ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1981/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 22821/2015 din 27 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâta C. S.A, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul x/2016.

Au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF de 2,2261 RON.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 7 martie 2016 în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția conexității, invocată de pârâtă, și a conexat acest dosar la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București.

La data de 1 februarie 2016, reclamanții A. și B., au depus o cerere precizatoare prin care au menționat valoarea fiecărui capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 7222 din data de 14 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor 3.3, 4.6 teza a II-a și a III-a, 5.9 - prima teză, ultima teză și teza a II-a, și a respins celelalte pretenții ale reclamnților, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile mai sus menționate, ca nefondat.

Totodată, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, a respins cererea privind constatarea abuzivă a clauzelor prevăzute de art. 4.6 teza a II-a și a III-a și art. 5.9 - prima teză, ultima teză și teza II-a.

A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate și a obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 40 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta C. S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat, totodată, o cerere de repunere în termenul de recurs, în cuprinsul căreia a susținut că decizia instanței de apel nu i-a fost comunicată la sediul social din Calea x C, București, ci la o alta adresă, din Piața Charles de Gaulle nr. 15, București.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile C. civ. din 1864 ce stabilesc regulile de interpretare a convențiilor, precum și prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pronunțând o hotărâre nelegală, prin care a constatat caracterul abuziv al art. 3.3 din contractul de credit, în ceea ce privește dobânda creditului și criteriul de variație a acesteia.

A precizat că instanța de apel, reținând caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 3.3. din contractul de credit cu privire la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii creditului, în funcție de evoluția pieței financiare, a considerat că textul clauzei menționate nu descrie un mecanism clar și inteligibil de modificare a dobânzii (criteriul "evoluția pieței financiare" nefiind suficient de clar și verificabil, nici pe înțelesul unui consumator mediu), iar modificarea dobânzii ar depinde exclusiv de voința băncii, care stabilește unilateral ce înseamnă evoluția pieței financiare, fără ca împrumutatul sau instanța de judecată să poată evalua dacă o astfel de modificare este oportună sau justificată.

Recurenta-pârâtă a învederat că, potrivit regulilor de interpretare a convențiilor din C. civ. din 1864, o clauză trebuie interpretată în sensul în care produce un efect și are un înțeles, iar nu în sensul în care nu ar avea niciun efect.

Cu referire la mecanismul evoluției pieței financiare, menționat de instanța de apel, a susținut că acesta reprezintă un criteriu obiectiv, nu unul de natura subiectivă, fiind un element extern voinței băncii și, potrivit regulilor de interpretare, sensul care se poate reține al textului contractual este acela că, în măsura în care dobânzile creditelor vor evolua pe piața specifică monedei (în speță, CHF), în aceeași măsura (creștere/scădere) va evolua și dobânda creditului în discuție.

Recurenta a susținut că aceasta este cea mai accesibilă interpretare, fiind, totodată, pe înțelesul unui consumator mediu, și că o astfel de interpretare asigură echilibrul contractual pentru ambele părți contractante.

Prin urmare, criteriul evoluției pieței financiare este unul, obiectiv, ce poate fi ușor verificat în orice moment de executare a contractului, prin compararea modului de evoluție a dobânzilor la credite pe piața liberă, cu modul de evoluție a dobânzii creditului contractat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu a analizat toate cerințele pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ o clauză, pentru a fi declarată abuzivă.

A arătat că cercetarea instanței de apel s-a limitat la analiza dezechilibrului semnificativ, fără a se avea în vedere cerința încălcării bunei-credințe de către bancă.

Recurenta-pârâtă a susținut că buna credință a băncii se prezumă, conform legii, fiind necesar ca instanța să identifice probe din care să reiasă contrariul, respectiv că banca ar fi acționat cu rea-credință atunci când a stabilit evoluția pieței financiare drept criteriu de variație a ratei dobânzii.

În susținerea bunei sale credințe, recurenta a învederat că la data încheierii contractului, 5 octombrie 2006, nu exista o obligație legală a băncii de a folosi indici publici si verificabili de variație a ratei dobânzii (așa cum a reținut, de altfel, și instanța de apel), nici obligația de a explica din ce este formată dobânda, ci exista doar obligația de a insera în contracte clauze clare, pe înțelesul consumatorului.

În respectarea acestei obligații legale, recurenta a precizat că a stabilit criteriul de variație a ratei dobânzii prin formula "evoluția pieței financiare", tocmai pentru a folosi termeni pe înțelesul consumatorului mediu, întrucât, dacă s-ar fi folosit termeni de genul CDS, rezervă minimă obligatorie, risc de țară, nivelul ratelor de piață, risc de lichiditate, etc, cu siguranță aceștia nu ar fi fost pe înțelesul consumatorului mediu.

A menționat că alin. (1) din Anexa Legii nr. 193/2000 instituia dreptul legal al băncii de a revizui rata dobânzii și impunea, la data semnării contractului, doar menționarea în contract a unui motiv, asumat de consumator prin semnare.

Or, în opinia recurentei, un astfel de motiv, acceptat de legiuitor, este acela ca un comerciant, precum recurenta, să aibă posibilitatea de a realiza profit din activitatea desfășurată.

A mai susținut că posibilitatea modificării ratei dobânzii a fost acceptată de legiuitor tocmai pentru a permite comerciantului să urmărească realizarea profitului, iar evoluția dobânzii, în acord cu evoluția pieței financiare, permitea respectarea reglementării din alin. (1) din Anexa Legii nr. 193/2000

Recurenta a apreciat că scopul băncii, de a urmări obținerea de profit, este un scop legal, iar alegerea criteriului evoluției pieței financiare este, în contextul arătat, un criteriu echilibrat, care denotă buna credință a băncii.

A susținut că este eronată și nefondată aprecierea instanțelor de fond, în sensul că, doar banca ar putea stabili semnificația noțiunii de evoluție a pieței financiare, deoarece, în realitate, acest criteriu este simplu de consultat, prin verificarea modului de creștere/descreștere a dobânzilor la credite similar, acordate pe piața liberă.

În privința dezechilibrului semnificativ contractual, reținut de instanțele de fond, recurenta-pârâtă a învederat instanței de recurs că niciuna dintre cele două instanțe de fond nu a luat în calcul faptul că acest criteriu, al "evoluției pieței financiare", a produs efecte doar o perioadă limitată de timp, până la conformarea contractului cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, când criteriul a fost înlocuit în contract de cel stabilit prin aplicarea Libor 6 luni la CHF + marja fixă a băncii.

Ca atare, în considerarea perioadei limitate în care acest criteriu a produs efecte (aproape 3 ani), luând în considerare obligația de rambursare a consumatorului, care se întinde pe un termen de 20 de ani, recurenta a apreciat că mecansimul reprezentat de evoluția pieței financiare nu a avut cum să producă un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților.

De asemenea, recurenta a subliniat că părțile au ales o dobândă revizuibilă, variabilă, iar a invalida criteriul de evoluție a ratei dobânzii echivalează cu transformarea creditului într-un împrumut cu dobândă fixă (dobânda de achiziție), ceea ce ar fi contrar voinței reale a părților.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pronunțarea unei hotărâri prin care să se respingă în integralitate cererea introductivă.

Prin precizările depuse la data de 2 august 2019, recurenta-pârâtă a arătat că, în situația admiterii în principiu a recursului, este de acord ca acesta să fie soluționat de către completul de filtru, în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 4 septembrie 2019, intimații-reclamanți au invocat excepția insuficientei timbrări a recursului, în raport cu motivele de casare invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.), precum și excepția nulității căii de atac declarate de recurenta-pârâtă, susținând intimații că trimiterea la dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. este pur formală, în cuprinsul cererii neexistând o dezvoltare reală a acestor motive.

Pe fond, intimații-reclamanți au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, au arătat că, în situația admiterii în principiu a recursului, sunt de acord ca acesta să fie soluționat de către completul de filtru, în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 privind instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, intimații au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, solicitând, pe de o parte, constatarea ca fiind abuzive a unui număr de clauze contractuale din contractul de credit nr. x din data de 5 octombrie 2006 și actele adiționale la acesta (art. 3.3 privind dobânda variabilă a creditului, art. 3.5 cu privire la comisionul de procesare și art. 3.6 privind comisionul de plată anticipată, clauzele 4.1. și 4.2. teza I referitoare la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat, respectiv CHF, art. 4.6. teza a II-a și a III-a, privind și textul art. 5.9. - ultima teză a primei fraze, privind posibilitatea băncii de a debita orice al cont al consumatorului, precum și teza a II-a, referitoare la suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar) și constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit. Pe de altă parte, intimații-reclamanți au cerut stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, denominarea în moneda națională a plăților și repunerea părților în situația anterioară.

Obiectul analizei recursului este limitat, potrivit criticilor exprimate în cererea de recurs, la susținerile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel prin care aceasta a reafirmat, în acord cu instanța de fond, caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, prevăzută de art. 3.3 din contractul de credit.

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă privește greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor C. civ. din 1864 cu privire la regulile de interpretare a convențiilor și, totodată, greșita aplicare și interpretare a textului art. 4 din Legea nr. 193/2000, critică ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat, mai întâi, că potrivit regulilor de interpretare a convențiilor din C. civ. din 1864, clauza menționată de textul art. 3.3. din contractul de credit trebuie interpretată în sensul în care produce un efect și are un înțeles, iar nu în sensul în care nu ar avea niciun efect.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte reține că mai sus menționata critică nu a fost invocată nici în cuprinsul motivelor de apel deduse judecății, nici în cadrul apărărilor formulate de recurenta-pârâtă în apel, astfel că acest aspect nu a fost analizat prin decizia supusă recursului.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței de apel și, care, implicit, au fost cuprinse fie în motivele de apel, fie în întâmpinarea formulată în apel, numai în acest fel fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicție.

În ipoteza contrară, a invocării unei critici direct în recurs, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări sau susțineri ale părților să fie analizate pentru prima dată de instanța învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, iar critica referitoare la greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a regulilor de interpretare a convențiilor prescrise de C. civ. din 1864 nu a făcut obiectul controlului instanței de apel, rezultă că aceasta critică excedează controlul de legalitate, fiind prezentată omisso medio și, ca atare, este inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunțată de instanța de apel și pentru incorecta aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, considerând recurenta că instanța nu a analizat toate cerințele pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ o clauză, pentru a fi declarată abuzivă.

Această critică, subsumată, deopotrivă, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., se referă la analizarea de către instanța de apel a condiției dezechilibrului semnificativ, fără a se cerceta întrunirea în cauză a cerinței încălcării bunei-credințe contractuale de către recurenta-pârâtă. În plus, recurenta-pârâtă a susținut că instanța nu ar fi identificat probe din care rezultă că ar fi acționat cu rea-credință atunci când a stabilit factorul "evoluției pieței financiare" drept criteriu de variație a ratei dobânzii și nu a avut în vedere argumentele prezentate de recurentă care, în opinia acesteia, denotă faptul că alegerea criteriului menționat pentru stabilirea nivelului dobânzii variabile dovedește buna credință a băncii.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticii de mai sus, circumscrise motivului de recus prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar criticilor recurentei, că instanța de apel a analizat îndeplinirea în speță a condiției bunei-credințe, în strânsă legătură cu existența unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, arătând instanța de apel, în privința clauzei stipulate la art. 3.3 din contract, că aceasta: "nenegociată fiind, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, deoarece nu permite consumatorilor să prevadă consecințele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar și inteligibil de modificare a dobânzii. Dimpotrivă, modificarea acestui element depinde exclusiv de voința băncii, care stabilește unilateral ce înseamnă evoluția pieței financiare, fără ca împrumutatul ori instanța de judecată să poată evalua dacă o astfel de modificare este oportună sau justificată ".

În considerentele deciziei atacate s-a mai reținut că, deși: "la data încheierii contractului nu existau prevederi legale care să impună furnizorilor de servicii financiare un anumit mod de stabilire a dobânzii contractuale", erau însă în vigoare prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impuneau profesioniștilor: "să se abțină de la introducerea în contracte a unor clauze nenegociate și care sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe. Or, o astfel de clauză este cea de la art. 3.3, care conferă băncii dreptul de a modifica dobânda contractuală în funcție de criterii neclare, arbitrare.".

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se confirmă critica recurentei-pârâte, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanța de apel să constate lipsa elementului bunei-credințe în ceea ce privește clauza prevăzută de textul art. 3.3. din contractul de credit, cu consecința producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile conferite și, respective, asumate de părțile contractului de credit.

Din perspectiva criticii încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la incorecta aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin aceea că instanța nu ar fi prezentat argumente și nu ar fi identificat probe din care rezultă că ar fi acționat cu rea-credință atunci când a stabilit factorul evoluției pieței financiare drept criteriu de variație a ratei dobânzii, Înalta Curte constată, analizând argumentele prezentate de recurentă, că aceasta este nemulțumită, în realitate, de modul de analiză și interpretare de către instanța de apel a probelor administrate, invocându-se o greșită evaluare a acestora, prin ignorarea apărărilor recurentei.

Or, existența sau inexistența elementului bunei-credințe la încheierea contractului reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speței, recurenta-pârâtă urmărind, în fond, revizuirea acesteia, astfel cum rezultă și din conținutul criticilor formulate, dominat de aprecieri referitoare fie la materialul probatoriu administrat, despre care se susține că a fost greșit valorificat, fie de susțineri legate de ignorarea apărărilor recurentei de către instanța de apel.

În acest context, critica formulată tinde, în realitate, la reanalizarea situației de fapt conturate în speță, în cadrul căreia instanța de apel a stabilit că recurenta-pârâtă a acționat cu rea-credință, plasând intimații-reclamanți într-o situație de dezechilibru semnificativ din punctul de vedere al drepturilor și obligațiilor conturate în contract, în legătură cu modul de calcul al variației dobânzii.

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, apare ca inadmisibilă în recurs critica mai sus menționată, referitoare la modul de apreciere al instanței de recurs, prin prisma probelor, asupra elementului bunei-credințe a băncii, parte componentă a situației de fapt stabilită de instanța de apel.

Aceeași concluzie, a inadmisibilității în recurs, se impune și în ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere a existenței unui dezechilibru semnificativ în raporturile contractuale, din perspectiva dispoziției prevăzute de art. 3.3. din contractul de credit.

În cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă nu formulează veritabile observații privind nelegalitatea deciziei recurate, ci susține, pentru prima data în cursul procesului, direct în recurs, că instanțele de fond nu au luat în calcul faptul că evoluția pieței financiare, factor al variabilității dobânzii, ar fi produs efecte doar pentru o perioadă limitată de timp, până la conformarea contractului cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 sau că invalidarea criteriului contestat de evoluție a ratei dobânzii echivalează cu transformarea creditului într-un împrumut cu dobândă fixă (dobânda de achiziție), ceea ce ar fi contrar voinței reale a părților.

Aceste susțineri au în vedere aprecierea instanțelor de fond asupra dezechilibrului semnificativ izvorât din clauza privind dobânda variabilă, apreciere căreia i se reproșează, în fapt, neobservarea de către instanțe a ansamblului probator sau neindicarea probelor pe care s-a sprijinit convingerea instanței.

Astfel de critici nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, întrucât, pe de o parte, vizează temeinicia hotărârii și, pe de altă parte, sunt formulate omisso medio, astfel că, nefiind supuse analizei instanței de apel, aspectele învederate nu pot face obiectul verificării Înaltei Curți, deoarece hotărârea recurată nu conține dezlegări care să poată constitui obiectul controlului ierarhic superior exercitat de instanța supremă.

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.