ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2196/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2015 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/11.09.2008, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, precum și a dobânzii legale aferente, obligarea pârâtei la completarea art. 3 lit. a) din Condițiile speciale, prin menționarea caracterului fix al dobânzii, precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă, prin raportare la valoarea indicelui Libor de la semnarea contractului, obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii și la refacerea graficelor de rambursare prin raportare la valoarea marjei băncii de la încheierea contractului și la indicele Libor actualizat periodic, restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, fără temei legal sau contractual, constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate la art. 7.1 lit. p) din Condițiile generale coroborat cu Secțiunea 1, stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul încheierii contractului, denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, C. civ.

Prin sentința civilă nr. 12833/23.11.2015 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială a instanței fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă la data de 24.02.2016 sub nr. x/2016.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 3011 din 17.05.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D., în sensul că a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr. x/11.09.2008; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc până la eliminarea din contract a acestuia, precum și dobânda legala aferentă, calculată de la data fiecărei plăți până la restituirea efectivă și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3011 din 17.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au declarat apel reclamanții A. și B..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 12 din 9 ianuarie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3011 din 17.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 12 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că hotărârea recurată este dată cu aplicarea si interpretarea greșita a legii, astfel instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile situației de fapt, însă le-a aplicat in mod greșit.

S-a susținut că, deși prin cererea de chemare in judecata și prin cererea de apel au fost precizate motivele pentru care reclamanții apreciază ca abuzive, clauzele contractuale, instanța de apel a respins cererea pe motiv că "contractul cuprinde clauze care avertizează pe consumator in legătura cu eventualele riscuri".

S-a susținut că prin această soluție, instanța a aplicat in mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 și că întreaga acțiune privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, iar într-un atare caz, se poate vorbi chiar despre rezoluțiunea contractului de credit, întrucât nu ne aflăm în prezența unui preț determinat sau cel puțin determinabil.

Recurenții-reclamanți susțin că până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 se impunea ca pârâta să mențină marja ca fiind fixă, urmând ca după intrare în vigoare a Ordonanței prin care se stabilește din ce este format acest procent de dobândă, pârâta să aplice o dobândă variabilă, calculată procentual și formată din indicele de referință Euribor și o marjă fixă, raportat la procentul de dobândă stabilit inițial. Odată cu intrarea in vigoare a Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr. 50/2010, Banca a modificat contractul de drept, în sensul că a menționat formula de calcul a dobânzii, respectiv marja + indice de referință.

Astfel, raportat la susținerile anterioare, recurenții au arătat că au solicitat restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară, raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită inițial, având in vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale contestate, prin care Banca poate modifica dobânda fără consimțământul clientului.

Raportat la nulitatea absolută a clauzei contractuale care dă dreptul băncii de a modifica dobânda unilateral, se impune repunerea pârtilor în situația anterioara, restabilirea pentru toata perioada menționata a ratei dobânzii astfel cum a fost stabilită de către părți la momentul semnării contractului.

S-a mai susținut că, începând cu data de 11.06.2010, deci după ce a intrat în vigoare art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, calculul dobânzii pornește de la indicele de referința Euribor/Libor/Robor la care se adaugă marja fixă a băncii, stabilită prin contractul inițial.

Prin neprecizarea unei marje fixe in contract nu se poate înțelege ca banca a decis să nu se adauge o marjă fixă părții variabile a dobânzii, ci prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referință, se determină plecând de la nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului de credit, din care se scade valoarea indicelui Libor valabil la data intrării în vigoare a Ordonanței.

Reclamanții au susținut că nu au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale, contractul de credit cuprinzând clauzele standard preformulate, ci aveau numai posibilitatea de a adera sau nu la acest contract, redactat în prealabil de către bancă.

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale, recurenții au arătat că se impune revenirea la marja fixa rezultata din interpretarea contractului inițial, în scopul respectării prevederilor art. 9 indice 3 lit. G) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, care consacră formula de calcul a dobânzii ca fiind compusă din indicele de referință aferent monedei creditului, la care se adaugă marja fixă stabilită și percepută la momentul încheierii contractului. Ca atare, pârâta va fi obligată să recalculeze nivelul dobânzii curente conform formulei marja fixă a băncii + indicele de referință Libor, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În opinia recurenților, contrar susținerilor pârâtei, modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă, în sensul respectării prevederilor legale, nu reprezintă o ingerință nepermisă în convenția părților, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părți. Libertatea contractuala nu poate fi concepută și exercitată decât în limitele prevăzute de legislația în domeniul protecției consumatorilor, legislație edictată în scopul de a restabili echilibrul contractual între părți aflate pe poziții inegale.

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale referitoare la dobânda curentă, s-a susținut că instanța va da eficiență principiului repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive.

S-a mai arătat că pe toată perioada desfășurării contractului de credit, de la semnare și până în prezent, Banca a modificat unilateral procentul de dobânda, contrar bunei credințe și prevederilor legale.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE in cauza Andriciuc contra României.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că s-au adresat băncii cu intenția de a încheia un contract de credit care sa răspundă nevoilor acestora, lucru care nu poate însemna o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către banca. Atâta vreme cat banca nu dovedește faptul ca i-ar fi informat cu privire la riscul valutar, simplu fapt ca ar fi putut renunța la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanță.

Prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională față de reclamanți pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei credințe.

In ceea ce privește solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurenții au menționat că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Pe parcursul derulării contractului, francul s-a apreciat intr-un mod galopant, astfel ca, raportat la moneda naționala, valoarea acestuia aproape s-a dublat, cursul de schimb depășind valoarea de 3.6 RON/CHF in anul 2011, cu repercusiuni grave asupra reclamanților, în ceea ce privește posibilitatea de îndeplinire a obligațiilor de plata a ratelor lunare, cu riscul de a fi puși in imposibilitatea de executare fortuita a contractului. S-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel ca în prezent împrumutatul este obligat la prestații vădit disproporționate fața de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate, reclamanții neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condițiile în care produsul contractual specific implica riscuri majore.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că obligația de informare este in acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004 si Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice; o astfel de obligație fiind instituita și de Directiva 2008/48/CE; de asemenea, banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate, avea obligația de a explica riscurile implicate de un credit in moneda străina si de a furniza informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

In susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții au menționat faptul ca se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON, precum și calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia.

După evidențierea unor soluții pronunțate de instanțele de judecată în diferite faze procesuale, recurenții-reclamanți au solicitat sesizarea Curții Costituționale cu excepția de neconstituționalitate privitoare la dispozițiile art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție luând în considerare faptul că este vorba de un act normativ lipsit de legitimitate constituțională; totodată, au solicitat suspendarea judecării prezentului dosar în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la momentul pronunțării Curții Constituționale asupra excepției.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu in temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, menționând că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar în ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 a ICCJ, a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, precizând, totodată, că excepția ridicată este neîntemeiată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 februarie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2019 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 12 din 9 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din data de 07 noiembrie 2019 în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluționării cauzei C-81/19.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține că deși recurenții - reclamanți și-au întemeiat, în drept,recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au argumentat și nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază a fost invocat doar în mod formal.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenți în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art. 2 și 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispozițiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 12 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.