ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2408/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Iași la 20 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D., constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze contractuale din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.05.2007 și din actul adițional nr. x din 10.12.2010: clauza prevăzută la art. 6 pct. b) referitoare la perceperea comisionului de administrare; clauza prevăzută la art. 7 potrivit căreia Banca poate revizui în mod discreționar nivelul ratei dobânzii; clauza prevăzută la art. 10.1.7 referitoare la impunerea aducerii unor garanții suplimentare; clauza prevăzută la art. 14, potrivit căreia orice modificări legislative de natură a micșora cuantumul creanței vor fi suportate de împrumutat.

Totodată, reclamanții au solicitat instanței să dispună reechilibrarea contractului, în sensul înghețării cursului CHF-Leu pe toată durata derulării contractului de credit la cursul existent la momentul încheierii contractului de credit, raportat la caracterul abuziv al clauzelor care transferă riscul valutar doar în sarcina împrumutaților, denominarea în moneda națională a plății creditului, potrivit principiului din Regulamentul Valutar conform căruia prețul mărfurilor și al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, obligarea pârâtelor la restituirea sumei reprezentând diferența de curs valutar achitată de împrumutați de la momentul încheierii contractului și până la executarea efectivă a hotărârii, respectiv, a sumei de 45000 RON, precum și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate următoarele acte normative: Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 296/2004.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Iași având în vedere dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ. și faptul că valoarea creditului este de 54.186 CHF, peste pragul de 200.000 de RON stabilit de lege.

Prin sentința civilă nr. 11065/2017 din 15 septembrie 2017, Judecătoria Iași, secția Civilă a admis excepția invocată și a declinat în favoarea Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal cererea formulată de reclamanții A. și B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal la 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 839/2017 din 22 noiembrie 2017, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și D., a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 14 din contract și a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. Totodată, a respins ca neîntemeiată și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 839/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 688/2018 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței nr. 839/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 11 decembrie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în integralitate, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenții au susținut că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, argumentele înscrise în motivare fiind contradictorii.

După o scurtă prezentare a parcursului procesual, detaliind, autorii recursului arată că, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel face trimitere la un pretins caracter inteligibil al clauzelor, la faptul că nu s-ar crea un dezechilibru contractual prin inserarea lor, rezumându-se la a reține o lipsă de diligență a recurenților la momentul încheierii contractului, în ciuda menționării explicite a aspectului referitor la lipsa caracterului negociat al clauzelor reclamate ca fiind abuzive, aspect ce se circumscrie dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000.

Recurenții mai arată că, dincolo de considerentele contradictorii ale argumentării și de invocarea dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 referitor la aplicarea principiului nominalismului, hotărârea pronunțată este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale în materia protecției consumatorului.

În cele ce urmează, afirmă că Legea nr. 193/2000 transpune în legislația românească dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor reclamate, instanța era obligată să verifice și să analizeze incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la îndeplinirea unor condiții, în funcție de care o clauză poate fi considerată sau nu ca fiind abuzivă.

Raportat la dispozițiile invocate, susțin că orice cauză preformulată sau care nu a fost negociată direct cu un consumator este considerată ca fiind abuzivă, iar dacă un consumator pretinde că a fost negociată direct cu consumatorul, e de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Referitor la clauza privind perceperea comisionului de administrare, recurenții consideră că este evident caracterul abuziv al acestei clauze, conținutul ei fiind unul preformulat, nenegociat și care a fost impus consumatorului, fără a fi fost inițial informat.

Recurenții-reclamanți susțin că nu au fost niciun moment informați despre scopul perceperii acestui comision, nici despre modalitatea de calcul și de utilizare a acestui comision sau despre orice element determinant în stabilirea cuantumului exact al acestuia.

Or, din moment ce creează niște costuri suplimentare, necontrolabile în sarcina împrumutaților, determinând un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale și încasarea unui venit nejustificat de către bancă, afirmă că perceperea comisionului de administrare este abuzivă.

Mai arată că, deși instanța de apel reține caracterul nenegociat al clauzelor reclamate, constată că nu poate fi reținută existența dezechilibrului contractual și dovada relei-credințe a Băncii.

Consideră că instanța de apel a omis să analizeze și să se raporteze la dispozițiile legale invocate, făcând o apreciere deficitară și contrară practicii și legislației în domeniu, neanalizând în mod concret clauzele solicitate a fi considerate ca abuzive.

Cât privește invocarea principiului nominalismului în privința clauzei de risc valutar, consideră că indicarea acestuia drept temei în respingerea acțiunii privind înghețarea cursului și denominarea este complet eronată.

Contrar motivării, recurenții afirmă că principiul nominalismul monetar nu interzice conversia în RON a creditelor, ci este chiar regula care se impune în caz de fluctuații ale cursului valutar și care, în speță, permite conversia în RON a creditelor obținute în altă valută și înghețarea cursului la nivelul celui de la data acordării creditului.

Recurenții arată că, în mod greșit, instanța a reținut că recurenții ar fi contractat un credit în franci elvețieni, fiind obligați la restituirea creditului în aceeași valută. În realitate, aceștia arată că doar scriptic creditul a fost contractat în franci, întrucât suma a fost eliberată în RON, la cursul de la momentul încheierii contratului.

Pentru aplicarea principiului enunțat în interpretarea dată de instanță, era obligatoriu ca, la momentul încheierii contractului, consumatorul să fi fost informat despre existența acestor fluctuații și despre consecințele creșterii cursului.

Mai mult, se arată că respectiva clauză din cuprinsul contractului nu face nicio referire la dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar pentru a se putea presupune ca reclamanții și-au asumat riscul valutar.

Cât privește dezechilibrul contractual, recurenții arată că acesta este evident și dovedit, câtă vreme creează un cost suplimentar semnificativ în detrimentul consumatorului.

Mai arată că omisiunea Băncii de a informa consumatorul despre riscul de hipervalorizare a acestei monede, fenomen previzibil pentru experții finaciar-bancari, constituie o încălcare a obligației de consiliere sancționată în dreptul comunitar.

Mai mult, arată că, raportat la criteriile stabilite de Bancă, creditul în franci elvețieni a fost prezentat într-o modalitate extrem de avantajoasă, fapt care, ulterior, s-a dovedit a fi contrar celor prezentate de Bancă.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a suportării riscului valutar în integralitate de către consumatori, determinând executarea unor obligații excesive de către aceștia, recurenții consideră că se impune restabilirea prestațiilor asumate inițial, prin stabilirea cursului de schimb CHF-LEU de la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților, recurenții solicită să se constate că, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, "plățile, încasările, transferurile și orice asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se realizează doar în moneda națională".

Având în vedere acest aspect, recurenții consideră că denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare, în fapt, a prevederilor legale, precum și a principiului echității.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C., la 4 februarie 2019.

La 14 februarie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității cererii de recurs, întrucât recurenții nu au subscris personal cererea de recurs conform dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., iar lipsa semnăturii constituie motiv de nulitate și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 20 februarie 2019, fără ca aceștia să uzeze de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 18 februarie 2020, a fost respinsă excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, acesta fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 2 iunie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 30 iulie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în vederea discutării repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și a recursului, dată la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Contractul de credit bancar ipotecar în discuție a fost încheiat la data de 10 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În susținerea cererii de recurs, autorii prezentului demers judiciar susțin, în esență, că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor reclamate, instanța era obligată să verifice și să analizeze incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la îndeplinirea unor condiții în funcție de care o clauză poate fi considerată sau nu ca fiind abuzivă.

Referitor la clauza privind perceperea comisionului de administrare, recurenții-reclamanți susțin că aceasta are vădit caracter abuziv, întrucât conținutul ei este preformulat, nenegociat și impus consumatorului, fără o informare prealabilă asupra scopului perceperii acestui comision, asupra modalității de calcul și de utilizare a acestuia sau a oricărui element determinant în stabilirea cuantumului exact al acestuia.

Așadar, critica vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 6 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.05.2007 prin care s-a stabilit în sarcina recurenților-reclamanți obligația de a achita un comision de administrare a creditului de 1% flat, calculat asupra sumei creditului contractat.

În esență, recurenții au motivat că această clauză nu a fost negociată, a fost impusă consumatorului fără o informare prealabilă asupra scopului perceperii acestui comision, asupra modalității de calcul și de utilizare.

Recurenții susțin că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât creează niște costuri suplimentare necontrolabile în sarcina împrumutaților, cu consecința încasării unui venit nejustificat de către Bancă.

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit că, după cum însăși instanța de apel a reținut, fără să fi fost în niciun fel combătut de recurenți, acest comision, intitulat, inițial, de administrare a creditului, dar, redenumit comision de acordare a creditului, ca urmare a apariției O.U.G. nr. 50/2010, a fost achitat o singură dată de împrumutați, respectiv, la data primei trageri a creditului. Așadar, prin contractul semnat de părți, recurenților-reclamanți li s-a aplicat doar acest comision, intitulat de administrare credit, perceput și tras o singură dată din credit, iar nu și un comision care trebuia perceput și achitat lunar împreună cu rata de credit. Mai mult, se reține că, prin actul adițional încheiat de părți, s-a prevăzut expres valoarea 0 pentru comisionul de administrare a creditului, iar, din graficele de rambursare semnate de reclamanți și din extrasul de cont curent curent al acestora nu reiese că ar fi fost achitat vreun alt comision de administrare decât cel tras la data primei utilizări a creditului.

Prin urmare, acest comision, intitulat de administrare, este un veritabil comision de acordare.

În ceea ce privește critica privind lipsa negocierii unei astfel de clauze, instanța de recurs reține că lipsa unei negocieri individuale este pe deplin stabilită de instanța de apel, dar această statuare nu intră în contradicție cu concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzei, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, așa cum pretind recurenții, ci, reprezintă doar o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Așadar, împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzei care reglementează comisionul de administrare.

Prin urmare, această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situația în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislația națională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus potrivit, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil, fără utilizarea unor termeni abuzivi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credință din partea Băncii, iar, pe de altă parte, a reținut că există o serie întreagă de obligații pe care Banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare, care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum încheiate pe termen îndelungat, pentru fiecare convenție de credit, Banca fiind obligată să se împrumute de la o altă Bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat, ulterior, în sarcina consumatorilor.

Totodată, valoarea comisionului de administrare, modul de calcul (1.00% flat calculat asupra sumei creditului contractat) și data perceperii acestuia (la data efectuării primei utilizări din credit) rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de administrare este clară, atât din perspectiva componentei sale economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe în legătură cu respingerea capetelor de cerere privind reechilibrarea contractului, în sensul înghețării cursului CHF-LEU pe toată perioada derulării contractului de credit, la cursul existent la momentul încheierii contratului de credit, raportat la caracterul abuziv al clauzelor care transferă riscul valutar doar în sarcina împrumutaților și denominarea în moneda națională a plății creditului, potrivit principiului prevăzut la art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005.

Referitor la aceste aspecte, instanța de recurs reține că actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

Potrivit prevederilor art. 1 din contractul de credit, părțile au convenit ca Banca să acorde împrumutatului un credit în sumă de 54.186 CHF, creditul urmând să fie restituit în aceeași valută (conform art. 1.2 din contract)

Această clauză reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligația ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziții legale, debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta.

Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăsește în Decizia preliminară pronunțată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă (C-81/19), respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 1 din contractul de credit reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Recurenții au mai arătat că nu au fost informați cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenții neavând posibilitatea de a influența acest contract. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care recurenții s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Nu în ultimul rând, aserțiunile recurenților în susținerea posibilității convertirii în moneda națională a creditului în virtutea art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul invocat, potrivit căruia "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută", respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăți, încasări sau transferuri care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, în realitate, mecanismul de funcționare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, la prețuri care să acopere costurile și riscurile, dar și în vederea obținerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituțiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit și activitatea de comerț cu bunuri și servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele și serviciile bancare au unele particularități care le diferențiază față de celelalte produse și servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerințe indispensabile societății, facilitând circulația bunurilor materiale, sunt condiționate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiții de funcționare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plățile interbancare) asigură transferurile monetare între participanții la tranzacții.

Nefiind, așadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia, "toate celelalte operațiuni între rezidenți, care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda națională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secțiunea a II-a intitulată "Operațiuni valutare între rezidenți", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalități de plată practicate de instituțiile de credit în funcție de natura operațiunii respective, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți și operațiuni valutare între rezidenți.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalitățile în care rezidenții pot dobândi o valută este și cea care presupune accesarea unui credit.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidență că este posibilă atât perfectarea, cât și rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 688/2018 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 688/2018 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.