ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 601/2020

Ședința publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 7 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Iași, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 din O.G. nr. 21/1992, art. 966, art. 968-970 și art. 983-984 C. civ. din 1864.

Prin sentința civilă nr. 1411/2016 din 10 februarie 2016, Judecătoria Iași, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2016.

Prin sentința nr. 648/2016 din 1 iunie 2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Iași.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamantul a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 305/3018 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a modificat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 pct. 1 lit. a)-d) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 18 aprilie 2008, referitoare la comisionul de administrare, comisionul de rambursare în avans, comisionul de neutilizare și comisionul de notificare; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele percepute în baza clauzelor constatate nule și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății; a menținut restul dispozițiilor sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a acțiunii.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului a susținut, în sinteză, că instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite cerințele necesare pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Referitor la cerința privind lipsa negocierii, titulara recursului a arătat că împrumutatul a avut cunoștință încă din perioada precontractuală de costurile creditului, constând în comisioane și dobândă.

În acest sens, a învederat că împrumutatul a cunoscut atât denumirea și valoarea comisioanelor, cât și modul de calcul al dobânzii, întrucât acestuia i-au fost comunicate Condițiile generale de acordare a creditului.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că împrumutatul nu a făcut dovada niciunei solicitări în scris adresate băncii, în sensul explicitării ori negocierii unor clauze din contractul de credit. Or, negocierea trebuia inițiată de consumator, iar nu de bancă, întrucât ar fi fost absurd ca aceasta din urmă să propună o ofertă de creditare în anumiți termeni și apoi să inițieze o negociere pentru modificarea propriei oferte.

În plus, autoarea recursului a arătat că prevederile contractuale contestate fac parte din prețul contractului, fiind astfel incidentă excepția prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În aceste context, a menționat că instanța de apel nu putea trece la examinarea caracterului abuziv al clauzelor contestate din perspectiva condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul-reclamant a acționat de pe o poziție inegală față de bancă și că nu a avut posibilitatea negocierii clauzelor ca urmare a caracterului prestabilit al contractului de credit.

De asemenea, autoarea recursului a învederat că intimatul-reclamant nu a fost obligat să adere la contractul de credit. Astfel, încheierea acestui contract nu a avut loc ca urmare a unei obligații legale (similar polițelor R.C.A.) și nici ca urmare a unei constrângeri de facto (similar contractelor de utilități), ci la inițiativa și solicitarea intimatului-reclamant.

În plus, recurenta-pârâtă a arătat că împrumutatul a avut posibilitatea reală de a alege între mai multe oferte existente pe piața bancară și chiar din portofoliul băncii acel produs care corespundea nevoilor și posibilităților sale.

Autoarea recursului a mai învederat că prevederile contractuale sunt clare, iar obligația neechivocă de plată în fiecare lună a unei sume de bani, exprimată într-o valută determinată (franc elvețian) și într-un cuantum evidențiat în graficul de rambursare nu necesită cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea și executarea acesteia.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de judecată nu poate interveni în contractul de credit sub forma modificării clauzelor contractuale, nici în situația în care ar constata că acestea ar fi abuzive, invocând în acest sens hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-618/10.

Astfel, a arătat că dacă s-ar dispune anularea clauzelor privind comisioanele bancare, modificarea acestor clauze de către instanța de judecată, în absența consimțământului băncii, s-ar face cu încălcarea principiului pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. din 1864. În această situație, instanța ar trebui să dispună și rezilierea contractului de credit, având drept consecință restituirea imediată a soldului creditului.

Autoarea recursului a susținut că o clauză nu este abuzivă dacă există posibilitatea denunțării în orice moment a contractului prin voința unilaterală a consumatorului. Or, conform art. 1020 C. civ. din 1864, raportat la art. 6 pct. 3-4 din contractul de credit, împrumutatul putea să solicite și să obțină rezilierea contractului de credit în situația în care nu ar mai fi agreat nivelul dobânzii contractuale și, totodată, să restituie soldul creditului și dobânda aferentă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit este nelegală, întrucât instanța de apel nu a ținut seama de modificările aduse clauzei respective prin intrarea în vigoare a actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele contestate, precum și probele aflate la dosarul cauzei, întrucât nu a observat o serie de aspecte relevante.

Astfel, comisionul de administrare instituit de art. 5.1 lit. a) din contractul de credit este singurul comision încasat de bancă, acesta fiind reținut din creditul pus la dispoziție împrumutatului și nu din sursele proprii ale acestuia. În plus, clauza respectivă nu mai producea efecte la data sesizării instanței, fiind o clauză cu executare uno ictu (instantanee).

Autoarea recursului a mai învederat că intimatul-reclamant nu a făcut dovada că ar fi efectuat vreo rambursare în avans pe durata de valabilitate a clauzei privind comisionul de rambursare în avans, stipulate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit.

De asemenea, a arătat că intimatul-reclamant nu a făcut nici dovada că ar fi achitat comisionul de neutilizare prevăzut de art. 5.1 lit. c) din contractul de credit. În plus, din actele dosarului rezultă că împrumutatul a utilizat creditul imediat, astfel încât respectiva clauză nu a produs efecte.

Totodată, a învederat că împrumutatul nu a făcut dovada că ar fi achitat comisionul de notificare instituit de art. 5.1 lit. d) din contractul de credit.

Astfel, capetele de cerere privitoare la aceste clauze se impuneau a fi respinse ca lipsite de obiect, întrucât clauzele respective nu mai erau în vigoare, fiind modificate prin art. I.2.2.1. din actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la comisionul de administrare a creditului, recurenta-pârâtă a susținut că acest comision a fost perceput o singură dată din împrumutul acordat și nu din sursele proprii ale împrumutatului.

Conform terminologiei legale în vigoare la data acordării creditului, comisionul de administrare era echivalent cu comisionul de acordare/constituire a dosarului de credit.

Or, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, a fost modificată terminologia utilizată de bănci în materia comisioanelor. Astfel, comisionul de administrare a creditului a devenit comision de analiză dosar, iar comisionul de monitorizare/gestiune a devenit comisionul de administrare a creditului.

Autoarea recursului a mai învederat că, din graficele de rambursare semnate de împrumutat și din extrasul de cont, rezultă că nu a fost achitat un alt comision de administrare decât cel tras la data primei utilizări a creditului.

Așadar, recurenta-pârâtă a arătat că efectele clauzei de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit s-au epuizat la data primei utilizări din credit, respectiv la momentul tragerii și utilizării integrale a creditului.

Mai mult decât atât, clauza privind comisionul de administrare nu poate fi abuzivă, întrucât dispozițiile legale în vigoare nu interzic perceperea acestui tip de comision.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a subliniat că nu se poate reține că perceperea acestui comision este nelegală, cât timp art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede dreptul instituțiilor financiare de a-l încasa.

Referitor la comisionul de rambursare în avans, autoarea recursului a învederat că petitul având acest obiect este lipsit de interes, întrucât intimatul-reclamant nu a efectuat nicio rambursare în avans din creditul acordat.

Totodată, clauza respectivă a produs efecte de la data încheierii contractului și până la data încheierii actului adițional din 21 septembrie 2010.

De asemenea, a învederat că la momentul încheierii contractului nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea comisionului de rambursare în avans.

În plus, autoarea recursului a susținut că dispozițiile art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 permiteau perceperea comisioanelor bancare.

Referitor la comisionul de neutilizare a creditului, recurenta-pârâtă a arătat că petitul având acest obiect este lipsit de interes, întrucât intimatul-reclamant a utilizat integral suma împrumutată chiar în ziua acordării creditului.

Cu privire la comisionul de notificare, autoarea recursului a susținut că și petitul având acest obiect este lipsit de interes, întrucât clauza care instituia acest comision era deja modificată la data sesizării instanței de judecată.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că este nelegală și soluția dată capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate și dobânzii legale având în vedere că aceste clauze nu sunt abuzive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020, a repus cauza pe rol și a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea căii de atac și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a acțiunii, contrar dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă, în caz de admitere a recursului.

Primele critici formulate prin cererea de recurs se referă la pretinsa negociere a clauzelor contestate, recurenta-pârâtă susținând, în esență, că împrumutatul a avut cunoștință încă din perioada precontractuală de costurile creditului, constând în comisioane și dobândă.

Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Ca atare, criticile referitoare la pretinsa negociere a clauzelor contestate scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Drept urmare, faptul nenegocierii clauzelor contestate, reținut de instanța de apel în urma evaluării probelor administrare în cauză, se impune a fi menținut și în recurs.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare fac parte din prețul contractului, fiind astfel incidentă excepția prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, motiv pentru care instanța de apel nu putea trece la examinarea caracterului abuziv al acestor clauze.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia, se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunțată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank - paragraful 54):

"clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul [principal al] contractului, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător".

Pornind de la această statuare cu caracter obligatoriu a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța supremă reține că obiectul contractului de credit vizează acordarea sumei împrumutate.

Obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui suma împrumutată. Suma pe care acesta se obligă să o plătească, drept echivalent al folosinței sumei împrumutate, reprezintă dobânda remuneratorie.

Așadar, dobânda remuneratorie stipulată în contractul de credit reprezintă prețul contractului.

Pe de altă parte, comisioanele stipulate în contractele de credit sunt percepute de bancă pentru diverse activități auxiliare pe care le desfășoară în legătură cu aceste contracte.

Cum numai dobânda remuneratorie este de esența contractului de credit, fiind una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară, rezultă că celelalte costuri ale contractului de credit, din care fac parte și comisioanele bancare, nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului.

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare din contractul de credit dedus judecății, criticate ca abuzive pe motiv că nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Prin urmare, criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de judecată nu poate interveni în contractul de credit sub forma modificării clauzelor contractuale, nici în situația în care ar constata că acestea ar fi abuzive, întrucât s-ar încălca principiului pacta sunt servanda prevăzut de art. 969 C. civ. din 1864.

Referitor la aceste critici, instanța supremă reține că dispoziția de constatare a caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5 pct. 1 lit. a)-d) din contractul de credit nu reprezintă o modificare a acestui contract, întrucât instanța de apel s-a rezumat la eliminarea acestei clauze, fără să-i modifice conținutul ori să adauge o altă clauză în locul celei eliminate.

Criticile referitoare la posibilitatea împrumutatului de a obține rezilierea contractului de credit ca urmare a neacceptării noului nivelul al dobânzii contractuale, conform art. 1020 C. civ. din 1864, raportat la art. 6 pct. 3-4 din contractul de credit, depășeșc limitele judecății, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda contractuală.

Autoarea recursului a mai susținut că intimatul-reclamant nu a făcut dovada vreunei rambursări în avans și nici dovada că ar fi achitat comisionul de neutilizare și comisionul de notificare, astfel încât capetele de cerere privitoare la clauzele stipulate la art. 5.1 lit. b)-d) din contractul de credit trebuiau respinse ca lipsite de obiect.

Aceste critici vizează, în realitate, temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la modul de evaluare a probelor administrate în cauză. Or, evaluarea probatoriilor în vederea stabilirii situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

În plus, chiar dacă susținerile recurentei-pârâte ar fi adevărate, în sensul că nu a perceput nicio sumă cu titlu de comision de rambursare în avans, comision de neutilizare și comision de notificare, această parte nu ar obține în recurs niciun folos material ca urmare a desființării soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la aceste comisioane.

În aceste condiții, criticile referitoare la comisionul de rambursare în avans, comisionul de neutilizare și comisionul de notificare urmează a fi înlăturate ca fiind lipsite de interes.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, potrivit terminologiei legale în vigoare la data acordării creditului, comisionul de administrare era echivalent cu comisionul de acordare/constituire a dosarului de credit, iar după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de administrare a creditului a devenit comision de analiză dosar, iar comisionul de monitorizare/gestiune a devenit comisionul de administrare a creditului.

Referitor la aceste critici, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă pune în mod greșit semnul egalității între comisionul de administrare și cel de acordare a creditului, întrucât cele două comisioane sunt distincte.

Raportarea acestei părți la O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit, nefiind astfel aplicabil în prezenta cauză.

Cu privire la cerința caracterului clar și inteligibil impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aflată în strânsă legătură cu cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile obligațiile părților, instanța supremă reține că, în privința comisioanelor bancare, sunt relevante considerentele din decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt).

Astfel, în paragraful nr. 43 din această decizie, s-a reținut că:

"(...) este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează".

De asemenea, în paragraful 54 din aceeași decizie, s-a reținut că "în această privință, astfel cum s-a amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre, faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută la articolul 4 alin. (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său".

Prin raportare la aceste statuări cu caracter obligatoriu pentru instanțele naționale, Înalta Curte reține că lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei referitoare la comisionul de administrare poate fi dedusă din neconcordanța dintre denumirea acestui comision și modul său de funcționare.

Astfel, spre deosebire de comisionul de acordare care presupune perceperea unei singure sume de bani la momentul încheierii contractului de credit, comisionul de administrare presupune perceperea lunară a unor sume de bani, incluse în ratele de credit.

Or, clauza stipulată la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit prevede că împrumutatul va plăti un comision de administrare de 1% din creditul contractat, la data efectuării primei utilizări din credit.

Ca atare, clauza care prevede dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare vizează, în realitate, comisionul de acordare a creditului, ca urmare a perceperii unei singure sume la momentul primei utilizări a creditului.

Fiind făcută o confuzie între denumirile celor comisioane în chiar cuprinsul clauzei contestate, rezultă că împrumutatul nu putea înțelege sau deduce natura serviciilor furnizate efectiv de bancă în schimbul perceperii sumei reprezentând 1% din valoarea creditului.

În plus, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada în fața instanțelor devolutive că a informat împrumutatul, în etapa precontractuală, cu privire la serviciile prestate în schimbul perceperii acestui comision.

În acest context, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit determină producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Cu privire la condiția stipulării clauzei cu rea-credință, instanța supremă apreciază că această condiție este îndeplinită având în vedere că banca a menționat în contractul de credit că împrumutatul datorează un comision de administrare, însă a perceput o sumă specifică unui comision de acordare.

Susținerea recurentei-pârâte, în sensul că respectiva clauză nu mai producea efecte la data sesizării instanței, fiind o clauză cu executare uno ictu (instantanee), este irelevantă din perspectiva constatării caracterului abuziv al clauzei contestate, întrucât sancțiunea nulității produce efecte retroactive, având drept consecință desființarea tuturor efectelor produse de clauza declarată nulă.

De asemenea, susținerea recurentei-pârâte, în sensul că art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1992 permitea perceperea comisioanelor bancare, nu poate fi primită, având în vedere că acest text de lege a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, iar contractul de credit a fost încheiat la 18 aprilie 2008.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

Ultimele critici referitoare la caracterul nelegal al soluției date capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate, plus dobânda legală, urmează a fi înlăturate, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, ca urmare a menținerii soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele bancare.

Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. MEMBRĂ A GRUPULUI C. împotriva deciziei nr. 305/2018 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2020.