ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2409/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 noiembrie 2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele D., prin mandatar, E. S.A., și E. S.A., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.4, art. 5.1 lit. c), e) și art. 5.2. din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103248 din 22 ianuarie 2008 și, pe cale de consecință, să fie exonerați pe viitor de la plata comisionului de administrare, să le fie restituite sumele achitate cu titlu de comision de administrare cu dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale, precum și dobânzile calculate și încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit.

Au solicitat de asemenea, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, să fie denominate plățile în moneda națională, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, art. 480 și art. 992 din C. civ. de la 1864 și Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentința civilă nr. 3338 din 7 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetențe materiale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat cauza spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, la 10 iulie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 26 octombrie 2015, instanța a apreciat că, pentru verificarea competenței, se impune ca reclamanții să precizeze valoarea obiectului cererii de chemare în judecată pentru fiecare capăt de cerere în parte, modul de calcul și înscrisurile pe care se fundamentează, sens în care, pentru a da posibilitatea reclamanților să precizeze valoarea obiectului cererii de chemare în judecată pentru fiecare capăt de cerere în parte, a amânat judecata cauzei, acordând termen la 18 ianuarie 2016.

La 18 ianuarie 2016, reclamanții, prin avocat, au depus la dosar o cerere precizatoare, în cuprinsul căreia au indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, iar instanța, în urma verificării competenței materiale, prin încherierea din 28 martie 2016, a stabilit că, în speță, aceasta aparține tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 2187 din 11 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte, acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 4.4. din contractul de facilitate credit și de garanție nr. 103248/22.01.2008 în privința sintagmei "fără a fi a obligat în nici un fel", precum și a clauzei stipulate la art. 5.1. lit. c) din același contract în privința comisionului de administrare lunar. Totodată, a dispus restituirea de către pârâte, reclamanților, a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare de la data încasării până la data restituirii integrale, precum și a dobânzii legale aferente, calculată de la data plății acestui comision până la data restituirii efective. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii sus-menționate, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 560 din 13 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2187 din 11 aprilie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a admis apelul pârâtelor D. și E. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Totodată, curtea i-a obligat pe apelanții-reclamanți, în solidar, la plata către apelanta-pârâtă E. S.A. a sumei de 1.900,56 RON cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 30 iulie 2018, în termen legal, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În memoriul depus la dosar, recurenții-reclamanți au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, respectiv, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenții au criticat considerentele pentru care instanța de apel le-a respins calea ordinară de atac și, implicit, acțiunea introductivă, respectiv cele potrivit cărora a reținut că "nu se poate susține că apelantele-pârâte nu ar fi acționat cu bună-credință, deoarece aveau obligația de a explica clienților riscurile și de a le pune la dispoziție informațiile necesare, câtă vreme evoluția CHF nu depinde în niciun fel de conduita creditoarei, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior."

Din această perspectivă, au susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenții au arătat că instanța de apel s-a pronunțat cu ignorarea interpretărilor obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României, respectiv în Decizia pronunțată în cauza C-186/16.

În acest sens, au susținut că, potrivit C.J.U.E., banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale financiare viitoare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Mai mult decât atât, referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, au arătat că acesta derivă inclusiv din reaua-credință cu care au acționat pârâtele prin aceea că le-au indus o impresie falsă asupra creditului în CHF, prezentându-l ca fiind net favorabil altor produse de creditare, fără să le expună și potențialele dezavantaje ale produsului financiar recomandat. Astfel, au conchis că dezechilibrul major între părți rezidă în imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor lor, pârâtele impunându-le să suporte diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție sau limitare a întinderii acestei obligații.

Au mai arătat că riscul de indexare a cursului valutar nu a fost discutat între părți, astfel că nu au avut posibilitatea să reflecteze anterior încheierii contractului asupra riscului de a se împrumuta în franci elvețieni.

În acest sens, au reiterat că pârâta nu și-a respectat obligația de informare, deși aceasta îi incumba legal, în baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 289/2004, Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și Directivei 2008/48/CE.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții au menționat că se impune executarea în RON a obligațiilor decurgând din contractul dedus judecății. Detaliind, au arătat că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorilor ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării acestora, contrar principiilor echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Astfel, au apreciat că se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia.

Referitor la clauzele privind comisionul de administrare și dobânda asumată, recurenții au susținut că soluția de respingere a acțiunii, este de asemenea consecința greșitei aplicări de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina lor obligația de plată a unui comision de administrare, au subliniat că acestea nu au fost negociate cu consumatorul, nu sunt exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil, sunt lipsite de cauză juridică în contextul în care nu stabilesc în sarcina băncii pârâte contraprestații determinate sau măcar determinabile în schimbul perceperii acestui comision și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, așa cum s-a statuat prin Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-415/11 - Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa. Pentru argumentele expuse, au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv și trebuia să fie anulată, cu consecința restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de administrare.

De asemenea, au menționat că, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, au subliniat că, în speță, este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza clauzelor lovite de nulitate absolută.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și următoarele C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, au solicitat să se constate întrunirea cumulativă a condițiilor impuse de legiuitor pentru ca aceasta să opereze, de vreme ce prestația lor cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți și că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute.

În ceea ce privește clauzele referitoare la perceperea dobânzii, recurenții au arătat că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, a devenit obligatoriu ca, în contracte, să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile, aceasta urmând să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a B.N.R., în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului.

La momentul evocat, autorii prezentului demers judiciar au susținut că banca pârâtă a comis un abuz majorând în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea marjei băncii. Din această perspectivă, au subliniat că nicăieri în cuprinsul actului normativ evocat nu se permite majorarea dobânzii aplicabile, și nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile, așa cum, în speță, au făcut cu rea-credință pârâtele.

Pentru toate considerentele anterior expuse, recurenții-reclamanți au reiterat solicitarea de casare a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin memoriul depus la dosar, în temeiul art. 10 și art. 29 din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 146 din Constituția României, recurenții au solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 3 septembrie 2018, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte, conform dovezilor de înmânare aflate la dosar.

La 5 octombrie 2018, intimatele-pârâte au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, anularea acestuia în condițiile art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

La 16 octombrie, respectiv, la 17 octombrie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurenților, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport propunându-se soluția de admitere în principiu a recursului și soluționarea acestuia în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu, cu fixarea unui termen în ședință publică, cu citarea părților, în vederea judecării pe fond a cauzei.

Totodată, față de cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a propus respingerea cererii, ca rămasă fără obiect, având în vedere pronunțarea de către instanța de contencios constituțional a Deciziei nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care a fost tranșată chestiunea de interes pentru recurenți, în speță.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, a fost respinsă excepția nulității recursului, acesta fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, se reține că, deși recursul a fost întemeiat, în drept, și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au argumentat și nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază că a fost invocat doar în mod formal.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au susținut că, în ceea ce privește clauzele de risc valutar, comisionul de administrare și dobândă, instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Totodată, se cuvine menționat faptul că actul juridic care face obiectul litigiului, respectiv, Contractul de credit bancar ipotecar în discuție, a fost încheiat la data de 22 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reține că, sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au susținut că a fost încălcată obligația de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanța de apel reținând greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susținând, așadar, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenții se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Nu în ultimul rând, aserțiunile recurenților în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele și serviciile bancare au unele particularități care le diferențiază față de celelalte produse și servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerințe, sunt indispensabile societății, facilitând circulația bunurilor materiale, sunt condiționate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiții de funcționare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plățile interbancare) asigură transferurile monetare între participanții la tranzacții.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

Referitor la clauza privind perceperea comisionului de administrare, recurenții-reclamanți susțin că aceasta este abuzivă întrucât nu a fost negociată cu consumatorul, nu este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil, este lipsită de cauză juridică în contextul în care nu stabilește în sarcina băncii pârâte contraprestații determinate sau măcar determinabile în schimbul perceperii acestui comision și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, iar activitatea generică ce rezultă din denumirea unui astfel de comision nu justifică valoarea acestuia și nici nu indică riscurile la care banca se expune și care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Așadar, critica vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103248/22.01.2008 prin care s-a stabilit în sarcina consumatorilor - recurenți-reclamanți obligația de a achita un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

În esență, recurenții au motivat că această clauză nu a fost negociată, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecința încasării unui venit nejustificat de către Bancă.

În ceea ce privește critica privind lipsa negocierii unei astfel de clauze, instanța de recurs reține că lipsa unei negocieri individuale nu intră în contradicție cu concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzei, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, ci, reprezintă doar o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Așadar, împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzei care reglementează comisionul de administrare.

Prin urmare, această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situația în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislația națională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil, fără utilizarea unor termeni abuzivi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credință din partea Băncii, iar, pe de altă parte, a reținut că perceperea unui comision de administrare de 0,15% aplicabil la sold nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care activitatea băncilor presupune, printre altele, efectuarea de către creditor a unei activități de monitorizare a modului în care clientul utilizează/rambursează creditul sau își îndeplinește toate celelalte obligații contractuale pe întreaga perioadă de derulare a acestuia care, în cauză, este de 360 de luni.

Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut că, la art. V pct. 5.1 lit. c) din contractul încheiat între părți, s-a prevăzut perceperea unui comision de administrare de 0,15% care va fi plătit de către împrumutat începând cu rata a 13-a.

La acest comision se face referire și la art. 6.1, unde se menționează că rambursările se vor face lunar, în rate ce includ, începând cu luna a 7-a de la acordarea creditului: dobânda lunară și comisionul lunar de administrare calculate la soldul facilității de credit și începând cu luna a 49-a: principalul, dobânda lunară și comisionul lunar de administrare calculate la soldul facilității de credit.

Așadar, din interpretarea coroborată a acestor dispoziții contractuale cu înscrisurile aflate la dosar (graficul de rambursare), în mod corect a reținut instanța de apel că acest comision a fost prevăzut a fi achitat prin raportare la soldul creditului, sold care până în luna a 49-a a rămas același, ca urmare a faptului că abia de la acest moment s-a prevăzut și includerea unei părți din principal în ratele lunare.

Ulterior, începând cu rata 57 - scadentă la 25.10.2012 - și până în octombrie 2015 nu s-a mai perceput comision de administrare.

Totodată, se impune mențiunea că, prin Actul adițional nr. x/04.10.2012 la contract, art. 5.1 lit. c) a fost modificat, în sensul că s-a prevăzut expres că acest comision de administrare de 0,15% se percepe la soldul creditului.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de administrare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, sub aspectul legalității comisionului de administrare, încasarea acestuia nu a fost interzisă nici după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la decizia instanței de apel de modificare a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii și în privința capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv clauzei referitoare la dobânda variabilă, instanța de recurs reține următoarele:

Recurenții au arătat că, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, a devenit obligatoriu ca, în contracte, să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile, aceasta urmând să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a B.N.R., în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului.

La momentul evocat, autorii prezentului demers judiciar au susținut că banca pârâtă a comis un abuz majorând în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea marjei băncii. Din această perspectivă, au subliniat că nicăieri în cuprinsul actului normativ evocat nu se permite majorarea dobânzii aplicabile, și nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile, așa cum au făcut pârâtele.

În speța de față, prin contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103248 încheiat la 22 ianuarie 2008, Banca se angaja să acorde Împrumutatului un credit ipotecar pentru achiziție imobil, în sumă de 119.700 CHF pentru care acesta datora dobândă, în condițiile prevăzute de art. IV din Contract.

Având în vedere că, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71", instanța supremă constată că actul normativ de care se prevalează recurenții nu este aplicabil în speță întrucât, față de data la care părțile au încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103248 (22.01.2008), contractul, pe lângă faptul că avea o durată determinată, era în curs de derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (21 iunie 2010), iar, pe de altă parte, regulile de care fac vorbire recurenții sunt inserate la art. 37 din respectivul act normativ, dispoziție legală care nu se numără printre articolele mai sus redate, aplicabile inclusiv contractelor aflate în derulare, așa cum este contractul în speță.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 560 din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei E. S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă E. S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 1.091,97 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedite prin înscrisurile existente la paginile 120-121 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți A., B. și C. la plata către intimata-pârâtă E. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.091,97 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 560 din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A., B. și C. la plata către intimata-pârâtă E. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.091,97 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.