ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2209/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 480 și art. 992 C. civ. din 1864, art. 194 C. proc. civ. și Directiva nr. 93/13/CEE și 276 din TFUE.

Prin cererea înregistrată la 9 mai 2016, reclamantul a precizat că valoarea cea mai ridicată este cea a capătului de cerere prin care s-a solicitat stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/leu la cursul de la momentul încheierii contractului de credit, fiind în cuantum de 230.266,17 RON .

Prin sentința civilă nr. 6206/2016 din 11 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2274A din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 6206/2016 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei stipulate la art. 4.1 paragraful 2 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 9 mai 2007, doar în privința criteriului de modificare al indicelui de referință (în funcție de costul surselor de finanțare și de evoluția dobânzii la creditele ipotecare pe piața bancară din România), precum și a clauzei stipulate la art. 4.3 din același contract în privința criteriului de evoluție al indicelui de referință (stabilit de bancă); a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda inițială și cea majorată conform clauzelor constatate nule, calculate de la 9 mai 2008 și până la încheierea actului adițional nr. x din 27 octombrie 2010, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la data plății efective; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, s-a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, întrucât comisioanele de acordare și administrare a creditului nu au fost definite în cuprinsul contractului de credit.

Or, în absența definirii acestor comisioane, nu pot fi cunoscute serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii lor.

Chiar dacă instanța de apel a reținut că este permisă perceperea comisioanelor de acordare și administrare a creditului conform art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, aceasta nu echivalează cu excluderea de la verificarea caracterului inteligibil al clauzelor care le instituie.

Or, caracterul intelegibil se referă la perceperea consecințelor economice ale unei clauze contractuale și mai puțin la înțelegerea acesteia din punct de vedere gramatical.

Clauza referitoare la comisionul de administrare nu îndeplinește cerința caracterului inteligibil, întrucât modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru același serviciu, se percep două costuri, fără a se face distincție între acestea în mod clar și inteligibil.

Din contractul de credit nu rezultă rolul, funcția și criteriile de determinare a comisionului de administrare, ce riscuri acoperă, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, ce servicii prestează banca în schimbul perceperii acestuia, astfel încât împrumutații să poată înțelege motivul pentru care trebuie să suporte acest comision.

Recurenții-reclamanți au arătat că, în realitate, comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, fiind astfel îndeplintă cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, în privința clauzei care instituie acest comision.

În privința clauzei de risc valutar, recurenții-reclamanți au învederat că funcționarii bancari nu le-au comunicat informații complete, concrete și precise cu privire la produsul bancar oferit.

În calitatea sa de profesionist, banca ar fi trebuit să le prezinte consumatorilor riscurile acordării împrumutului în CHF și nu să-i inducă în eroare prin prezentarea acestei monede ca fiind una lipsită orice riscuri.

Lipsa reglementării în cuprinsul contractului de credit a unui mecanism de suportare a riscului valutar a avut drept consecință suportarea acestui risc exclusiv de către împrumutați.

În condițiile în care clauza de risc valutar are caracter abuziv rezultă că se impune revizuirea efectelor contractului de credit sub forma stabilizării cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă contractuală.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă pentru părți, împrumutații neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, rezultă că executarea contractului de credit la cursul de schimbar valutar actual nu mai corespunde voinței concordante a părților de la momentul încheierii contractului.

În privința capătului de cerere privitor la denominarea creditului în moneda națională, recurenții-reclamanți au susținut că se impune ca plata ratelor de credit să se facă în RON, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se face în moneda națională.

Astfel, plata ratelor de credit în valută implică suportarea unor costuri suplimentare de către consumatori, conducând la împovărarea acestora, contrar exigențelor echității și bunei-credințe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 17 mai 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 5 iunie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 14 iunie 2018 .

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, întrucât acestea nu sunt formulate în același mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între bancă și clienții săi. Or, existența unor diferențe semnificative de formulare a acestor clauze determină efecte juridice diferite în raporturile contractuale dintre bancă și clienții săi.

Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, întrucât în contractul de credit este prevăzută în mod clar periodicitatea modificării dobânzii variabile, care reprezintă un element esențial al contractului.

Clauzele privitoare la dobânda variabilă nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3 teza a IV-a este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 1 lit. a) teza II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, prin dispozițiile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000, legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii în sensul instituirii unor motive temenice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza excepțională, când consumatorului nu-i este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii.

În aceste condiții, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutații au optat prin cererea de creditare, fiind astfel conformă manifestării de voință exprimate la data încheierii contractului de credit.

Fiind agreată o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații fie în sensul creșterii, fie în sensul reducerii acesteia.

Practic, contractele de credit de consum au caracter aleatoriu în privința caracterului variabil al dobânzii, întrucât ambele părți au atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. Dacă dobânda scade, cel care câstigă este consumatorul, iar dacă dobânda crește, cea care obține un câștig este banca.

Clauzele privitoare la caracterul variabil al dobânzii nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Or, interpretarea în sens contrar ar echivala cu lipsirea de eficiență juridică a dispozițiilor legale anterior evocate.

De asemenea, din conținutul dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că dobânda contractuală reprezintă prețul contractului de credit.

Or, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Având în vedere că la data încheierii contractului de credit, împrumutații au primit și un grafic de rambursare care acoperea întreaga perioadă contractuală, inclusiv cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea privitoare la dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutații au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În aceste condiții, apare ca fiind îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile din acest grafic conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv în privința dobânzii contractuale.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că se impune admiterea căii de atac cu privire capătul de cerere privind dobânda variabilă, întrucât soluția dată de instanța de apel conduce la modificarea contractului de credit, fiind astfel contrară jurisprudenței C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 17 mai 2018 .

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, recurenții susțin că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane.

În ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

În acest context, instanța supremă reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare și a comisionului de administrare. În esență, se susține că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a statuat că dispozițiile contractuale vizate le permit recurenților consumatori să evalueze consecințele economice care decurgeau din acestea, aceste clauze stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare și de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora.

În privința comisionului de administrare instanța de apel a reținut că este calculat prin raportare la soldul creditului și că, din graficul de rambursare emis în 2016 și depus chiar de către recurenți, a rezultat că, începând cu 20.10.2010, valoarea comisionului de administrare este 0, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre existența unui dezechilibru semnificativ între obligațiile și drepturile părților.

În privința comisionului de acordare, s-a reținut, contrar opiniei recurenților, că acest cost nu a fost perceput fără a exista o contraprestație din partea băncii, nefiind dovedit de către reclamanți un dezechilibru semnificiativ între drepturile și obligațiile părților sau reaua-credință a băncii.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al celor două clauze contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare și de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, chiar dacă explicația celor două comisioane nu este menționată expres în contract, denumirea comisionului de acordare și a celui de administrare este suficient de sugestivă pentru ca un consumator mediu să înțeleagă de ce sunt percepute aceste comisioane. Astfel, a reținut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credințe în raporturile dintre părți.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale, relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorilor plata celor două comisioane, recurenții au invocat și prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind tipurile de comisioane ce pot fi inserate în contractele de credit.

În acord cu cele statuate de instanța de apel prin decizia recurată, instanța supremă reține că dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cauză, nefiind în vigoare la data încheierii contractului de credit nr. x din 09.05.2007, motivul de recurs fiind astel nefondat. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, reține că instanța de apel nu a exclus de la analiza caracterului inteligibil clauzele ce instituie comisionul de acordare și comisionul de administrare, ci a procedat la analiza caracterului abuziv al acestora în funcție de legislația existentă la data nașterii raporturilor juridice.

Critica recurenților privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este nefondată.

În primul rând, instanța supremă reține că aceste dispoziții nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestei norme legale, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, ceee ce presupune că, înainte de semnarea contractului de credit, banca are obligația de a pune la dispoziția împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate al acesteia, astfel încât consumatorul să înțeleagă consecințele economice ale clauzelor contractuale.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel, care a reținut că reclamanții nu au dovedit dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, rezultat ca urmare a aplicării celor două comisioane.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

În primul rând, instanța supremă constată că o parte a criticilor recurenților-reclamanți privesc obligația bancii de informare a acestora, în calitate de consumatori, în etapa anterioară încheierii contractului, asupra riscului devalorizării monedei CHF precum și evaluarea proprie a situației de fapt privind stabilitatea monedei CHF pe piața valutară națională, or, aceste elemente factuale nu pot face obiectul cercetării de către instanța de recurs, întrucât, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul nu are caracter devolutiv, fiind o cale de atac extraordinară în care se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile.

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 9 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenții-reclamanți nu au formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat, în primul rând, că teoria impreviziunii a primit o reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în speță, iar, în al doilea rând, că reclamanții nu au demonstrat că sunt debitori care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/09.05.2007 din cauza evenimentului exterior și imprevizibil invocat (hipervalorizarea CHF în raport cu leul).

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanța supremă constată și inexistența oricăror critici concrete de nelegalitate în recursul de față. Totodată, instanța supremă reține că, nici din evocarea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, nu rezultă interzicerea în mod expres a împrumutului în monedă străină.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu a formulat critici și cu privire la soluția instanței de apel privind restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, în baza clauzelor constatate abuzive în forma până la încheierea primului act adițional din 27.10.2010, prin urmare, nu va face aprecieri cu privire la legalitatea acestei soluții.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.1 par. 2 teza II din contractul de credit nr. x/09.05.2007 în ce privește criteriul de modificare al indicelui de referință (în funcție de costul surselor de finanțare și de evoluția dobânzii la creditele ipotecare pe piața bancară din România), precum și al clauzei 4.3. din același contract de credit, în ce privește criteriul de evoluție al indicelui de referință (stabilit de bancă), reținând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece aceaste clauze nu au fost negociate, nu sunt exprimate clar și inteligibil, ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, în condițiile în care, în contract, nu sunt precizați indicatori clari, preciși, obiectivi, prin raportare la care dobânda poate fi modificată. Totodată, instanța de apel a constatat nerespectarea principiului bunei-credințe din perspectiva faptului că nu există previzibilitate în ce privește variabilitatea dobânzii, întrucât nu se cunoaște periodicitatea acestor indici, astfel încât banca, în raport cu voința (politica) sa, poate să modifice dobânda doar atunci când acești indici cresc.

Instanța supremă reține însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța supremă reține că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 09.05.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, față de clauzele prevăzute la art. 4.1 și 4.3 din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauzele putând fi analizate din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, în acord cu instanța de apel, reține că nici dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speță, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ anterior menționat instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, întrucât instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reținut că recurenta-pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

În ce privește noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reține că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și în legislația comunitară se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanța de apel a reținut că banca nu a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată. În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că este vorba despre un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Instanța supremă reține și că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

Astfel, a doua dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanța supremă reține și că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conțin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzelor și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că modul de redactare a clauzelor analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcție de care dobânda ar urma să fie modificată creează o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de aceste clauze, poate să majoreze dobânda oricând și cu oricât, afectând în mod evident, și interesele economice ale debitorilor, ca urmare producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanților, condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Apărarea recurentei-pârâte privind informarea consumatorilor prin înmânarea graficului de rambursare pe toată perioada contractuală nu poate fi primită, de vreme ce, prin clauza 5.4 din contractul de credit se prevede că "graficul de rambursare se modifică urmare a schimbării nivelului ratei dobânzii".

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită împrumutaților să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare și control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate ști când și cum va evolua nivelul dobânzii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2274A din 8 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca fiind nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.