ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2407/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. și C.., solicitând să se dispună: 1. constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 6.4 și 6.10, art. 8.2 din Convenția de credit nr. x/14.09.2006; 2. precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referință + marja băncii) din Contractul de credit nr. x din 14.09.2006, având în vedere procentul de dobândă și valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului și precizarea perioadei de actualizare a ratei de dobândă; 3. obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii și a marjei băncii în funcție de indicele de referință Libor de la data semnării contractului, respectiv 14.09.2006; 4. restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă fără titlu legal și contractual și cu titlu de comision de acordare în baza clauzelor abuzive menționate; 5. refacerea graficelor de rambursare, având în vedere indicele Libor actualizat periodic și marja fixă de la data încheierii contractului de credit; 6. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; 7. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 8. denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; 9. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele din C. proc. civ. (2010), art. 992 din C. civ. (1864), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

Prin sentința civilă nr. 18327/2015 din 12 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 14 decembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1007 din 27 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată. A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4 și în art. 8.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/14.09.2006. A obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma de 2.110 franci elvețieni, achitată de acesta cu titlu de comision de acordare. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. Totodată, s-a luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâtele B. S.A. și C..

Prin decizia civilă nr. 1945A/2018 din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. și a admis apelul pârâtelor B. S.A. și C.., a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins ca nefondate și cererile de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.2 din contractul de credit ipotecar x/14.09.2006, privind comisionul de acordare, precum și cererea de restituire a comisionului încasat de banca pârâtă; a menținut în rest dispozițiile din sentința apelată.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 19 decembrie 2018, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul susține că, în ceea ce privește clauza contractuală privind dobânda, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Arată că întreaga acțiune privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, respectiv, elementele componente ale acesteia.

Recurentul arată că solicită restituirea sumelor prevăzute cu titlu de dobândă excedentară raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită inițial, având în vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale prin care Banca poate modifica dobânda fără consimțământul clientului. Pe cale de consecință, apreciază că se impune repunerea părților în situația anterioară, restabilirea pentru toată perioada menționată a ratei dobânzii astfel cum a fost stabilită de către părți la momentul semnării convenției.

Totodată, arată că, începând cu data de 11 iunie 2010, în conformitate cu prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, Banca era obligată să aplice anumite reguli și, contrar susținerilor pârâtei, consideră că modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă în sensul respectării prevederilor legale nu reprezintă o ingerință nepermisă în convenția părților, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părți.

Referitor la comisionul de acordare credit, recurentul-reclamant susține că este o clauză abuzivă prin prisma alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar și neechivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

De asemenea, consideră că este abuziv întrucât este raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, precum și la complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales că aceste contracte sunt preformulate).

Recurentul opinează că este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele pentru care se justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, având în vedere că efectiv creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat; or, în speță, comisionul nu a fost definit în contract și nu se justifică suma calculată în acest mod.

Mai arată și faptul că, din modul în care a fost formulat, rezultă că acest comison de acordare nu a fost negociat, banca fiind cea care trebuia să dovedească acest lucru.

Prin urmare, consideră că Banca trebuie să fie obligată să restituie sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, întrucât acestea reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurentul susține că instanța a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, solicită a se avea în vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc și alții, prin care s-a constatat că această clauză (de risc valutar) face parte din obiectul principal al contractului de credit, iar, în situația în care nu a fost exprimată în mod clar de către bancă, se poate constata caracterul abuziv al acesteia.

Recurentul subliniază că, în situația în care Banca acordă un împrumut încheiat în monedă străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștință de cauză.

Banca trebuie să dovească faptul că a informat consumatorul cu privire la riscul valutar. Arată că, dacă i-ar fi fost furnizate informațiile cu privire la riscul valutar, ar fi fost anihilate cu siguranță avantajele produsului de creditare în franci elvețieni, comparativ cu cele existente în alte monede străine, cu pierderi semnificative pentru instituțiile bancare.

Mai arată că, prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar, în cazul unui contract pe termen lung, Banca a profitat de asimetria informațională față de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, contrar bunei-credințe și creând un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților.

Mai susține și faptul că Banca a impus efectiv creditul în CHF ca singura opțiune a recurentului pentru obținea unui credit bancar la acel moment.

În consecință, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, având în vedere și faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului valutar în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF, recurentul-reclamant nu a fost informat, iar dezechilibrul contractual rezultă din suportarea în întregime a riscului valutar de către acesta, risc valutar care nu a fost reglementat în niciun fel în contract.

Totodată, făcând referire la prevederile Anexei nr. 2, în care sunt indicate categoriile de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută cu alți rezidenți, recurentul susține că achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în niciuna din situațiile vizate, astfel încât, în accepțiunea sa, plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda națională. În plus, subliniază faptul că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului și determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și al bunei credințe ce ar trebui să guverneze executarea contractului.

În susținerea argumentelor sale, recurentul-reclamant invocă practică judiciară, respectiv decizia civilă nr. 2805 din 19 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2014, decizia nr. 230 din 27 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Galați și sentința nr. 6815 din 4 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2015.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 21 ianuarie 2019, fără ca acestea să uzeze de dreptul de a depune întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 18 februarie 2020, recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen de judecată la 7 aprilie 2020, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul fixat în data de 7 aprilie 2020, fiind sub incidența art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Ulterior încetării stării de urgență pe teritoriul României, prin rezoluția din 18 mai 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la data de 2 iunie 2020.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluția din 30 iulie 2020, a fost acordat termen de judecată la 24 noiembrie 2020, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține că, deși recursul a fost întemeiat, în drept, și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a argumentat și nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază că a fost invocat doar în mod formal.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului a susținut că, în ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă, instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat Contractul de credit bancar ipotecar în discuție (14 septembrie 2006), acesta era guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Totodată, se reține că anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, la care face trimitere recurentul, cuprinde o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Una din aceste clauze este și cea prevăzută la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care "obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului", recurentul sugerând că art. 6.4 și art. 6.10 din Convenția de credit nr. x/14.09.2006 (a căror nulitate absolută a solicitat-o prin cererea introductivă) ar fi abuzive din perspectiva clauzei prevăzute la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul arată că întreaga acțiune privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia.

Prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de recurs reține că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în măsura în care face parte din obiectul principal al contractului și este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Cum clauzele referitoare la dobândă fac parte din obiectul principal al contractului, instanțele devolutive au analizat clauzele indicate de reclamant din perspectiva caracterului clar și inteligibil care nu poate fi limitată doar la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C/26-13, Kásler contra O.T.P.

În speța de față, prin contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la 14 septembrie 2006, Banca se angaja să acorde Clientului (recurentului-reclamant) un împrumut ipotecar/credit în sumă de 84.400 CHF pentru care împrumutatul urma a datora dobândă, în condițiile prevăzute de art. 6 din Contract.

Art. 6.4 și art. 6.10 din contractul de credit mai sus amintit reglementau natura variabilă a dobânzii și modul de modificare a acesteia.

Așa cum a statuat prima instanță de fond, din maniera în care este redactată clauza de la art. 6.4 din contract, nu se poate deduce în mod clar și inteligibil care va fi evoluția în timp a dobânzii pe care reclamantul trebuie să o plătească Băncii. În plus, s-a reținut că modul de redactare dă posibilitatea Băncii să aprecieze în mod unilateral și discreționar criteriile în funcție de care va stabili valoarea dobânzii. Așadar, clauza prevăzută la art. 6.4 din contract a fost considerată abuzivă prin aceea că mecanismul de formare a dobânzii creditului este unul netransparent, reclamantul neputând evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta.

Cu toate acestea, față de solicitarea reclamantului de a i se restitui sumele percepute cu titlu de dobândă excedentară raportat la valoarea ratei dobânzii stabilite la momentul semnării contractului, solicitare reiterată și în recurs, în mod corect instanțele devolutive au reținut că reclamantul solicită restituirea unor sume reprezentând diferența dintre dobânda efectiv achitată și cea stabilită după formula indicată de parte. În plus, s-a reținut că reclamantul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză că Banca a modificat cuantumul dobânzii contractuale în temeiul art. 6.4 din contractul de credit ipotecar.

În acest sens, se cuvine amintit că, la termenul din 27 februarie 2017, prima instanță de fond a luat act de faptul că reclamantul nu a mai solicitat proba cu expertiza contabilă, iar, în calea de atac a apelului, a precizat că nu solicită administrarea unor probe noi.

Așadar, pretențiile recurentului-reclamant de restituire a sumelor plătite cu titlu de dobândă excedentară se bazează exclusiv pe o formulă de calcul proprie, prezentată în fața primei instanțe de fond, în vederea evaluării capetelor de cerere formulate, acesta precizând că, în ceea ce privește dobânda, a avut în vedere sumele prevăzute în graficul de rambursare, iar cuantumul a fost determinat prin însumarea acestora până la sfârșitul perioadei contractuale.

Totodată, întrucât instanțele de fond au reținut că reclamantul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză faptul că Banca a modificat cuantumul dobânzii contractuale în temeiul art. 6.4 din contractul de credit ipotecar, acestea nu au acordat diferența de dobândă solicitată.

Mai mult, instanța de apel a arătat că această clauză, nefiind pusă în aplicare de Bancă, nu a dus la o majorare a dobânzii contractuale.

Prin urmare, nefiind reținută ca dovedită modificarea cuantumului dobânzii în temeiul art. 6.4 din contractul de credit, constatarea nulității absolute a respectivei clauze contractuale nu poate avea efectul dorit de reclamant.

De altfel, tot sub aspect probatoriu, se cuvine amintit faptul că recurentul a menționat explicit prin însăși cererea de recurs că nu solicită administrarea unor probe noi nici în această etapă procesuală.

Cât privește clauza prevăzută de art. 6.10 din contractul de credit, în mod corect, ambele instanțe de fond au constatat faptul că, niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată sau în cererile precizatoare, reclamantul nu a arătat în concret de ce consideră respectiva clauză abuzivă și nulă absolut, nefiind expus niciun motiv de fapt cu privire la caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.10 din contractul de credit ipotecar nr. x/14.09.2006.

Aceeași remarcă poate fi făcută și în ceea ce privește cererea de apel, în privința căreia Curtea a reținut că apelantul-reclamant nu a adus niciun fel de critici acestei soluții, nu a solicitat anularea sentinței cu referire la acest capăt de cerere, nu a formulat motive noi și nici nu a explicitat acest capăt de cerere în calea de atac.

Este adevărat că reclamantul a ales să formuleze calea de atac a apelului înainte de a cunoaște considerentele sentinței primei instanțe, însă această manieră în care a ales să se îndrepte împotriva hotărârii primei instanțe și, în cele din urmă, de a se apăra, putea fi complinită cu argumente și apărări până la primul termen de judecată în fața instanței de apel.

În altă ordine de idei, așa cum în mod judicios a reținut instanța de apel, algoritmul propus de reclamant ca variantă de interpretare a contractului nu este descris în cuprinsul clauzelor contractuale, fiind străin de convenția părților.

În plus, se reține că, din modul de formulare a clauzei atacate, aceasta a avut o aplicabilitate limitată în timp, respectiv, de la încheierea contractului (14.09.2006) până la 31 august 2018, adică pe perioada în care clientul împrumutat plătea dobânda fixă de 4,99%, încetându-și efectele ulterior, după data de 31.08.2018, când urma să se achite o dobândă variabilă.

Totodată, se cuvine menționat că, din data de 13.10.2009, prin actele adiționale încheiate de părțile litigante, în privința cărora instanța de apel a reținut caracterul negociat, contractul a suferit modificări succesive, inclusiv în ceea ce privește plata dobânzii. Mai mult, s-a reținut că toate actele adiționale ulterioare au avut la bază solicitarea împrumutatului de găsire a unor noi modalități de rambursare a creditului, concretizată în facilitățile acordate de pârâte, astfel încât, doar până la încheierea actelor adiționale s-ar putea reține caracteristicile clauzei abuzive, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, astfel cum în mod judicios s-a reținut de instanța de apel, recurentul-reclamant a fost notificat de Bancă în legătură cu dobânda la credit raportată la indicii de referință publici (ROBOR/EURIBOR/LIBOR) plus marja care rămâne fixă pe toată durata creditului, cu mențiunea că, nesemnarea actului adițional era considerată acceptare tacită, în temeiul art. 95 alin. (2) și (5) din O.U.G. nr. 50/2010, modificare comunicată și semnată la data de 03.09.2010, astfel cum reiese din documentul depus de însuși recurentul-reclamant la dosar (a se vedea dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București).

Așadar, în mod corect a fost reținut faptul că, după data de 01.09.2008, dobânda variabilă era cuantificată prin art. 6.3 din contract, într-un mod transparent și clar, raportat la o marjă fixă și la un indice de referință obiectiv, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și a adaptării contractului nemaifiind posibilă o revizuire a dobânzii prin simpla decizie legată de politica Băncii.

Prin urmare, instanța supremă constată că niciuna din criticile recurentului subsumate clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi primită.

În ceea ce privește clauza privind comisionul de acordare (prevăzută de art. 8.2 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 14.09.2006, în sensul că, pentru creditul acordat, Clientul va plăti un comision de acordare de 2110 CHF), în dezacord cu instanța de apel care, admițând apelul pârâtelor, nu a considerat-o abuzivă, recurentul-raclamant susține, în esență, că perceperea acestui comision nu este justificată, nefiind menționate serviciile oferite de Bancă în schimbul încasării acestui comision.

Totodată, recurentul consideră că o astfel de clauză este abuzivă întrucât acest comision nu a fost negociat, nu a fost definit în contract, este calculat prin raportare la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă sau la complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.

Nu în ultimul rând, consideră că o astfel de clauză poate fi apreciată ca abuzivă, putând fi asimilată, în viziunea recurentului, clauzei care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, prevăzută la lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsește analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare, reținându-se, contrar susținerii recurentului, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauza analizată. Valoarea comisionului de acordare în sumă fixă, clar indicată și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurentul fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, C.J.U.E. a stabilit, în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss), că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de acordare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

În mod firesc, raportat la considerentele anterioare, nu se justifică nici solicitarea de restituire a sumelor percepute de către intimatele-pârâte cu titlu de comision de acordare. Atât timp cât clauza este considerată legală, nefiind anulată, ea a produs efecte și nu poate fi justificată o restituire a sumei achitate, întemeiată pe plata nedatorată sau pe îmbogățire fără justă cauză.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, sunt neîntemeiate.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât și cele supletive ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del F., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reținut și faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând, în cauza de față, argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentul-reclamant, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Nu în ultimul rând, aserțiunile recurentului în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele și serviciile bancare au unele particularități care le diferențiază față de celelalte produse și servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerințe, sunt indispensabile societății, facilitând circulația bunurilor materiale, sunt condiționate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiții de funcționare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plățile interbancare) asigură transferurile monetare între participanții la tranzacții.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1945A/2018 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1945A/2018 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.