ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1622/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 3112 din 13 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva sentinței primei instanțe, A. și B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a numitei D. S.A., în calitate de intimată-pârâtă, în temeiul art. 39 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 și art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE.

În concret, autorii recursului au susținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv în privința clauzelor contestate.

În privința clauzei referitoare la comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au subliniat că era necesară menționarea în contractul de credit a serviciilor prestate în schimbul perceperii acestui comision. În acest sens, au arătat că, în absența acestei mențiuni, nu poate fi verificată prestarea de către bancă a serviciilor taxate cu acest comision.

Aceleași părți au susținut că, în prețul contractului, intră numai dobânda contractuală, nu și comisionul de administrare.

Recurenții-reclamanți au menționat că, și dacă s-ar aprecia că acest comision face parte din prețul contractului, clauza în baza căreia acesta a fost perceput nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil, întrucât nu sunt indicate în contractul de credit serviciile prestate în schimbul perceperii acestui comision.

Aceleași părți au arătat că, această clauză, a fost stipulată cu rea-credință, întrucât banca a urmărit obținerea unui avantaj disproporționat, în sensul perceperii unei dobânzi mai mari decât cea menționată în contractul de credit.

Cu privire la clauzele referitoare la dobânda variabilă, recurenții-reclamanți au susținut că banca și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii în funcție de anumiți indici necunoscuți la momentul contractării. Or, aceste clauze nu respectă legislația privind protecția consumatorilor și nici dispozițiile C. civ., conform cărora, pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil.

În plus, clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii conțin o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Or, conform art. 1010 C. civ. din 1864, obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea celui ce se obligă.

În privința clauzei de risc valutar, recurenții-reclamanți au susținut că această clauză a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de către consumatori, fără a exista o limitare contractuală a acestui risc.

Aceleași părți au arătat că banca a fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de credit, întrucât nu a prezentat dezavantajele unui credit acordat în franci elvețieni.

Recurenții-reclamanți au susținut că, în urma fluctuației cursului valutar, contractul de credit a dobândit un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura acestui contract.

Autorii recursului au mai precizat că hipervalorizarea francului elvețian a generat un risc supra-adăugat, împovărător pentru consumatori.

În final, recurenții-reclamanți au conchis că se impune restituirea sumelor percepute de bancă, în temeiul plății nedatorate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 2 și 6 mai 2019.

Intimatele-pârâte D. S.A. și C.. au depus întâmpinare la 31 mai 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 10 iunie 2019.

La 20 iunie 2019, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au reiterat concluziile de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, raportul fiind comunicat părților la 17, respectiv la 18 februarie 2020, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu și-a exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 19 mai 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 22 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei atacate, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel, care a păstrat soluția primei instanțe în privința respingerii capătului din cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. 11728 din 7 iunie 2007, modificat prin acte adiționale, cu privire la comisionul de administrare de 0,10%; caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4 pct. 4.3 din același contract, art. III pct. 2-3 din actul adițional nr. x din 26 iunie 2009, art. 2 pct. 2.2 din actul adițional nr. x din 30 noiembrie 2010, referitoare la dobânda variabilă, invocând mai multe critici de nelegalitate care, în ordinea redată prin cererea de recurs, vizează aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13/CEE, respectiv, a art. 1 din Legea nr. 193/2000 și a art. 5 din Directiva 93/13.

Tot din perpectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel, susținând că, în cauza pendinte, clauza de risc valutar a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de către consumatori, fără a exista o limitare contractuală a acestui risc.

Luând în analiză, cu prioritate, această critică, instanța supremă reține că, sub acest aspect, soluția instanței de apel a fost întemeiată, în esență, pe dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, precum și pe Hotărârea dată în Cauza C-186/16 a C.J.U.E., astfel încât, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza contractuală prevăzută la art. 5.1. din Contractul de credit ipotecar nr. 11728/07.06.2017 este exclusă de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație, categorie în care sunt incluse și creditele bancare, va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți s-au obligat în mod expres prin art. 5.1 din contract să restituie creditul în moneda în care a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenții-reclamanți reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale, cea mai recentă fiind Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva E. S.A., în care C.J.U.E. a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Mai mult decât atât, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauza contractuală în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, Înalta Curte va respinge în totalitate critica subsumată acestui motiv de nelegalitate.

Analizând, în cele ce urmează, primele două critici, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au susținut caracterul abuziv al acestei clauze invocând nu numai argumente referitoare la lipsa indicării serviciilor prestate pentru încasarea acestui comision, ci și argumente ce pun în discuție caracterul exagerat al sumei percepute pe întreaga perioadă de creditare, raportat la soldul creditului, cu consecința creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține faptul că, ulterior încheierii contractului de credit nr. x/07.06.2007, părțile au perfectat două acte adiționale, unul, în anul 2009 și al doilea, în anul 2010, prin care, clauzele referitoare la dobândă și la comisionul de administrare au fost modificate.

Cât privește comisionul de administrare, contrar celor susținute de instanța de apel care, în primul paragraf de la pagina 10 a deciziei recurate, a consemnat faptul că, "la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzelor referitoare la comisionul de administrare.", instanța supremă reține faptul că, la data încheierii contractului de credit ipotecar, 7 iunie 2007, comisionul de administrare nu putea fi perceput, aspect ce reiese din dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, potrivit căruia "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz."

Dincolo de acest aspect, se constată că, în privința comisionului de administrare, instanțele devolutive nu au făcut o analiză concretă a fiecărui contract în parte, ci o analiză globală, ignorând faptul că, în actul adițional din 2009, nu a mai fost indicat cuantumul acestui comision, iar raportat la această situație nu a fost analizată clauza sub aspectul transparenței sale și a celorlalte condiții prevăzute de lege.

Cât privește clauza referitoare la dobândă, instanța supremă reține că examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speță, întrucât respectiva clauză din contractul inițial nu întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda variabilă nefiind exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci, acest caracter presupune ca, în convențiile încheiate, părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite, a obligațiilor asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, aspect reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Kásler contra O.T.P.)

Observând clauza prin care se stabilește dobânda, Înalta Curte constată că, potrivit clauzei contractuale inițiale prevăzute la art. 4.3 din Contractul de credit ipotecar nr. 11728/07.06.2007, " pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă".

Față de modul de exprimare, de prefigurare a dobânzii curente după primul an, instanța supremă constată că, în absența oricărui criteriu transparent, clar, în funcție de care poate varia dobânda, o atare clauză nu este de natură a satisface exigențele dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv aceea de a fi exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil, motiv pentru care, din această perspectivă, critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este fondată.

În cauză, instanța de apel nu a verificat dacă după primul an de creditare și până la implementarea actului adițional nr. x/26.06.2009, nivelul dobânzii curente s-a schimbat.

Cu toate că, ulterior, prin actul adițional nr. x/26.06.2009, formula de calcul a dobânzii a fost modificată, în sensul că a fost prevăzut un indice de referință al Băncii LIBOR CHF la 6 luni, la care a fost adăugată o marjă fixă, apreciată de instanța de apel ca având o valoare de zero puncte procentuale, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a indicat criteriul în funcție de care a apreciat că marja fixă este de zero puncte procentuale, în absența unei stipulații contractuale în acest sens.

Mai mult decât atât, instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze la cuantumul dobânzii plătite în perioada în care și-a produs efectele actul adițional nr. x/26.06.2009 și să lămurească dacă a fost aplicat doar indicele de referință al Băncii LIBOR CHF la 6 luni.

Așadar, în situația în care cuantumul dobânzii includea și o marjă fixă, mai mare de zero puncte procentuale, trebuie verificat dacă clauza corespunde exigențelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și după caz a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În altă ordine de idei, cu toate că această clauză, inserată la punctul 4.3 din contract, pare că și-a produs efectele până la modificarea ei prin primul act adițional, aspect ce reiese și din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, din care rezultă că reclamanții critică lipsa de transparență a modului în care banca calculat dobânda în perioada respectivă, instanța de apel a exclus din analiză caracterul abuziv al clauzei privind dobânda din contract și din actul adițional încheiat în 2009, cu toate că instanța de fond a analizat această clauză.

Instanța de recurs subliniază, așa cum s-a arătat mai sus, că pentru intervalul de timp cuprins între 7 iunie 2008, când s-a împlinit primul an de creditare și 26 iunie 2009, data încheierii actului adițional nr. x/26.06.2009, dobânda a fost stabilită potrivit clauzei 4.3 din contract, aspect care nu a fost observat de instanța de apel, lăsând practic neanalizată clauza art. 4.3 din perspectiva criticilor formulate.

Având în vedere că instanța de apel s-a raportat la clauzele contestate, stabilite prin contractul inițial, ignorând modificările aduse respectivelor clauze prin actele adiționale nr. x/2009 și nr. y/2010, în rejudecare, instanța de apel urmează a face o analiză exhaustivă și concretă atât a comisionului de administrare, cât și a dobânzii, cu obsevarea atât a contractului inițial, cât și a celor două acte adiționale prin care aceste clauze au fost modificate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.