ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2121/2020

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 București, la data de 19 noiembrie 2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3 lit. d) și art. 4 din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/04.06.2007 și al clauzelor de la art. 3.1.2 lit. c), art. 3.2, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.10, art. 3.11 din condițiile generale, al clauzelor de la art. 5 lit. a), b), c), d), e), f) din condițiile speciale, art. 8.1 lit. c) și d), art. 8.2, art. 8.3 din condițiile generale, art. 10.1 și 2 din condițiile generale, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Totodată, s-a solicitat să se dispună denominarea plăților în moneda națională, restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane și diferențele dintre dobânda fixă prevăzută în contract și cea variabilă percepută de bancă. În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2008, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene. În motivare, s-a arătat că părțile au încheiat contractul de credit nr. x/04.06.2007 având ca obiect un credit în sumă de 166.347 CHF. Prin sentința civilă nr. 1670 din 26 februarie 2015, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, raportat la dispozițiile art. 94, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 101 alin. (1) același Cod și obiectul cererii care este unul evaluabil în bani, peste pragul de 200.000 RON. Prin precizările depuse la dosar, reclamanții au arătat că valoarea obiectului cererii este în sumă de 320.000 RON, aceasta fiind compusă din comision de risc, comision de gestiune, diferența în urma stabilizării cursului de schimb.

Prin sentința civilă nr. 2395 din 14 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință, s-a constatat nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/04.06.2007 precum și a clauzelor 3.5, art. 8 lit. c) și d), art. 10 din condițiile generale la contract. Totodată, s-a dispus restituirea către reclamanți a sumei de 8258,18 CHF achitată cu titlu de comision de risc/administrare, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. Prin aceeași sentință au fost respinse celelalte capete ale cererii. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că nu s-a probat negocierea clauzelor contestate și că fac parte din obiectul principal al contractului atât dobânda cât și comisioanele. A reținut prima instanță că prevederile art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, însă Legea nr. 193/2000 în vigoare la acea dată trebuie interpretată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a cărei transpunere a fost realizată prin acest act normativ. Tribunalul a motivat că are caracter abuziv clauza 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenție de credit, cu denumirea marginală data ajustării dobânzii, întrucât nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor contrar exigențelor bunei credințe, în condițiile în care noțiunea "schimbări semnificative pe piața monetară" este lipsită de claritate, iar pârâta și-a rezervat posibilitatea modificării unilaterale a ratei dobânzii în condițiile în care pentru consumator nu este prevăzută o clauză similară în cazul modificării semnificative a veniturilor acestuia. Prima instanță a reținut că cererea accesorie de restituire a diferenței dintre dobânda fixă prevăzută în contract și cea variabilă percepută de bancă este nefondată, motivat de faptul că reclamanții nu au indicat conform dispozițiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ. valoarea obiectului cererii și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4 lit. a) din contractul de credit, ce reglementează comisionul de penalizare, a argumentat tribunalul, este nefondată, întrucât nu se aplică două sancțiuni pentru aceeași neexecutare. Prima instanță a reținut că cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de risc este întemeiată, iar aceasta are ca efect nașterea în sarcina pârâtei a obligației de plată a sumelor percepute cu acest titlu. În continuare, tribunalul a motivat că cererea de constatare a caracterului abuziv și nulității clauzelor referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzute la art. 5 lit. c) din cerințele speciale și 3.7 din condițiile generale, este nefondată, întrucât comisionul face parte din obiectul principal al contractului, iar clauzele care îl reglementează sunt exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil. Prima instanță a argumentat că cererea de constatare a caracterului abuziv și nulității clauzei 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale ale convenției de credit este întemeiată, întrucât nu sunt prevăzute în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadența anticipată a creditului. De asemenea și clauza 10 din contract are un caracter abuziv, având în vedere că aceasta implică un drept exclusiv de interpretare consacrat în favoarea băncii, fiind astfel incidente dispozițiile pct. 1 lit. g) din anexa Legii nr. 193/2000. Tribunalul a reținut că cererile de stabilizare a cursului valutar la momentul încheierii contractului, de denominare a creditului în moneda națională sunt nefondate. În acest sens, a motivat prima instanță că, întrucât părțile au încheiat un contract de credit bancar, care reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât achitarea ratelor în moneda în care creditul a fost acordat, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită. A reținut tribunalul că nu s-a făcut dovada existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, în condițiile în care, părțile au făcut aplicația principiul nominalismului prin contract, instanța nu se poate substitui voinței părților și nici înlocui principala obligație aflată în sarcina debitorului. Chiar dacă în prezent restituirea împrumutului în CHF poate fi considerată împovărătoare pentru consumator, a argumentat prima instanță, ea nu reprezintă un câștig pentru bancă, în schimb înghețarea cursului de schimb la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit este o pierdere pentru bancă și înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat expres de C. civ. de la 1864. Tribunalul a mai reținut că, întrucât a contractat un credit într-o monedă străină, consumatorul a acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația cursului valutar, iar această variație, în sensul aprecierii sau deprecierii, este o împrejurare previzibilă și cu caracter de notorietate, care este cunoscută chiar și de cel mai puțin avizat consumator, astfel că nu era necesară o informare sau o avertizare specială în acest sens. Revenea consumatorului sarcina de a proba că la momentul încheierii contractului de credit banca avea cunoștință de faptul că valoarea CHF se va aprecia considerabil în raport cu moneda națională și că a acționat în consecință pentru a-și asigura foloase necuvenite, a argumentat prima instanță. Tribunalul a reținut că nu este aplicabilă teoria impreviziunii reglementată de Noul C. civ., adoptat ulterior încheierii contractului de credit. Totodată, a motivat că măsura fixării cursului de schimb la cel de la momentul încheierii contractului și de denominare a plăților în moneda națională sunt nefondate și prin prisma faptului că se solicită modificarea condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului convenite de părți prin contract.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B.. Prin decizia civilă nr. 1918A din 2 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. formulat în contradictoriu cu intimata D. S.A.. Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a constatat că, în apel, criticile apelanților-reclamanți se referă la greșita apreciere a inexistenței caracterului abuziv al clauzei care obligă împrumutații să suporte riscul valutar și la respingerea cererii de ajustare a contractului ca urmare a constatării intervenirii impreviziunii în derularea contractului. În aprecierea caracterului nefondat al acestor critici, instanța de apel pornind de la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reținut în referire la clauza privind rambursarea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, adică CHF, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului de credit, precum și că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care se referă la acele clauze care reflectă acte cu putere de lege, obligatorii. În speță, a motivat instanța de apel, convenția de credit supusă cenzurii instanței face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, astfel că și sub acest aspect, clauza contestată este exclusă de la analiza caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000. Cât privește aplicarea teoriei impreviziunii invocată de apelanți, respectiv constatarea împrejurării că pe parcursul contractului a intervenit devalorizarea drastică a monedei contractului și că obligația de rambursare a ratelor de credit a devenit extrem de împovărătoare pentru debitor, instanța de apel a reținut că atât în fața instanței de fond, cât și în calea de atac, reclamanții s-au limitat la invocarea impreviziunii fără a susține și cu atât mai puțin fără a aduce vreo dovadă că obligația de plată a ratelor de credit a devenit pentru aceștia extraordinar de greu de executat pentru a se putea aprecia asupra intervenirii unei schimbări cu caracter excepțional care să facă incidentă teoria impreviziunii și să conducă la o eventuală ajustare a prestațiilor contractuale ale părților. Instanța de apel a reținut că, oricum, pretenția apelanților reclamanți de convertire a creditului în RON și de stabilizare a cursului chf-leu la valoarea de la data încheierii contractului, solicitată ca remediu al impreviziunii, nu poate fi primită, așa cum în mod judicios a constatat și prima instanță, întrucât aceste modificări nu sunt veritabile ajustări ale contractului pentru că nu reprezintă o soluție echitabilă, justă care să aibă ca efect reechilibrarea obligațiilor contractuale.

La data de 19 ianuarie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii capetelor de cerere ale acțiunii cu privire la stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților. În cuprinsul recursului, recurenții au arătat că, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziția contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în contract reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, fiind stabilită de bancă fără a da posibilitatea reclamantului să influențeze natura ei. S-a mai arătat că această dispoziție contractuală este abuzivă în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseși și în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanți, risc valutar nereglementat în contract. Recurenții-reclamanți au arătat că se impune a se reține statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Arpad Kasler C-26/13, având în vedere că este vorba de o situație identică cu cea pendinte. Au mai susținut recurenții-reclamanți că, în urma analizei efectuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, s-a constatat că riscul valutar nu intră în termenul de obiect principal al contractului. Astfel, s-a arătat, articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din aceasta permite statelor membre să prevadă, în legislația prin care se transpune această directivă, că "aprecierea caracterului abuziv" nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, respectiv cele care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Or, obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească o dobândă ca preț al împrumutului, celelalte obligații contractuale fiind adiacente, accesorii. Prin urmare, clauzele care au un caracter accesoriu, cum ar fi moneda și modalitatea de plată, în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de "obiect principal al contractului" în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă. Apoi, chiar dacă această interpretare nu ar fi acceptată, aceea că moneda și modalitatea de plată au un caracter accesoriu, recurenții-reclamanți au susținut că atât art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 139/2000 prevăd că excepția se aplică doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât și a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 139/2000, au susținut recurenții, în ce privește clauza în discuție și problema riscului valutar, nu au fost în nici un fel informați în cadrul negocierilor contractului că, în viitor, costul creditului poate crește foarte mult din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare și a cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF astfel încât să poate evalua consecințele economice. Inexistența informării este evidentă și prin faptul că banca, în calitate de profesionist, nu a adus la cunoștință reclamanților cursul valutar al francului elvețian pe perioadele anterioare contractării creditului, au mai susținut recurenții. În speță, banca nu a informat reclamanții cu privire la instabilitatea valutară a francului elvețian și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident faptul că, dacă banca și-ar fi îndeplinit aceste obligații legale, reclamanții ar fi cunoscut consecințele economice. Instanța de apel, în mod greșit, a interpretat dispozițiile teoriei impreviziunii, au opinat recurenții, subliniind, totodată, că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din Noul C. civ., întrucât materia dreptului consumatorului conține dispoziții de ordine publică. În accepțiunea reclamanților, în cauză, se impune adaptarea contractului ca soluție la această impreviziune și ca soluție la restabilirea echilibrului real dat de necesitatea egalității dintre părțile contractante în ipoteza existenței unei clauze abuzive și înlăturării ei din contract, un alt argument în sprijinul acestei susțineri fiind și cel referitor la fundamentul adoptării de către Parlamentul European și a Consiliului a Directivei 2014/17/UE. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 2 aprilie 2019, când, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cauza C-81/19 a fost soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 9 iulie 2020, prin hotărârea nr. 89, în ședința din 3 noiembrie 2020, instanța constatând că au încetat motivele suspendării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la rambursarea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, adică franci elvețieni, la stabilizarea cursului de schimb franc elevețian-leu la momentul semnării contractului, precum și la criticile privind impreviziunea. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.", astfel încât incidența acestuia nu poate fi analizată. Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cuprinsul recursului, recurenții au arătat că, în raport cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziția contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în contract reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, iar această dispoziție este abuzivă și în raport art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât creează în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamanți, risc valutar nereglementat în contract. De asemenea, recurenții-reclamanți au mai susținut că riscul valutar nu intră în termenul de obiect principal al contractului, arătând, totodată, că nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă clauzele care au un caracter accesoriu, cum ar fi moneda și modalitatea de plată, precum și că, prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât și a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 139/2000, nu au fost în nici un fel informați în cadrul negocierilor contractului că, în viitor, costul creditului poate crește foarte mult din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare și a cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF astfel încât să poate evalua consecințele economice. Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, precum și cu respectarea condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că prevederea contractuală referitoare la acordarea unui credit într-o monedă străină și la rambursarea împrumutului în aceeași monedă, nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv fiind vorba chiar despre moneda creditului. Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate întrucât soluția instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A.., precum și condițiile reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva F. a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16. În același sens, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, în paragrafele 27 -31, astfel: "27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi. 28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. 29. În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului." 31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13." În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36. Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, instanța de apel a reținut, pornind de la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în referire la clauza privind rambursarea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, adică franci elvețieni, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului de credit, precum și că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care se referă la acele clauze care reflectă acte cu putere de lege, obligatorii. În mod corect a reținut instanța de apel că este exclusă clauza contestată de la analiza caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000, întrucât convenția supusă cenzurii instanței face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit. Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății." În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elvețieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000. Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri". Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva F., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei. Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive. Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elvețieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat. Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv. Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a reținut că prevederea contractuală referitoare la faptul că se acordă un credit într-o monedă străină, franci elvețieni, și că rambursarea împrumutului se va face în aceeași monedă, nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit. Așadar, prin prisma acestor considerente, argumentele recurenților-reclamanți care vizează lipsa unei negocieri individuale a dispoziției contractuale referitoare la modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în contract, caracterul abuziv al acesteia întrucât creează în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, în condițiile în care prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, nu sunt fondate. Este neîntemeiată critica recurenților în sensul că nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului clauzele privind moneda și modalitatea de plată, în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă, având în vedere că în contract se prevede în mod clar faptul că se acordă un credit într-o monedă străină, respectiv franci elvețieni, și că rambursarea împrumutului se va face în aceeași monedă, fiind vorba chiar despre moneda creditului. Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că se impune a se reține statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Arpad Kasler C-26/13, nu este fondată. Astfel, hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene in cauza C-26/13 nu privește și nu tranșeaza chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui imprumut in moneda națională care urma să fie restituit în functie de CHF și nu se aplică în speța dedusă judecații unde împrumutul a fost acordat în CHF. Criticile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel, în mod greșit, a interpretat dispozițiile teoriei impreviziunii și că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din Noul C. civ., întrucât materia dreptului consumatorului conține dispoziții de ordine publică, nu sunt fondate. Astfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea sau inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile. Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a reținut că atât în fața primei instanțe, cât și în calea de atac, reclamanții s-au limitat la invocarea impreviziunii fără a susține și cu atât mai puțin fără a aduce vreo dovadă că obligația de plată a ratelor de credit a devenit pentru aceștia dificil de executat pentru a se putea aprecia asupra intervenirii unei schimbări cu caracter excepțional care să facă incidentă teoria impreviziunii și să conducă la o eventuală ajustare a prestațiilor contractuale ale părților și că, oricum, pretenția apelanților reclamanți de convertire a creditului în RON și de stabilizare a cursului CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului, solicitată ca remediu al impreviziunii, nu poate fi primită, întrucât aceste modificări nu sunt veritabile ajustări ale contractului pentru că nu reprezintă o soluție echitabilă, justă care să aibă ca efect reechilibrarea obligațiilor contractuale. În raport de aceste considerente, prin citarea dispozițiilor art. 1271 C. civ. și reluarea susținerilor privind caracterul excesiv de oneros al obligației de restituire a creditului, recurenții în absența dezvoltării unor critici concrete referitoare la interpretarea instanței de apel care a argumentat că nu este incidentă teoria impreviziunii, Înalta Curte va reține că în realitate, recurenții tind spre o reevaluare a stării de fapt, analiză exclusă în această etapă procesuală, în considerarea specificului recursului care, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..