ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2135/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

In drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Anexa Legii nr. 193/2000, art. 1341 și urm., art. 1534, art. 14-15, art. 1175 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 5335 din 14 mai 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 6275 din 11 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată. A constatat caracterul abuziv al clauzei de comision de risc stipulate în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.09.2007 și, în consecință, nulitatea absolută a acesteia.

Totodată, s-a dispus restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării până la data restituirii integrale.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.09.2007, cu privire la criteriul "schimbări semnificative" pe piața monetară, și în consecință, nulitatea absolută parțială a acesteia.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute în art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea și, în consecință, nulitatea absolută a acesteia.

S-au respins celelalte cereri ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că între părți a intervenit un contract de credit, care reprezintă o convenție de adeziune și că acesta nu cuprinde o descriere a comisionului de risc, nu precizează explicit ce reprezintă acest comision, în ce condiții este perceput și care sunt riscurile acoperite, astfel încât, în lipsa unei definiții clare, exemplificări a comisionului în convenția de credit, intervine un dezechilibru semnificativ între prestații, între drepturile și obligațiile părților.

S-au reținut ca fiind întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 și în privința clauzei 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, privind dreptul unilateral al băncii de a revizui rata dobânzii curente cu privire la criteriul ales, în funcție de schimbări semnificative intervenite pe piața monetară, cu consecința constatării nulității absolute parțiale a acestei clauze, întrucât aceasta cuprinde o formularea generică, fără a fi determinate în mod clar, în funcție de criterii obiective, cauzele care să genereze dreptul băncii de a revizui rata dobânzii.

Cu privire la solicitările de la petitele 3, 4, 5 din cerere, instanța a apreciat că nu poate interveni în acordul de voință al părților modificând clauzele, modul de calcul al dobânzii, în modalitatea propusă de reclamant, fără a încălca principiul libertății contractuale, față de prevederile legale incidente la data încheierii contractului.

Cu privire la clauzele privind declararea scadenței anticipate, s-a reținut că acestea nu întrunesc condițiile de a fi abuzive, respectivele clauze contractuale vizând situația în care împrumutatul nu își mai execută obligațiile de plată, banca fiind îndreptățită a declara anticipat scadența, asigurându-și astfel posibilitatea recuperării sumei împrumutate, după notificarea clientului, clauzele respective fiind în sensul art. 1020, 1021 C. civ., respectiv art. 382 lit. d) referitoare la decăderea debitorului din beneficiul termenului.

Cât privește solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare la costurile suplimentare ce pot apărea, tribunalul a argumentat că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contract, contrar cerințelor bunei-credințe, de vreme ce consumatorul este ținut să suporte aceste sume suplimentare care pot rezulta chiar din raporturi exterioare contractului.

Cererea privind stabilizarea cursului CHF/LEU la momentul semnării contractului, valabil pe durata contractului, nu a fost primită, reținându-se că voința părților a fost acordarea creditului în moneda CHF, cu obligația de rambursare în aceeași monedă, conform principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. 1864.

Pe de altă parte, s-a apreciat că impreviziunea prevăzută de noul C. civ. nu se susține față de data încheierii contractului, conform principiului neretroactivității legii, și nefiind în situația în care obligația de plată a reclamantului ar fi devenit excesiv de oneroasă prin schimbarea împrejurărilor de la data încheierii contractului, ce nu puteau fi prevăzute de debitor.

Prin decizia civilă nr. 808/2018 din 11 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 6275 din 11 noiembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Totodată, s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6275 din 11 noiembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare, ca rămas tară obiect.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele acestei decizii, cu privire la apelul reclamantului, instanța de prim control judiciar a reținut că acesta critică prin apelul formulat doar soluția primei instanțe referitoare la clauza de risc valutar și la solicitările de stabilizare a cursului de schimb valutar și denominare a plăților în moneda națională, apreciind că reclamantul solicită intervenția instanței de judecată în contractul de credit încheiat între părți, în sensul stabilirii obligației de rambursare a sumei împrumutate în RON, prin raportare la cursul de schimb existent la data încheierii convenției de credit.

În cauza de față, a reținut instanța de apel, în mod corect tribunalul a motivat că obligația apelantului, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care a obținut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, dimpotrivă, s-a prevăzut expres în contract, la art. 4.1 din condițiile generale, că acest credit va fi restituit în aceeași valută.

În atare context, a reținut instanța de prim control judiciar, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit ce fac obiectul cauzei de față, care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Această interpretare a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 21 martie 2013, dată în cauza C92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, pct. 26, în hotărârea pronunțată la data de 30 aprilie 2014 în cauza C-280/13, Barclays Bank S.A. împotriva Sara Sánchez García, Alejandro Chacón Barrera, nu în ultimul rând, statuări asemănătoare regăsindu-se și în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A..

Potrivit celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a argumentat instanța de apel, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, instanța de apel a reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

În cauza de față, a motivat instanța de apel, clauza contestată de apelantul reclamant transpune o normă supletivă din dreptul național, astfel că este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, așa cum s-a reținut într-o serie de decizii pronunțate de CJUE, inclusiv în Cauza C-186/16. Au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță argumentele reclamantului legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea caracterului negociat al clauzei, a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței bunei-credințe.

Instanța de apel a mai reținut că acordarea creditelor în valută de către instituțiile de credit rezidente către clienții lor rezidenți era permisă de lege la data încheierii contractului de credit între părți, putând fi efectuată fie în monedă națională, fie în valută, derularea celor în valută fiind condiționată de acordul de voință al părților, or, la data încheierii contractului de credit nr. x/28.09.2007, reclamantul și-a manifestat acordul de voință pentru un credit în valuta CHF și pentru efectuarea tuturor plăților în moneda creditului.

A argumentat instanța de apel că se nu poate dispune vreo modificare a clauzelor contractuale în sensul solicitat de apelantul reclamant, subliniind, totodată, că această modificare nu poate interveni nici prin aplicarea teoriei impreviziunii.

Instanța de apel, având în vedere condițiile impreviziunii, așa cum au fost dezvoltate în practica și doctrina aferente C. civ. de la 1864, precum și în considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, a motivat că teoria impreviziunii pune problema unei obligații excesiv de oneroase, care îl poate pune pe debitor într-o situație economică foarte dificilă și are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora.

Pentru aplicarea acestei instituții, partea trebuia să indice în concret momentul la care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților, însă s-a solicitat ajustarea prestațiilor la momentul încheierii convenției, când prin esență nu exista un astfel de dezechilibru, a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, instanța de apel a argumentat, în esență, cu privire la clauza cuprinsă în art. 5 lit. a), care reglementează comisionul de risc, că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului său abuziv.

În ceea ce privește cererea accesorie de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc, instanța de apel a reținut că operațiunea de restituire, confirmată și de apelantul reclamant la ultimul termen de judecată în apel, a fost operată la data de 18.09.2015, anterior pronunțării soluției de către prima instanță, asfel încât aceasta rămăsese fără obiect.

Cu privire la clauza cuprinsă în art. 3 lit. d), care reglementează dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, instanța de apel a motivat că tribunalul a constatat temeinic și legal caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei respective.

Astfel, a reținut instanța de apel, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilite prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar și previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, făcând loc arbitrariului și creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-l prejudicia pe apelantul reclamant.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 10.1 și 10.2 din secțiunea 10 "Costuri suplimentare" a condițiilor generale ale convenției, instanța de apel a argumentat că acestea obligă reclamantul la suportarea exclusivă a tuturor majorărilor de costuri ale pârâtei, indiferent dacă aceste creșteri de costuri sau alte rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat, indiferent de cuantumul acestora, independent de acordul sau de comportamentul contractual al clientului, astfel încât creează un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantului consumator, contrar bunei-credințe, având astfel un caracter abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a apreciat că sunt nefondate criticile apelantei-pârâte prin care aceasta a fost obligată la plata dobânzii legale aferente sumei achitate cu titlu de comision de risc, de la data încasării fiecărei rate de comision până la achitarea integrală, având în vedere că, întrucât, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care reglementa comisionul de risc, instanța a constatat și nulitatea absolută a acestor dispoziții, nulitate care produce efecte cu caracter retroactiv.

Recurentul-reclamant a susținut că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât în mod eronat s-a apreciat că nu poate fi admisă solicitarea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar, fiind ignorate interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc contra României.

Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta nu a procedat la informarea reclamantului cu privire la riscul valutar, iar faptul că acesta și-a exprimat intenția de a încheia un contract de credit nu poate însemna o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă.

Pârâta cu rea-credință a format reclamantului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și fără a prezenta dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major a constat în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale, astfel că pârâta a stipulat obligația în sarcina reclamantului de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție sau limitare a întinderii acestei obligații.

Cu privire la solicitarea vizând stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului, recurentul-reclamant apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului valutar, cu consecința calculării și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului.

Deprecierea cursului valutar a avut repercusiuni grave asupra reclamantului, fiind în imposibilitate de executare fortuită a contractului, astfel că în prezent împrumutatul este obligat la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a manifestat voința de a contracta.

Obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și Directiva 2008/48/CE, pârâta având obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate.

Cu privire la denominarea în moneda națională a plăților, recurentul-reclamant apreciază că se impune ca executarea obligațiilor ce decurg din acest contract de credit să se facă în RON, întrucât efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Cu titlu exemplificativ de practică judiciară, în continuare s-au prezentat mai multe hotărâri pronunțate de instanțele naționale.

În cadrul recursului, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, s-a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, care să poată fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut că dispozițiile contractuale contestate, referitoare la riscul valutar, reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 1578 C. civ., fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

De altfel, în cauză, nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13/CEE pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale s-a solicitat respingerea acesteia, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul controlului Curții Constituționale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

La 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă, potrivit celor reținute prin încheierea de la acea dată. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamant și a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit celor reținute prin încheierea de la acea dată.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte reține că analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs cu privire la clauza de risc valutar, la stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului și la denominarea în moneda națională a plăților.

Motivele invocate de recurentul-reclamant se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., iar, pe de altă parte, soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau a celor prevăzute la art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, invocate de recurent.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, CJUE a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanța europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel, în acord cu tribunalul a statuat printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, că obligația apelantului, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care a obținut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar, precum și că părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, dimpotrivă, s-a prevăzut expres în contract, la art. 4.1 din condițiile generale, că acest credit va fi restituit în aceeași valută.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, în mod corect, instanța de apel a reținut că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit ce fac obiectul cauzei de față, care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată. De asemenea, în mod judicios, au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță argumentele reclamantului legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea caracterului negociat al clauzei, a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței bunei-credințe.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, cum soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 sau a celor prevăzute la art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, argumentele recurentului-reclamant care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare cu privire la riscul valutar, crearea unui dezechilibru semnificativ prin aceea că s-a prevăzut în sarcina sa obligația de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție sau limitare a întinderii acestei obligații, solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, precum și denominarea în moneda națională a plăților, întrucât efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului, nu pot fi reținute.

Față de cele arătate anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 808/2018 din 11 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.