ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2208/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 1 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010 și art. 1271 C. civ.

Prin cererea depusă la 20 iulie 2016, reclamanta a precizat că valoarea obiectului cererii se raportează la valoarea creditului în cuantum de 85.360 CHF, iar cursul valutar CHF/Ron la 14 iulie 2016 este de 4,14 CHF/Ron, rezultând o valoare de 353.390,4 RON.

Prin sentința nr. 519/2017 din 16 mai 2017, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 4.3 teza a II-a, art. 5.4 și art. 6.2 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 și art. 2.13 din actul adițional din 29 august 2011; a dispus restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor declarate nule, de la data încheierii contractului și până la data încheierii actului adițional din 29 august 2011; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins excepția insuficientei timbrări a apelului declarat de apelanta-pârâta B. S.A.; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 519/2017 din 16 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a admis apelul declarat de apelanta-pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat nulitatea absolută a mențiunii inserate în art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 privind dobânda variabilă și a dispus restituirea sumelor de bani eventual încasate în temeiul acestei clauze; a păstrat dispoziția de constatare a nulității absolute a clauzei stipulate la art. 6.2 din contractul de credit și a clauzei stipulate la art. 2.13 din actul adițional din 29 august 2011; a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei stipulate la art. 5.4 din contractul de credit; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 453,02 RON.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de apel a analizat în mod superficial capătul de cerere privitor la comisionul de administrare, reținând că este nesemnificativă diferența în cuantum de 20-50 CHF pe an, prin raportare la perioada de rambursare de 25 de ani.

După evocarea art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-reclamantă a învederat că, din moment ce comisionul de administrare se calculează prin raportare la soldul creditului, este normal ca după fiecare plată a unei rate să existe o diferență la calculul acestui comision.

Totodată, aplicarea textului de lege anterior evocat nu este condiționată de existența unui prejudiciu sau a unei diferențe semnificative între ceea ce trebuie perceput și ceea ce se percepe efectiv.

Recurenta-reclamantă a arătat că sunt contradictorii considerentele, prin care instanța de apel a reținut că sunt fondate criticile apelantei-reclamante, însă caracterul fondat al acestora nu schimbă soluția pe fondul cauzei.

Instanța de apel ar fi putut să adapteze contractul de credit în funcție de un curs valutar ulterior celui de la momentul contractării, soluție care ar fi fost echitabilă pentru ambele părți.

Recurenta-reclamantă a arătat că, deși instanța de apel a reținut că trebuie făcută o distincție între debitorii de bună-credință și cei de rea-credință, nu a aplicat acest criteriu în cauza dedusă judecății.

Titulara cererii de recurs a criticat considerentul prin care s-a reținut că nu se poate aplica teoria impreviziunii, întrucât nu s-a solicitat adaptarea contractului de credit, ci doar restituirea sumelor plătite ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze.

Or, eventualul caracter echivoc al petitului din cerere ar fi trebuit clarificat de instanța de apel, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prin punerea în discuția părților a calificării juridice exacte.

Cu toate că instanța de apel a constatat că teoria impreviziunii este aplicabilă în cauză, nu a arătat care este motivul pentru care această constatare nu schimbă soluția pe fondul cauzei.

În partea finală a cererii de recurs, s-a conchis că decizia recurată este motivată sumar, cuprinde considerente contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea legii și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 23 aprilie 2018 .

Prin cererea depusă la 12 aprilie 2018, recurenta-reclamantă și-a suplimentat motivele de recurs, cu depășirea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 23 mai 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a cererii depuse la 12 aprilie 2018 pentru formularea unor motive de recurs cu depășirea termenului legal, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 11 iunie 2018 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie condiții cumulative pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, sarcina de a demonstra îndeplinirea acestor condiții revenind reclamantei.

Un prim aspect în legătură cu aceste condiții vizează faptul că atât dobânda, cât și comisioanele sunt componente esențiale ale prețului creditului. Or, cât timp clauzele care instituie aceste costuri sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiții.

Cu privire la condiția negocierii, legislația din materia protecției consumatorilor nu interzice utilizarea clauzelor preformulate și, implicit, nu obligă părțile la negocierea clauzelor preformulate, ci doar impune redactarea clauzelor care nu fac obiectul negocierii de o manieră care să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În prezenta cauză, reclamanta nu a făcut dovada că a încercat negocierea clauzelor contestate și că banca a refuzat să participe la negociere.

Astfel, ar fi excesiv și contrar uzanțelor comerciale să se ceară comerciantului să inițieze negocierea contractului, din moment ce consumatorul nu-și exprimă nemulțumirea cu privire la clauzele contractuale.

Mai mult decât atât, nu se poate reține că acest contract nu a fost negociat, în condițiile în care reclamanta exercită profesia de avocat, nefiind astfel un consumator mediu.

Cu privire la condiția existenței dezechilibrului semnificativ, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la producerea unui dezechilibru juridic, iar nu unul economic.

Astfel, clauzele contractuale pot fi declarate abuzive în măsura în care se constată existența unui dezechilibru juridic, nu și atunci când se constată o simplă diferență de natură economică.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiției privind existența dezechilibrului semnificativ cauzat de stipularea în contract a unor clauze pretins abuzive.

Recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită nici condiția privitoare la stipularea clauzelor contractuale contrar exigențelor bunei-credințe.

În concret, banca a informat clienta cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și nu i-a impus acesteia achiziționarea unui anumit produs financiar.

Mai mult decât atât, niciun text de lege nu impune instituțiilor financiare să respecte criterii privitoare la cuantumul și conținutul costurilor ce urmează să fie percepute consumatorilor pentru produsele de credit, ci doar obligația de a specifica toate costurile aferente creditului.

Referitor la clauza de la art. 4.3 din contractul de credit privitoare la dobânda variabilă, s-a arătat că legiuitorul nu a prevăzut la data contractării creditului obligația băncilor de a insera în contractele de credit modalitatea de calcul a dobânzii.

Mai mult decât atât, obligația introducerii marjei fixe în contractele de credit a fost reglementată abia prin O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, prin decizia nr. 1446 din 3 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a statuat că O.U.G. nr. 50/2010 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare, creditorilor nefiindu-le impuse obligații de recalculare transparentă a dobânzilor și de eliminare a comisioanelor percepute în trecut, contractul de credit fiind unul cu executare succesivă.

Recurenta-pârâtă a învederat că au fost respectate dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că prevederea contractuală de la art. 4.3 conține o motivație întemeiată a caracterului variabil al dobânzii, respectiv "evoluția pieței financiare", întrucât modificarea dobânzii a fost adusă la cunoștința reclamantei prin afișarea la sediul băncii, clienta având astfel posibilitatea să rezilieze oricând contractul, prin rambursarea anticipată a creditului, fără a suporta vreo penalitate.

Sintagma introdusă în contract înglobează toți indicatorii financiari avuți în vedere la acea dată, iar explicarea motivului întemeiat ar putea fi făcută doar în termeni tehnici, de natură a atrage încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face referire la termeni simpli și clari.

Odată cu apariția O.U.G. nr. 50/2010, dobânda variabilă a fost exprimată în funcție de LIBOR la 6 luni plus marja fixă a băncii, fiind eliminat criteriul de variabilitate a dobânzii exprimat prin sintagma "evoluția pieței financiare", stipulată în contractul inițial.

Referitor la clauzele stipulate la art. 6.2 din contractul de credit și art. 2.13 din actul adițional din 29 august 2011, care instituie comisionul de rambursare anticipată, s-a arătat că respectivul comision a fost perceput în mod legal în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și până la apariția O.U.G nr. 50/2010.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că împrumutatul nu a făcut rambursări anticipate până la data conformării contractului de credit cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Titulara cererii de recurs a mai învederat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864 care reglementează principiul forței obligatorii a contractului.

Recurenta-pârâtă a arătat că este nelegală soluția de obligare a sa la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate, întrucât sancțiunea instituită de art. 6 din Legea nr. 193/2000 constă în încetarea pentru viitor a efectelor contractului, evocând în acest sens decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017 a instanței supreme.

Astfel, instanța de apel a dat în mod greșit eficiență dispozițiilor din C. civ. din 1864 privitoare la nulitatea absolută, întrucât acest act normativ are valoarea unei legi generale față de Legea nr. 193/2000.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 23 aprilie 2018 .

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembri 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin punctul de vedere exprimat, recurenta-pârâtă a solicitat pronunțarea unei încheieri de admisibilitate în principiu a recursului propriu și stabilirea unui termen pentru soluționarea recursului, în ședință publică.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta reclamantă, a admis excepția nulității cererii de completare a motivelor de recurs formulate de recurenta-reclamantă, a admis în principiu ambele recursuri și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 și cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, față de poziția părților, care au solicitat repunerea cauzei pe rol și soluționarea recursului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune menținerea suspendării cauzei până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul recurentei-reclamante este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prima critică a recurentei-reclamante vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, critică ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar opiniei recurentei, instanța supremă reține că dispozițiile art. 36 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, în timp ce contractul a fost încheiat la 2 martie 2007. Prin urmare, cum nulitatea clauzei se poate analiza numai raportat la legea în vigoare la data semnării contractului, în mod corect instanța de apel nu a aplicat dispozițiile normative invocate.

Cu privire la modul de aplicare a teoriei impreviziunii, recurenta-reclamantă a invocat mai multe critici, ce pot fi subsumate atât motivului de casare prevăzut de dispozițiile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cele care vizează nesocotirea principiului disponibilității, cât și celor prevăzute de pct. 6 al aceluiași articol, întrucât se invocă nemotivarea soluției și prezența unor considerente contradictorii.

Din verificarea înscrisurilor din dosar, se constată că, prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Iași, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/Ron la cursul valutar de la momentul semnării contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani obținute în baza clauzelor abuzive începând cu data plății efective și a sumelor de bani rezultate din diferența de curs valutar și compensarea lor cu parte din creditul acordat, în cuantum de 85.360 CHF, precum și să se dispună restabilirea echilibrului financiar raportat la art. 1271 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin prisma actelor adiționale încheiate între părți.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010 și art. 1271 C. civ.. În plus, recurenta-reclamantă a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că temeiul de drept pentru capătul de cerere privind restabilirea echilibrului contractual îl reprezintă Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și practica Curții Europene de Justiție, făcând trimitere la cauza C-280/13 Barclays Bank, prin care instanța europeană a statuat că principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorului și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare, actele cu putere de lege și normele administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare ale acestora.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la 2 martie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992. În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, CJUE a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C81/19, CJUE a reamintit ca art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispoziții supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, printre care se regăsește chiar și decizia invocată de recurenta-reclamantă, respectiv cauza C-280/13 Barclays Bank, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin urmare, în mod legal a reținut instanța de apel că analiza riscului valutar la care ar fi supus consumatorul în cazul unor împrumuturi în alte monede decât cea națională nu este susceptibilă de a fi soluționată pe calea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 193/2000 având în vedere că riscul ratei de schimb valutar este suportat de către consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința aplicării principiului nominalismului monetar prevăzut de lege.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept procesual privind principiul disponibilității, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta arată că, deși instanța de apel a reținut ca fiind incidentă teoria impreviziunii, raportat la modul în care au fost formulate pretențiile din cererea de chemare în judecată, apel și întâmpinare, în baza principiului disponibilității, nu a dat mai puțin decât s-a cerut, în sensul de a adapta contractul la un moment ulterior contractării, pentru a fi echitabil pentru ambele părți.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Aceasta reprezintă manifestarea în concret a principiului disponibilității, deoarece partea are posibilitatea de a aprecia în concret ce solicită instanței de judecată și de asemenea, care sunt limitele învestirii instanței de judecată.

Totodată, potrivit art. 22 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ., "(4) judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă; (5) cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora; (6) judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Se mai reține și că dispozițiile art. 478 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, dispune că, "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi; (4) părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe".

Având la bază dispozițiile normative antecitate, instanța supremă reține că, prin hotărârea primei instanțe, s-a reținut că s-a solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF-Ron la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului și restituirea excedentului. Aceeași solicitare rezultă în mod expres și din concluziile scrise depuse la dosarul primei instanțe, în care reclamanta a menționat că solicită "înghețarea cursului de schimb al CHF-Ron la data semnării contractului".

Totodată, contrar celor învederate de recurenta-reclamantă, se constată că în cuprinsul cererii de apel, la dosarul de apel, aceasta a menționat expres faptul că "având în vedere cele exprimate și premisa caracterului abuziv al clauzei de suportare în mod exclusiv a riscului valutar de către consumator, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-Ron pentru efectuarea plăților în temeiul convențiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convențiilor, calcularea ratelor și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus de către subsemnata. De asemenea, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF-Ron la valoarea de la momentul semnării contractului (...)".

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale.

Prin urmare, întrucât pretenția recurentei-reclamante a fost, pe de o parte, afirmată în mod expres, în sensul înghețării cursului de schimb valutar CHF/Ron la valoarea de la data încheierii și semnării convențiilor, calcularea ratelor și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus de către aceasta, în temeiul constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, în mod corect a determinat instanța de apel obiectul acțiunii, caz în care instanța nu era datoare, în baza rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să solicite părții precizări sau să reformuleze sau să schimbe obiectul acțiunii, pentru că aceasta ar fi însemnat de fapt încălcarea principiului disponibilității, invocat de către recurentă.

Pentru toate aceste argumente, instanța supremă urmează a respinge ca nefondate criticile recurentei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la modalitatea în care instanța de apel a aplicat teoria impreviziunii, recurenta a invocat și critici subsumate punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că decizia cuprinde motive contradictorii, și, pe de altă parte, că este nemotivată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând în mod logic raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția.

Astfel, analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că teoria impreviziunii nu este exclusă de incidența, în cauză, a principiului nominalismului monetar, însă instanța trebuie să verifice condițiile aplicării mecanismului impreviziunii. Totodată, potrivit celor statuate în decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că are posibilitatea de a interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestațiile executate rămânând câștigate contractului.

Totodată, a reținut că impreviziunea presupune un contract valabil încheiat iar efectele ei se produc doar pentru viitor, or, reclamanta a solicitat înghețarea cursului valutar CHF/Ron la momentul încheierii contractului de credit și restituirea sumelor achitate în plus pe toată perioada contractuală până la zi, peste acest curs inițial, pretenție ce nu se poate întemeia, ab inițio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Față de criticile recurentei, instanța supremă reține și că, cerințele privind existența debitorului de bună credință și intervenirea unui eveniment exterior, care nu poate fi prevăzut, nu reprezintă situații care atrag, de plano, incidența mecanismului impreviziunii, ci, este necesar și ca debitorul consumator să fi solicitat adaptarea contractului pentru viitor, situație care nu s-a constatat în cauză.

Nu în ultimul rând, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanța de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit și nu ulterioare acestei date.

În ceea ce privește pretinsa contrarietate între considerentele instanței de apel, aceasta nu există, întrucât nu are aptitudinea de a se reflecta în dispozitivul deciziei. Se reține că prima instanță a respins pretențiile reclamantei privind înghețarea cursului valutar CHF/Ron la momentul încheierii contractului, apreciind că teoria impreviziunii nu se aplică în cauză. În calea de atac, instanța de apel a verificat existența condițiilor pentru aplicarea mecanismului impreviziunii și a menținut soluția de respingere a pretențiilor reclamantei, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia.

Prin urmare, motivul de apel, deși întemeiat, nu a avut valența de a duce la anularea, în parte, a sentinței primei instanțe, a cărei soluție a fost menținută cu privire respingerea petitului de stabilizare a cursului CHF/Ron la momentul încheierii contractului.

Pe cale de consecință, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Se reține, totodată că, în memoriul de recurs, autoarea căii de atac a invocat și motivul de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care dispune că hotărârea poate fi casată când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, însă în dezvoltarea motivelor de recurs nu a dezvoltat critici ce pot fi subsumate acestui motiv de casare.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 în ce privește criteriul de evoluție al indicelui de referință (în funcție de evoluția pieței financiare), reținând că această clauză privind dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare, fără a fi enumerați expres care sunt indicatorii pieței financiare care ar putea fluctua, reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. A mai reținut instanța că o astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenția de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea contractului, doar determinabilă în funcție de evoluția unor indici nespecificați în contract.

Instanța supremă reține că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, instanța supremă reține că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 2 martie 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, față de clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit, referitoarea la evoluția dobânzii variabile, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Susținerea recurentei-pârâte privind dovada negocierii clauzei este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanțe și menținută prin decizia pronunțată de instanța de apel, care a menționat că își însușește în totalitate argumentele expuse de instanța de fond cu privire la clauza 4.3 din contractul de credit. De asemenea, aspectele legate de transparența clauzei contestate și afirmarea lipsei unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, se remarcă faptul că recurenta-pârâtă reiterează cele susținute în fazele procesuale anterioare, privind exemplificarea modului de aplicare a unor indici de variație a dobânzii contractuale, însă, pe lângă aspectele de alegată netemeinicie pe care le evidențiază, instanța supremă constată ca fiind corectă reținerea instanței de apel în sensul că argumentele și explicațiile cuprinse în motivele de apel nu pot completa clauza a cărei nulitate s-a constatat, în lipsa includerii acestora în contract.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, această clauză care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită reclamantei să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod corect că, modul de calcul al dobânzii variabile avut în vedere la încheierea contractului, deși prezentat în cuprinsul motivelor de apel, nu se regăsește în conținutul contractului de credit, prin urmare, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea convenției de credit.

Critica recurentei privind aplicarea greșită a principiului tempus regit actum este nefondată, de vreme ce instanța a analizat clauza în discuție în temeiul Legii nr. 193/2000, forma în vigoare la momentul încheierii contractului. Este greșită alegația recurentei-pârâte conform căreia, la 2 martie 2007, legea nu impunea includerea unor elemente de cost în conținutul clauzei privind dobânda variabilă, de vreme ce prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impuneau precizarea unui motiv întemeiat în contract, pentru modificarea unilaterală a contractului și, totodată, condiția informării clientului, care să aibă posibilitatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Or, corect a reținut instanța de apel că, raportat la dispozițiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este îndeplinită condiția prevederii în contract a posibilității rezilierii contractului în situația în care reclamanta nu este de acord cu noua valoare a dobânzii variabile. Totodată, față de apărarea recurentei-pârâte în sensul că reclamanta are posibilitatea de a rezilia contractul oricând prin rambursarea anticipată a creditului, se reține că cele două noțiuni sunt diametral opuse, așa cum corect a reținut și instanța de apel, respectiv rezilierea contractului reprezintă o sancțiune aplicabilă în cazul intervenirii culpei unei părți în derularea contractului, pe când rambursarea anticipată este o formă de executare a contractului mai înainte de termenul stipulat.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, va fi înlăturată.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a interpretat contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 încheiat între părțile în litigiu în limitele art. 969 C. civ., nefiind schimbată natura juridică a acestuia, clauzele fiind analizate așa cum au fost concepute și redactate de părți în acord cu dispozițiile legale în materie și nu a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

Critica recurentei-pârâte privind neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deși aceste dispoziții erau incidente în speță, nu poate fi analizată de către instanța de recurs, întrucât a fost invocată abia la primul termen de judecată în fața acestei instanțe, nefiind cuprinsă în motivele de recurs, așa cum prevede 487 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, se constată că această critică nu ar fi putut fi primită deoarece este invocată omisso medio direct în fața acestei instanțe, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează dobânda variabilă, sunt nefondate.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel cu privire la soluția de menținere a caracterului abuziv al clauzelor 6.2 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 și 2.13 din actul adițional din 29.08.2011 la contractul de credit.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 193/2000 în analiza respectivelor clauze.

O.U.G. nr. 50/2010 a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, iar primul act adițional încheiat între părți, care prevedea eliminarea comisionului de rambursare anticipată, a fost semnat la 30.09.2010.

Potrivit dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71".

Totodată, se reține că dispozițiile art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 dispun că, "nu se solicită o compensație pentru rambursarea anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri: c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă".

Se constată că, potrivit art. 6.2 din contractul de credit x din 2 martie 2007, "în cazul rambursării integrale/parțiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursată în avans și datorat integral, la data efectuării rambursării", iar dispozițiile art. 4.1 din contract dispun în sensul că, "pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii o dobândă curentă revizuibilă (...)".

Prin urmare, întrucât dispozițiile art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010 se aplică și contractelor aflate în curs la momentul intrării în vigoare a ordonanței de urgență, iar la 21 iunie 2010 prevederile art. 6.2 din contractul de credit nr. x/02.03.2007 erau în vigoare, în mod corect a menținut instanța de apel statuarea instanței de fond privind caracterul abuziv al acestei clauze care instituie perceperea unui comision de rambursare anticipată în situația în care dobânda creditului este variabilă.

Se reține că, la 29.08.2011, între părți a intervenit actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x/02.03.2007, prin care părțile au prevăzut la art. 2, faptul că "împrumutatul datorează băncii, pe întreaga perioadă de creditare o dobândă curentă variabilă, ce se acumulează zilnic până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza contractului și se calculează conform formulei prevăzută la art. 2.1 prin aplicarea ratei dobânzii curente prevăzută la art. 2.2 la soldul sumei totale datorată de împrumutat".

Totodată, potrivit art. 2.13 din actul adițional din 29.08.2011, "împrumutatul poate să ramburseze parțial/integral creditul în avans dacă notifică băncii intenția sa în prealabil, în scris (...) Banca va putea da curs cererii de rambursare anticipată numai dacă în contul împrumutatului va exista o sumă de bani cel puțin egală cu suma precizată în cerere la care se adaugă valoarea comisionului de rambursare anticipată".

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, potrivit art. 2 din actul adițional din 29.08.2011, dobânda curentă este variabilă, ceea ce exclude perceperea comisionului de rambursare anticipată.

Faptul că până la momentul introducerii acțiunii în instanță, banca nu a perceput efectiv acest comision nu are relevanță asupra caracterului abuziv al menținerii acestor clauze în contract.

Totodată, susținerea recurente-pârâte referitoare la includerea comisionului în obiectul principal al contractului, fiind exclus de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reținută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudența CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituția bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 49/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca fiind nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.