ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2497/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2497/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 aprilie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. România S.A., constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la secțiunea 1, art. 1.2 și art. 1.3 lit. a) precum și la secțiunea 5, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x, obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui LIBOR și la marja fixă de 4,3 puncte procentuale a băncii, la data încheierii contractului de credit, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv, cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2.179,2 RON și a sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, constatarea caracterului abuziv al cauzei de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 15812/2015 din 15 septembrie 2015, a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâta C. România S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 10 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La termenul de judecată din 19 februarie 2016 reclamanții au depus precizări cu privire la temeiul juridic, valoarea obiectului cererii și modul de calcul.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2660 din 28 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. România S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzelor art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit încheiat între părți în ceea ce privește mențiunile "dobânda se poate modifica ... conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, potrivit deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) și "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4. teza a II-a); s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată și, în consecință, reclamanții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 3.719,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008 încheiat între părți în ceea ce privește mențiunile:

"dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) și "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a), reținând că aceste clauze nu au fost negociate de părți, ci au fost preformulate de bancă.

S-a arătat că banca nu a răsturnat prezumția relativă a lipsei negocierii instituită prin dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Împrejurarea că, anterior semnării contractului de credit, pârâta le-ar fi furnizat reclamanților forma contractului de credit și că aceștia au avut posibilitatea să ia cunoștință de condițiile contractului, nu demonstrează în mod indubitabil că aceștia au avut posibilitatea să le negocieze în mod concret.

În ceea ce privește condiția referitoare la lipsa negocierii, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

În vederea asigurării unei protecții adecvate a consumatorilor, dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie prezumția lipsei negocierii în situația în care clauza a fost redactată în prealabil.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe în ipoteza în care o anumită clauză sau anumite clauze au fost negociate individual, însă din ansamblul clauzelor rezultă că, în mod unilateral, a fost prestabilit contractul de către comerciant. Atunci când comerciantul pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul îi revine sarcina probei.

Prima instanță nu a împărtășit opinia pârâtei, în sensul că nu ar putea forma obiectul cercetării din perspectiva caracterului abuziv clauzele inserate la art. 5.1 și art. 5.4 din contract.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Finalitatea acestei reglementări constă în evitarea utilizării de către consumatori a legislației clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau un serviciu determinat, cât și pentru împiedicarea ocolirii restricțiilor fixate de textele privind leziunea.

Din interpretarea textului anterior menționat, se observă că acesta permite analizarea obiectului principal al contractului sau a clauzelor referitoare la preț și plată, în aprecierea justeței altor cerințe, pentru a se putea îndeplini rațiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorilor.

O cerință primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la exprimarea clară și inteligibilă. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea pronunțată în cauza C-484/08, că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată de art. 4 alin. (2) din Directivă se aplică numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize in concreto, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Or, clauzele inserate la art. 5.1 și art. 5.4 din contract, nu au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al acestora.

Tribunalul a reținut că prevederile contractuale analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, întrucât prin acestea i se conferă băncii un drept discreționar, în lipsa unor motive întemeiate pe elemente de natură obiectivă, să modifice în mod unilateral cuantumul dobânzii.

Astfel, mențiunile "dobânda se poate modifica … conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda, în consecință, în orice moment potrivit deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a) relevă posibilitatea ca banca să modifice dobânda (inclusiv marja ce reprezintă o componentă a dobânzii) numai prin exprimarea voinței sale, în raport de interesele sale financiare, și în lipsa unui criteriu obiectiv și verificabil.

Au fost avute în vedere prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, în condițiile în care nu a fost prevăzut în contract niciun criteriu în raport de care poate varia marja băncii.

Tribunalul nu a contestat dreptul băncii de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă acest drept poate fi exercitat numai cu respectarea dispozițiilor imperative din materia dreptului consumatorilor.

Nu au fost reținute argumentele expuse de pârâtă, în sensul că majorarea marjei s-ar fi datorat modificării condițiilor pieței, a costurilor de finanțare și a costurilor cu rezervele minime obligatorii, întrucât aceste motive nu sunt clare și verificabile și nici nu au fost stipulate în contract.

S-a reținut că reclamanții au invocat și prevederile art. 9 indice 3 lit. G) din Ordonanța de Guvern nr. 21/1992, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 174/19.11.2008. Din această perspectivă, s-a constatat că O.U.G. nr. 174/19.11.2008 nu conține nicio dispoziție din care să rezulte că acest act normativ s-ar aplica și contractelor încheiate anterior, rezultând astfel că trebuie să se alinieze dispozițiilor acestei legi doar contractele ce se vor încheia după data intrării ei în vigoare.

Întrucât Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 174/19.11.2008 a intrat în vigoare la data de 27 decembrie 2008, iar contractul de credit dedus judecății în prezentul dosar a fost încheiat anterior, respectiv la 10 ianuarie 2008, reiese că acesta nu intră sub incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 174/19.11.2008.

Tribunalul a mai reținut că în situația în care legiuitorul a dorit modificarea contractelor în curs de executare, a prevăzut în mod expres acest lucru. Aceasta este situația O.U.G. nr. 50/2010 care, în varianta inițială, a prevăzut la art. 95 alin. (1) că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile ordonanței de urgență.

Ulterior, legiuitorul a intervenit și în cazul acestui act normativ, art. 95 alin. (1) fiind modificat prin Legea nr. 288/2010, în sensul că prevederile ordonanței de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia, cu excepția dispozițiilor art. 371 și ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, ale art. 50-55, art. 56 alin. (2), art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71.

Așadar, în lipsa unor dispoziții exprese ale legii, tribunalul a apreciat că prevederile O.U.G. nr. 174/2008 nu sunt aplicabile contractelor în curs de derulare, acestea fiind guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor, conform art. 1 din C. civ. de la 1864 care prevede că legea dispune numai pentru viitor.

Desigur, nimic nu împiedică părțile unui contract ca, în considerarea dispozițiilor unui act normativ nou, să alinieze dispozițiile contractuale la acesta, prin încheierea unui act adițional, în temeiul principiului libertății contractuale. Însă, în lipsa unui astfel de acord al părților, tribunalul a concluzionat în sensul că instanța de judecată nu are căderea să modifice clauzele contractuale, la solicitarea unei singure părți, fără ca o dispoziție legală să o legitimeze să procedeze în acest mod.

Tribunalul București a constatat că nu are caracter abuziv clauza inserată la art. 1.2 din contractul de credit analizat,.

Astfel, prin clauza prevăzută la art. 1.2 din contractul de credit s-a stabilit că limita creditului acordat este de 108.960 CHF, că dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, că indicele de referință este LIBOR la 3 luni, că marja este de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă, că dobânda pentru primele 6 luni este de 0% puncte procentuale pe an și este promoțională, că dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii, că durata creditului este de 20 ani, numărul inițial de rate lunare fiind de 240, iar perioada de grație 42, calitatea de asigurat revenind reclamantei A..

Instanța a observat că prin această clauză s-a stabilit, în esență, caracterul variabil al dobânzii și că aceasta va fi calculată în raport de două elemente (ambele variabile): indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja băncii.

Caracterul variabil al dobânzii prin prisma fluctuației celor două elemente componente (indicele de referință LIBOR și marja băncii) este clar exprimat în contract și a fost acceptat de reclamanți prin semnarea contractului de credit.

Prevederile contractuale analizate au fost inserate în contract în scopul informării împrumutaților cu privire la caracterul variabil al dobânzii sub aspectul ambelor componente ale sale, nicio dispoziție legală în vigoare la momentul încheierii contractelor neinterzicând băncii să prevadă o dobândă variabilă care să includă o marjă a băncii cu caracter fluctuant.

Prin clauza inserată la art. 1.2 din contract nu s-a acordat în favoarea băncii un drept discreționar privind modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii. Posibilitatea băncii de a modifica, în mod unilateral, dobânda a fost reglementată prin clauzele prevăzute la art. 5.1 și art. 5.4, acestea din urmă fiind constatate drept abuzive sub acest aspect, astfel cum rezultă din considerentele expuse anterior.

Clauza inserată la art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare nu are un caracter abuziv, întrucât a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil.

În raport de elementele oferite prin clauza menționată, având în vedere și denumirea acestui comision, tribunalul a reținut că la momentul încheierii contractului consumatorul a avut posibilitatea de a determina cu exactitate valoarea totală a comisionului de acordare pe parcursul întregii perioade de creditare, cât și reprezentarea efectelor pe care obligația de plată a acestui comision le produce în patrimoniul său.

Modalitatea de determinare a acestui comision a fost indicată în mod expres în contract, fiind menționat cuantumul exact al acestuia (2179,2 CHF).

În același timp, perceperea acestui comision își găsește justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de pârâtă, anterior perfectării contractului de credit, pentru verificările ce se impuneau a fi făcute în considerarea sumei importante împrumutate și a perioadei îndelungate de derulare a contractului de credit (240 de luni), pentru procesul de analiză a documentației de credit și a bonității, probele administrate în cauză nefiind apte a evidenția o lipsă a contraprestației din partea creditoarei.

Reclamanții nu au exprimat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, argumente pertinente care să contureze lipsa de claritate a clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului de credit, fiind privit, la momentul încheierii contractului de credit, ca un element esențial, drept o prestație cu un caracter important, astfel cum rezultă din modul de redactare a clauzelor contractuale.

Prima instanță a apreciat că, pentru a determina obiectul principal al unui contract, trebuie să se aibă în vedere natura sa juridică. Contractul de credit nu se confundă cu contractul de împrumut și se delimitează de acesta din urmă prin aceea că beneficiază de un conținut mai complex care nu poate fi restrâns numai la acordarea unei sume cu titlu de împrumut și la obligația restituirii sumei împrumutate împreună cu dobânda convenită.

Obiectul principal al contractului de credit cuprinde și alte prestații care au fost identificate ca fiind esențiale de către părțile contractante în considerarea unei strânse legături cu punerea la dispoziție a creditului. Acordarea unui credit implică anumite costuri, cheltuieli pe care creditorul le suportă, dar și prestarea de către creditor a unor servicii care sunt în legătură cu punerea la dispoziție a sumei de bani împrumutate.

Tribunalul a observat, totodată, că nu există o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților, comisionul de acordare neavând o valoare disproporționat de mare în raport cu costurile activităților desfășurate de bancă pentru procesul de întocmire și aprobare a documentației de credit.

În considerarea celor expuse, s-a concluzionat în sensul că nu are un caracter abuziv clauza analizată, neimpunându-se, prin urmare, nici aplicarea sancțiunii nulității absolute și nici restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, aceste capete de cerere fiind neîntemeiate.

Capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui LIBOR și la marja fixă de 4,3 puncte procentuale a băncii de la data încheierii contractului de credit și la obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară au fost respinse, ca neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

Prin aceste capete de cerere reclamanții urmăresc recalcularea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și până la momentul formulării cererii potrivit formulei LIBOR 3 M (indice variabil) + marja băncii de la data încheierii contractului de credit de 4,3 puncte procentuale conform dispozițiilor art. 37 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 50/2010, precum și restituirea diferenței dintre sumele percepute de bancă cu titlu de dobândă și sumele reprezentând dobânda calculată după formula anterior menționată.

În raport de prevederile Legii nr. 193/2000 instanța sesizată de consumator (deci, nu în temeiul dispozițiilor art. 8-13 din acest act normativ) nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute numai asupra condițiilor de valabilitate ale contractului, instanța neputându-se substitui voinței părților pentru a stabili o altă rată de dobânzii.

S-a arătat că instanța de judecată are numai posibilitatea de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale și, în raport de prevederile art. 6 și art. 7, fie se derulează contractele în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzelor abuzive acesta mai poate continua, fie, dacă acesta nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune-interese dacă este cazul).

De asemenea, s-a reținut că instanța de judecată nu poate să suplinească acordul de voință al părților și să oblige o parte împotriva voinței sale să accepte o formulă de calcul a dobânzii agreate numai de cealaltă parte, atât timp cât părțile au stabilit caracterul variabil al marjei.

În ceea ce privește temeiul juridic invocat de reclamanți, respectiv art. 37 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 50/2010, tribunalul a reținut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepții, printre care nu se numără și articolul menționat.

Față de cele arătate și, având în vedere caracterul accesoriu, tribunalul a reținut că este neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară.

Prin celelalte capete de cerere reclamanții au invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și eliminare acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Prin precizările depuse la termenul din 19 februarie 2016, reclamanții au arătat că solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.4, urmând să se aibă în vedere și faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF.

Prima instanță a constatat că art. 5.4 din contractul de credit nu se referă la riscul valutar sau la moneda în care trebuie executată obligația de rambursare, ci cuprinde reglementări convenționale cu privire la dobândă.

În opinia tribunalului, nu este îndeplinită condiția dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței bunei-credințe.

Pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanța trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care, în speță, constă în acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preț.

Dezechilibrul semnificativ nu se poate reține atât timp cât în susținerea acestui dezechilibru, reclamanții nu invocă niciun argument concret și convingător cu privire la clauzele contractuale contestate.

Banca nu i-a plasat pe consumatori într-o poziție inferioară celei reglementate prin lege, atât timp cât C. civ. de la 1864 consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. Nu poate fi reținut un dezechilibru cauzat de moneda în care a fost acordat creditul, de vreme ce rambursarea trebuie efectuată în aceeași monedă. Nu există nicio dovadă că banca a prezentat francul elvețian ca fiind cea mai stabilă monedă. Totodată, la momentul acordării creditului, această monedă se bucura de stabilitate și nu există nicio dovadă că acordarea de credite în CHF a determinat consecințele patrimoniale invocate în cerere.

Reaua-credință a băncii nu este dovedită și nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în moneda CHF. Banca nu se putea aștepta, în mod rezonabil, să obțină un profit uriaș din variația cursului valutar, deoarece nu a anticipat valorizarea monedei CHF. Mai mult, o asemenea valorizare crește riscul de neplată a ratelor din partea împrumutaților cu consecințe economice devastatoare asupra băncilor. În atare condiții, tribunalul a reținut că nu este fundamentată temeinic teza reclamanților privind reaua-credință a pârâtei.

Acordarea unui credit în valută nu reprezintă o condiție contractuală despre care reclamanții nu au avut posibilitatea să ia cunoștință.

Informațiile puse la dispoziția reclamanților la data încheierii contractului au fost corecte, complete și precise, astfel cum rezultă din clauzele contestate.

Din cuprinsul clauzei inserate la art. 6.3, s-a observat că operațiunea de rambursare a creditului trebuie executată în moneda CHF, împrumutatul asumându-și obligația ca rambursarea sumelor împrumutate să se facă în valuta prevăzută în graficul de rambursare. În mod corespunzător, la momentul încheierii contractului, pârâta a creditat contul curent al împrumutatului în valuta creditului.

În acest context, reclamanții nu pot susține, în mod pertinent, că nu au înțeles consecințele patrimoniale ale obligației de rambursare asumate contractual.

Cu prioritate, tribunalul a subliniat că evoluția accentuată a cursului valutar nu a fost un element cunoscut de pârâtă la data încheierii contractului, pentru a se putea reține că aceasta a inserat cu rea-credință clauzele privind rambursarea creditului.

De asemenea, nu există nicio dovadă că banca a ales creditul în CHF pentru că a avut reprezentarea că, de fapt, cursul de schimb ar fi unul stabil. Creditul era avantajos datorită dobânzii, mult redusă, în raport cu creditele în euro sau în RON. La nivelul anului 2016, vorbind de evoluția cursului valutar se poate afirma că moneda CHF putea suferi și o depreciere, astfel încât, în mod speculativ, susțin reclamanții că banca a încurajat creditul în CHF prefigurând valorizarea acestei monede. Creditul în CHF a reprezentat un produs bancar profitabil și a fost promovat ca atare. Totodată, o înțelegere anticoncurențială între băncile din România nu a fost probată.

Dacă se pretinde că banca a acționat speculativ, același lucru se poate susține și despre reclamanți, întrucât, deși obțineau venituri în RON, au optat pentru o monedă ale cărei caracteristici nu le erau cunoscute.

În opinia tribunalului, se poate afirma că reclamanții au ignorat posibilitatea valorizării CHF, iar această împrejurare nu constituie temei pentru declararea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă. Cunoscând noțiunea de risc valutar reclamanții au acceptat, implicit, valorizarea CHF, dar au ignorat această împrejurare, fiind conștienți de faptul că, așa cum există un risc de pierdere (suportarea unui curs valutar superior celui de la data încheierii contractului), există și posibilitatea unui câștig (menținerea cursului valutar la un nivel rezonabil și plata unei dobânzi inferioare celei percepute pentru credite în RON sau euro).

Este adevărat că, prin edictarea normelor de protecție a consumatorului, s-a urmărit protejarea acestuia, întrucât se află într-o stare de inferioritate față de comerciant, dar nu s-a dorit ignorarea unui acord de voință prin care una din părți își asumă riscul valutar.

S-a observat că obiectul împrumutului l-a constituit o sumă ce a fost exprimată în franci elvețieni (CHF).

Tribunalul a constatat că, în măsura în care contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, sunt aplicabile prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, suportarea și de către împrumutat a riscului valutar fiind o aplicare convențională a acestui principiu.

În raport de aceste aspecte, s-a reținut că nu a fost demonstrată în cauză existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind conturată, prin probele administrate în cauză, nici reaua-credință a băncii, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În același timp, tribunalul a reținut că reclamanții nu au prezentat nicio dovadă în sensul că alegerea unui credit în moneda CHF a fost determinată în mod substanțial de încrederea acestora în stabilitatea cursului de schimb. În consecință, optând pentru un credit în această monedă (CHF), reclamanții au acceptat posibilitatea variației cursului valutar.

În măsura în care au contractat un credit într-o monedă străină, reclamanții au acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația de curs valutar. Caracterul variabil al cursului valutar, reprezintă un aspect previzibil, asupra căruia nu era necesară o informare specială.

Tribunalul a subliniat, totodată, că valoarea împrumutului și moneda în care s-a acordat creditul au fost elemente negociate de părți.

În cauză, nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. astfel, s-a arătat că cerința existenței unui dezechilibru semnificativ trebuie verificată în raport de momentul încheierii contractului or, reclamanții invocă un aspect care s-a manifestat ulterior, respectiv deprecierea monedei naționale, fenomen asupra căruia nu s-a demonstrat că pârâta a avut control.

Din modul de formulare a clauzelor contractuale nu reiese că riscul valutar a fost stabilit exclusiv în sarcina consumatorului. În opinia tribunalului, riscul este în sarcina ambelor părți, în funcție de aprecierea sau deprecierea monedei în care a fost acordat împrumutul în raport de moneda națională. Împrejurarea că pentru o perioadă de timp, fluctuația cursului valutar nu a fost favorabilă reclamanților, nu poate conduce spre concluzia existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. În cazul în care ar fi avut loc o apreciere a leului în raport cu francul elvețian, riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

Obligația de restituire a împrumutului are un caracter determinat prin raportare la moneda care a făcut obiectul convenției părților, neavând relevanță, pentru calificarea unui contract ca fiind comutativ, împrejurarea variației cursului de schimb al acestei monede.

Hotărârea pronunțată în cauza Kasler (C-26/13) nu privește chestiunea riscului valutar, ci are în vedere situația în care acordarea împrumutului s-a făcut în moneda națională, dar în funcție de valoarea CHF aplicabilă de bancă în ziua anterioară scadenței.

Tribunalul București a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, solicitările de la punctul 4 al petitului cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și la eliminarea acesteia, fiind neîntemeiate.

Reclamanții au mai invocat prevederile Normei BNR nr. 17/2003, susținând că acestea exclud asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, însă prima instanță a apreciat aceste susțineri ca nefondate, întrucât normele respective se referă la organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit.

În ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii, tribunalul a reținut, sub un prim aspect, că sunt incidente în cauză prevederile C. civ. de la 1864, contractul încheiat între părți fiind perfectat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.. S-a apreciat că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii având în vedere principiul nominalismului monetar, împrejurarea că reclamanții și-au asumat în mod liber și conștient riscul valutar și inexistența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, așa cum s-a demonstrat anterior. Atât timp cât împrumutatul a ales să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obținea veniturile, acesta și-a asumat riscul valutar.

Capătul de cerere referitor la denominarea în moneda națională a plăților a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.

Astfel, s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni valută", care se pot efectua și în valută. În privința acordării de credite în valută și încasării ratelor de credit sunt incidente prevederile art. 2 și art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Litera d) din anexa nr. 2 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 reglementează o excepție de la regula instituită în cuprinsul art. 3 alin. (1) din Regulament, excepție care se referă la persoanele fizice, juridice și alte entități, pentru operațiuni stipulate de prevederi legale exprese. Regulamentul BNR nr. 3/2007, prin prevederile art. 2, art. 4 alin. (2) și art. 4 indice 4, reglementează posibilitatea acordării creditelor în valută, referindu-se la noțiunea de risc valutar, care implică, în mod evident, restituirea creditelor în valuta acordată.

S-a reținut că instanța de judecată nu poate dispune modificarea monedei creditului, întrucât aceasta ar avea ca efect o novație prin schimbarea obiectului care nu poate fi realizată decât prin manifestarea de voință a părților contractante.

Atât timp cât clauza contractuală referitoare la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul nu este abuzivă, principiul forței obligatorii a convențiilor, reglementat prin dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, rămâne aplicabil, cu consecința netemeiniciei solicitării reclamanților privind denominarea în moneda națională a plăților.

Reclamanții A. și B. au formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. De asemenea, reclamanții au solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.719,82 RON, la plata cărora au fost obligați, în solidar.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâta C. România S.A., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1558 A din 5 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. România S.A. împotriva sentinței civile nr. 2660/28.04.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.; s-a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. România S.A., împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată, în parte, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială și a clauzelor cuprinse în art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei băncii; pârâta a fost obligată să restituie reclamanților sumele de bani încasate în plus, cu titlu de dobândă contractuală, în temeiul clauzelor constatate abuzive, pentru intervalul de timp cuprins între 21 mai 2009 - 19 septembrie 2010; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; s-au respins ca neîntemeiate cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului și de motivele invocate de apelanții-reclamanți A. și B., Curtea a constatat că apelul declarat de către aceștia este fondat, pentru următoarele considerente:

S-a reținut că apelanții-reclamanți au încheiat un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. De altfel, prima instanță a reținut, în mod corect, aplicarea acestor dispoziții legale speciale stipulate în protejarea intereselor consumatorilor și caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părți, atât timp cât banca pârâtă nu a administrat dovezi în sensul că ar fi acordat reclamanților, cel puțin, posibilitatea de a negocia clauzele contestate, astfel că prezumția legală de nenegociere nu a fost răsturnată.

Raportat la motivele de apel invocate, procedând la analizarea clauzelor contestate de apelanții-reclamanți ca fiind abuzive, Curtea a constatat că o parte dintre acestea se înscriu în cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și că sunt întemeiate criticile privitoare la caracterul abuziv al clauzelor vizând variabilitatea marjei băncii pentru calcularea ratei dobânzii.

Prima critică formulată de către apelanții-reclamanți se referă la caracterul variabil al dobânzii contractuale. Sub acest aspect, este important de reținut că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor cuprinse la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008.

Conform acestor clauze contractuale, în convenția de credit s-a stipulat că împrumutul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar formula de calcul al acesteia se determină în raport de indicele de referință și de marja băncii, ambele variabile. S-a mai stipulat că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Prin sentința pronunțată de prima instanță s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută numai parțială a clauzelor inserate la art. 5.1 și art. 5.4, în ceea ce privește mențiunile "dobânda se poate modifica...conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, potrivit deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) și "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a).

Din considerentele sentinței apelate rezultă că aceste clauze sunt abuzive în parte, întrucât conferă băncii dreptul de a modifica dobânda numai prin exprimarea propriei voințe, în raport de propriile interese și fără un criteriu obiectiv și verificabil. Cu toate acestea, când procedează la analizarea valabilității clauzei de la art. 1.2, aceeași instanță a reținut că cele două componente în raport de care variază dobânda, respectiv indicele de referință LIBOR și marja băncii, ambele variabile, sunt exprimate clar, astfel încât clauza nu este abuzivă.

Se observă astfel că, pe de-o parte, s-a reținut nevalabilitatea clauzelor de variație a dobânzii conform deciziei băncii, dar s-a acceptat valabilitatea clauzei de variație a marjei băncii, fără ca în contract să existe vreo mențiune în raport de care intervine variația marjei băncii, distinct de voința unilaterală a acesteia.

În acest context, apelanții-reclamanți A. și B. au exercitat apel împotriva soluției pronunțate cu privire la clauzele referitoare la variabilitatea dobânzii, tinzând să obțină constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei neanulate de la art. 1.2, dar și anularea în totalitate a clauzelor de la art. 5.1 și art. 5.4 din convenția de credit.

Față de cele arătate, demersul procesual al apelanților-reclamanți este justificat, iar interesul actual și personal al acestora în promovarea apelului rezultă din împrejurarea că au înțeles să critice hotărârea primei instanțe în partea în care le-a fost respinsă solicitarea, respectiv în privința caracterului variabil al marjei băncii și a solicitării accesorii de restituire a dobânzii excedentare. Tocmai de aceea la termenul din data de 28 septembrie 2017 instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de către intimata-pârâtă C. România S.A.

Pentru analizarea fondului motivului de apel privitor la dobândă și a capetelor accesorii acesteia, Curtea a considerat necesar să sublinieze că, în temeiul clauzelor care stabilesc variabilitatea dobânzii în raport de indicele de referință și marja băncii, ambele variabile, la data de 17 aprilie 2009, banca pârâtă a transmis reclamanților împrumutați notificarea nr. x, prin care le-a adus acestora la cunoștință împrejurarea că dobânda contractuală s-a majorat cu 2 puncte procentuale, adică de la 4,3% a devenit 6,3%, începând cu data de 21 mai 2009.

De asemenea, s-a reținut că, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca pârâtă a emis notificarea din 17 august 2010, prin care a invitat împrumutații să semneze actul adițional la contractul de credit până la data de 19 septembrie 2010, în cuprinsul căruia s-a stipulat o dobândă variabilă calculată în funcție de LIBOR și marja fixă a băncii. Apelanții-reclamanți nu au contestat actul adițional la contractul de credit prezumat ca fiind acceptat tacit în urma notificării transmise de către unitatea bancară, în condițiile art. 95 alin. (5) din ordonanța menționată.

În acest context, pentru intervalul de timp cuprins între 21 mai 2009 - 19 septembrie 2010, intimata-pârâtă C. România S.A. a calculat dobânda variabilă în raport de marja variabilă a băncii, modificând dobânda inițială de 4,3% prin adăugarea a două puncte procentuale, fără ca această majorare să fie explicată printr-o formulă de calcul clară și explicită, asumată prin convenția de credit.

Curtea a considerat că aceleași argumente care au justificat admiterea în parte a cererii, în privința clauzelor prevăzute art. 5.1 și art. 5.4 din contract, sunt pe deplin valabile pentru a justifica reținerea caracterului abuziv al clauzelor care permit variația marjei băncii, fără a se specifica în contract vreun criteriu obiectiv și verificabil în acest sens. Cu alte cuvinte, la fel cum decizia băncii nu este suficientă pentru a reține previzibilitatea majorării dobânzii, tot astfel simpla convenire a unei marje variabile nu este în măsură să respecte exigențele unei clauze valabile și inteligibile pentru împrumutați.

Pentru o corectă și justă informare a consumatorilor sub aspectul prețului creditului era necesar ca aceștia să cunoască de la momentul încheierii convenției de credit elementele în raport de care variază marja băncii, ca o componentă a ratei dobânzii variabile.

Or, în contractul de credit, în vigoare până la modificarea prin actul adițional ce a introdus o marjă fixă, împrumutații nu au putut regăsi vreun criteriu obiectiv și supus cenzurii instanței judecătorești în baza căruia să se poată verifica majorarea marjei băncii. În cazul concret, convenția de credit a fost încheiată la data de 10 ianuarie 2008, fiind convenită o dobândă variabilă de 4,3%, iar la 21 mai 2009 s-a majorat dobânda la 6,3%, fără a exista vreo posibilitate de verificare a factorilor conveniți pentru majorarea dobânzii, respectiv a împrejurărilor care să susțină majorarea marjei băncii, dincolo de propria voință a acesteia.

În aceste condiții, solicitarea apelanților-reclamanți de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor cuprinse la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 în privința variației marjei băncii, fără specificarea oricărui criteriu avut în vedere în acest sens, a fost găsită întemeiată și, pe cale de consecință, a fost admisă.

Instanța de apel a arătat că argumentele care justifică admiterea acestei solicitări sunt similare celor care susțin soluția de admitere în parte pronunțată de Tribunalul București, astfel încât vor fi expuse cu prilejul analizării apelului promovat de pârâta C. România S.A.

Ca o consecință a reținerii caracterului abuziv al clauzelor menționate, Curtea a apreciat întemeiată și cererea accesorie vizând restituirea sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă excedentară, atât timp cât rata dobânzii a fost majorată nelegal, în temeiul unor clauze nule, procedându-se la majorarea cu 2 puncte procentuale, fără a exista vreun criteriu contractual verificabil.

Astfel, s-a reținut că apelanții-reclamanți sunt îndreptățiți, pe temeiul plății nedatorate, la recuperarea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă, peste limita inițial convenită de 4,3%, astfel încât instanța de apel a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de bani încasate în plus, cu titlu de dobândă contractuală, în temeiul clauzelor constatate abuzive, pentru intervalul de timp cuprins între 21 mai 2009 - 19 septembrie 2010.

Acțiunea în restituirea prestațiilor este întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora aceștia și-au executat obligațiile.

Curtea a subliniat că, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, în cazul de față, este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

S-a mai reținut că, ulterior datei de 19 septembrie 2010, nu se poate dispune restituirea dobânzii pretins excedentare, de vreme ce banca pârâtă a perceput sumele respective în temeiul unui act adițional nedenunțat de către reclamanți și necontestat în prezentul litigiu. În plus, de la data menționată, dobânda variabilă a fost calculată în raport de o marjă fixă, iar nu de o marjă variabilă.

O altă clauză contestată de reclamanți este cea referitoare la obligația stabilită în sarcina împrumutaților de a achita un comision de acordare în cuantum de 2.179,2 CHF, ce se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat conform art. 1.3 lit. a) din contractul de credit.

Instanța de prim control judiciar a considerat că tribunalul a reținut, în mod corect, lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Astfel, a reținut că potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, normă care constituie o transpunere în dreptul intern a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, clauzele contractuale care definesc obiectul principal al contractului sau care satisfac cerințele de preț sunt excluse de la analiza caracterului abuziv numai în situația în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

S-a menționat că prima instanță a avut în vedere aceste dispoziții legale, atâta timp cât a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei contestate, neexcluzând-o în mod automat de la analiza caracterului abuziv.

Instanța de apel a avut în vedere conținutul art. 1.3 lit. a) din contract, în care termenii folosiți sunt clari în sensul determinării obligației de plată a comisionului de acordare, fiind indicat cuantumul sumei datorate cu acest titlu. De asemenea, s-a observat că este precizată scadența comisionului de acordare ca fiind data tragerii creditului.

Apelanții-reclamanți au cunoscut chiar de la momentul semnării contractului de credit obligația de a plăti o sumă clar determinată în cuantum de 2.179,2 CHF, cu titlu de comision de acordare. Această clauză nu este abuzivă pentru motivul că acest comision este prevăzut într-un cuantum clar, care se plătește o singură dată. Altfel spus, consumatorul este înștiințat de la început și în mod neechivoc despre faptul că are obligația de a suporta costurile încheierii contractului de credit.

Chiar dacă nu sunt indicate în contract serviciile acoperite prin plata comisionului de acordare, acest lucru rezultă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenței acestuia, respectiv data tragerii creditului. Prin urmare, orice consumator fără cunoștințe de specialitate înțelege că trebuie să suporte cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale și de timp pentru verificarea documentației depuse, verificarea eligibilității clientului, perfectarea contractului de credit, orice alte costuri necesare etc.

Neindicarea în mod explicit a contraprestației băncii nu reprezintă un element esențial pentru reținerea automată a caracterului abuziv al clauzei, atât timp cât denumirea comisionului în sine, coroborată cu împrejurarea că acesta reprezintă costul unor prestații anterioare încheierii contractului, constituie o justificare rezonabilă a lipsei unei definiții contractuale a noțiunii.

Esențial este faptul că împrumutatul a avut de la început reprezentarea costurilor contractului de credit, fiind informat în mod corespunzător cu privire la obligația stabilită în sarcina sa, respectiv aceea de a suporta cheltuielile generate de perfectarea convenției. De aceea, prima instanță a reținut, în mod corect, că nu există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin stipularea în sarcina consumatorului a obligației de a suporta cu titlu de comision de acordare costurile aferente încheierii actului de creditare.

De asemenea, prima instanță a apreciat corect că nu se poate constata caracterul abuziv al clauzei prin raportare la cuantumul comisionului de acordare, ci, conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, ținând seama de modul de redactare al clauzei, care trebuie să fie unul clar și inteligibil, ceea ce s-a dovedit în speță.

Clauza contestată de reclamanți nu este abuzivă prin aceea că suma percepută cu titlu de comision de acordare a fost reținută din valoarea creditului și că este purtătoare de dobânzi, atâta timp cât prin această modalitate de executare a obligației de plată a comisionului s-au aplicat, în fapt, regulile de drept civil privind compensația legală.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că este legală și temeinică soluția de respingere a capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumei de 2.179,2 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele pentru reținerea caracterului nedatorat al acestei plăți.

Întrucât este legală soluția de respingere a capătului de cerere privitor la perceperea comisionului de acordare, Curtea a constatat că nu poate fi primită nici cererea accesorie vizând restituirea sumei de bani încasate cu acest titlu.

Motivul de apel referitor la greșita soluționare a capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a fost apreciat nefondat, întrucât prima instanță a reținut, în mod corect, faptul că aceasta nu are caracter abuziv.

S-a arătat că din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni, iar rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul.

Aceste clauze transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care consacră principiul nominalismului monetar.

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi pe piața valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumație, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de față.

În atare context, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit încheiat de reclamanți cu banca pârâtă, care prevăd obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele expuse în cuprinsul hotărârii pronunțate, Curtea de Apel București a constatat că stipulațiile din contractul de credit nr. x/10.01.2008, care prevăd obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al L