ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1776/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 9 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C.. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4 pct. 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. x/7.06.2007, modificat prin acte adiționale, cu privire la comisionul de administrare de 0,10% și restituirea sumelor percepute cu acest titlu, începând cu data semnării contractului;

- să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din același contract, raportat la art. III pct. 2-3 din Actul adițional nr. x/26.06.2009, art. 2 pct. 2.2 din Actul adițional nr. x/30.11.2010, referitoare la dobânda variabilă și să dispună restituirea sumei reprezentând diferența între dobânda fixă de la data încheierii contractului (4,85%) și dobânda variabilă percepută ulterior;

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate la art. 5.1 din același contract; să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF/RON la cursul de la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada contractuală și restituirea sumelor reprezentând diferența de curs valutar;

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele a căror restituire se solicită, de la data perceperii lor și până la data restituirii;

- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 3112 din 13 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a numitei D. ERGASIAS S.A., în calitate de intimată-pârâtă, în temeiul art. 39 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs reclamanții.

Prin Decizia nr. 1622 din 22 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1462 din 5 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, rejudecând, a admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3112/13.09.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. și D. S.A. și E. S.A., reprezentantă prin F. S.A. și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că:

- a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.11 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare și al clauzei prevăzute de art. 4.3 din contractul de credit cu privire la posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii de către bancă "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă";

- a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective;

- a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract, constatată ca fiind abuzivă, ca diferență între dobânda achitată și dobânda de 4,85%/an, de la data expirării celor 12 luni de la data tragerii creditului și până la 26.06.2009, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective a sumelor;

- a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 1462 din 5 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pârâtele D. S.A. și C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în rejudecare, respingerea apelului declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3112/13.09.2017 pronunțate de Tribunalul București, ca nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor privind protecția consumatorului.

Detaliind, au arătat că în mod greșit instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al clauzelor disputate, contrar dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de vreme ce atât clauzele care reglementează comisioanele, cât și cele care reglementează dobânda variabilă, nu pot face obiectul cercetării caracterului abuziv, întrucât acestea reprezintă preț al contractului, respectiv componente de preț esențiale pentru acordarea unui credit, în absența cărora contractul nu poate fi încheiat.

În acest sens, au evocat dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice.

Au considerat recurentele că, din această perspectivă, instanța nu a efectuat o analiză efectivă, cu toate că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 o impuneau. Totodată, au evocat, pe de o parte, considerentele de la pct. 35 și 36 din Hotărârea pronunțată la 20 septembrie 2017 de C.J.U.E. în Cauza Andriciuc și alții C-186/16, susținând că C.J.U.E. nu a trasat criteriile de departajare între clauzele care stabilesc prestațiile esențiale și clauzele care au un caracter accesoriu, această sarcină revenind instanțelor naționale, iar pe de altă parte, considerentul de la pct. 54 din Hotărârea pronunțată la 26 februarie 2015 de C.J.U.E. în Cauza Matei C-143/13, învederând că, în cauză, nu a fost efectuată o astfel de analiză, cu toate că scopul comisionului rezulta, în primul rând, din denumirea acestuia.

De asemenea, au susținut că dispozițiile clauzelor constatate a fi abuzive au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, interpretarea instanței de apel fiind contrară sensului acestei noțiuni, astfel cum a statuat C.J.U.E. în considerentele hotărârii pronunțate în Cauza Gyula Kiss/CIB Bank Zrt. și alții C-621/17.

Astfel, au arătat că, în primul rând, caracterul clar și inteligibil al clauzei trebuie raportat atât la criterii obiective, determinate de legislația aplicabilă de la momentul încheierii contractelor de credit, cât și la criterii subiective, determinate de capacitatea de percepție și înțelegere a consumatorului.

În al doilea rând, au învederat că era imperios necesar a se determina elementul supus analizei, care să fie clar și inteligibil, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 presupunând analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei, nu raportat la mecanismul tehnico-economic în funcție de care variază dobânda, ci la caracterul variabil al acestui cost.

Au subliniat recurentele că, în realitate, posibilitatea de înțelegere a consecințelor economice ale dobânzii variabile se raportează la însuși caracterul variabil al dobânzii, iar nu la indicatorul utilizat, fiind evident că inclusiv evoluția condițiilor de piață reprezintă un element imprevizibil pentru ambele părți contractante, ale căror resorturi economice sunt străine de cunoștințele consumatorilor. Or, în acest caz, nu la aceste aspecte macro-economice s-a referit legiuitorul atunci când a reglementat caracterul clar și inteligibil.

S-a mai învederat faptul că împrejurarea constând în aceea că dobânda indicată în forma inițială a convenției de creditare s-a modificat pe parcursul derulării acesteia este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului, fiind instituită în lipsa unor factori de referință reglementați expres de lege, cum este în prezent indicele LIBOR, instituțiile bancare stabilindu-și individual o dobândă de referință care era revizuită temporar, în cazul în care aveau loc fenomene majore pe piața de capital.

În continuare, au susținut că această clauză contractuală a fost redactată cu respectarea exigențelor legislative și cu practicile/cutumele existente la acel moment, întrucât în anul 2007, nici O.G. nr. 21/1992 și nici alte dispoziții legale nu reglementau obligativitatea determinării dobânzii curente în funcție de un indicator public independent sau detalierea suplimentară a circumstanțelor în care se poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă.

De asemenea, au punctat recurentele că o astfel de clauză a fost aplicată contractului de credit la inițiativa reclamanților debitori care, deși au putut opta între dobânda fixă sau variabilă, au ales în mod expres dobânda variabilă, instanța neputând interveni asupra acordului părților.

În acest context, recurentele au apreciat că această componentă a prețului (dobânda variabilă) a fost exprimată în mod clar și inteligibil.

În privința comisionului de administrare, au susținut autoarele recursului că instanța de apel nici nu a analizat condițiile pentru declararea caracterului abuziv al acestei clauze, deși caracterul abuziv al unei clauze putea fi constatat doar în situația îndeplinirii condițiilor arătate, în mod cumulativ.

Printr-o altă critică, recurentele-pârâte au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei 93/13, întrucât instanța nu a analizat în mod efectiv dacă acestea sunt apte să producă un dezechilibru juridic în sensul Directivei 93/13/CEE.

Evocând considerentul hotărârii pronunțate la 16 ianuarie 2014 de C.J.U.E. în Cauza Constructora Principado S.A. împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez C-226/12, au susținut că, atunci când se analizează dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, trebuie avută în vedere abilitatea clauzei pretins a fi abuzivă de a îndepărta conținutul contractului, în favoarea celui care a stabilit-o, de normele legale aplicabile or, în analiza efectuată, apreciind că instanța de apel s-a îndepărtat de la exigențele impuse de legislația și jurisprudența în vigoare, considerând acest dezechilibru semnificativ din prisma unor factori pe care dreptul unional i-a înlăturat.

În egală măsură, recurentele au învederat că instanța de apel nu a arătat, în concret, care este acel dezechilibru și ce anume îl determină a fi semnificativ.

Totodată, au arătat că, adiacent, instanța de apel a criticat raportul calitate-preț al serviciilor prestate de Bancă aferente acestui comision, în condițiile în care o astfel de analiză nu putea fi făcută, întrucât atât Directiva 93/13/CEE, cât și Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres un "control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate-preț al bunurilor sau serviciilor furnizate.", sens în care înțeleg să facă trimitere la paragrafele 54-55 din Cauza Kásler și Káslerné Rábai C-26/13.

Raportat la argumentele expuse anterior, actele normative incidente, precum și la jurisprudența instanțelor judecătorești, recurentele au conchis în sensul că, pe calea acțiunii în constatarea clauzelor abuzive, nu se pot critica clauzele care privesc comisioanele de administrare, întrucât acestea reprezintă prestații esențiale, clare și lipsite de echivoc, ce nu pot fi analizate din perspectiva caracterului adecvat al cuantumului plătit de debitori în temeiul lor, față de contraprestația creditoarei realizată în contul lor. Totodată, au arătat că aceleași concluzii se impun și cu privire la variația dobânzii contractuale.

Cât privește dobânda curentă variabilă din forma inițială a convenției de creditare, recurentele au învederat că, la momentul acordării creditului, G. S.A. punea la dispoziția clienților o anumită ofertă pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute pentru fiecare tip de credit, oferte care variau în fiecare an în funcție de mai mulți factori, iar reclamanții au acceptat acest mecanism de calcul al dobânzii variabile în cunoștință de cauză. De asemenea, au considerat că rațiunea unei clauze care instituie variația dobânzii rezidă în recuperarea în timp a aceleiași valori a banilor împrumutați. Totodată, mai arată că, spre deosebire de debitor, care a contractat o obligație cu executare succesivă, creditoarea și-a asumat o obligație cu executare uno ictu.

Față de interpretarea instanței de apel, care a apreciat că redactarea convenției de creditare nu este de natură a ilustra în mod concret situațiile în care dobânda contractuală poate varia, nefiind prezentate, astfel, motivele temeinice prevăzute de art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurentele au considerat că variația dobânzii în funcție de "costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România" nu rezulta din voința unilaterală a Băncii, ci din variația unor factori externi, în speță, contextul economic și macroeconomic în care băncile activează, context care face ca valoarea banilor să sufere, în timp, modificări, astfel încât, prin acordarea de credite pe termen lung, banca se expune riscului devalorizării sumelor contractate.

Astfel, în accepțiunea recurentelor, indiferent că sunt avute în vedere sursele de finanțare și evoluția dobânzii în funcție de piața bancară ori indici precum LIBOR, EURIBOR ș.a.m.d., rațiunea textului clauzei este aceeași, de a asigura recuperarea în timp a aceleiași valori a banilor împrumutați. În acest sens, au redat considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 608/2016.

O altă critică a vizat greșita interpretare și aplicare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurentele susținând că, atât timp cât există motivul întemeiat (indexarea costurilor resurselor Băncii), acceptat prin semnarea contractului, nu sunt în ipoteza unei clauze abuzive, cum în mod greșit a apreciat instanța.

Totodată, în contradicție cu interpretarea instanței de apel, au mai arătat că, din cuprinsul tezei a doua a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 reiese că nu poate fi considerată abuzivă clauza care îi conferă profesionistului dreptul de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza în care, după ce a fost notificat în prealabil asupra viitoarei modificări, consumatorul a avut suficient timp la dispoziție pentru a rezilia contractul, indiferent dacă în cuprinsul acestuia este indicat sau nu un motiv întemeiat.

În opinia recurentelor, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că această posibilitate a băncii a fost dublată de obligația acesteia de a informa în mod corespunzător consumatorul cu privire la această schimbare și că, în termen de 10 zile, acesta avea dreptul de a-și exprima dezacordul cu privire la modificare.

Cu referire la clauza care instituie comisionul de administrare lunară a creditului, au arătat că, prin semnarea contractului de credit, debitorii au agreat să plătească un comision de administrare în cuantum de 0,1% plătibil lunar, ce a fost eliminat odată cu încheierea primului act adițional.

De asemenea, evocând un considerent din decizia recurată, au învederat că instanța în mod greșit a stabilit că, în speță, este aplicabilă Legea nr. 190/1999 (art. 15), întrucât textul de lege invocat nu cuprinde drepturi și obligații ale consumatorului, prevederile acestui act normativ nefiind aplicabile raportului dedus judecății, atât timp reclamanți nu au făcut dovada că realizează activități din investiții imobiliare.

În aprecierea recurentelor, împrejurarea că reclamanți au obținut un credit în vederea achiziționării unui imobil în interes personal, iar pentru garantarea executării obligațiilor, a fost instituit un drept de ipotecă în favoarea băncii, nu transformă contractul de credit imobiliar într-un contract de credit ipotecar; în acest sens, au evocat considerentele unei decizii de speță (nr. 1671/14.05.2014) pronunțată în recurs de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai susținut că, deși reclamanți au criticat perceperea comisionului de administrare prin prisma cuantumului acestuia și a lipsei unei nominalizări cu privire la serviciile efectuate, instanța și-a depășit limitele învestirii, făcând aplicarea unei legislații neinvocate de către aceștia.

De asemenea, în opinia recurentelor, caracterul adecvat al acestor prestații nu poate face obiectul analizei sub aspectul caracterului disproporționat, câtă vreme acest cost a fost exprimat în mod clar și inteligibil, conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În continuare, au explicat rațiunea perceperii acestui comision și, totodată, au învederat că Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, prevede în mod expres că prețul contractului de credit include, pe lângă marja de profit, și acoperirea tuturor cheltuielilor aferente creditului.

Au mai susținut recurentele că modalitatea de redactare a clauzei contractuale privind comisionul de administrare este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației a fost cunoscută încă de la momentul încheierii contractului de credit.

După redarea prevederilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, au învederat că, fiind în prezent în mod expres reglementat de legiuitor, comisionul de administrare credit nu poate fi considerat în același timp și abuziv pe cale jurisprudențială, așa cum susțin reclamanții.

În opinia recurentelor, furnizorul de servicii financiare este îndreptățit să perceapă atât prețul aferent folosinței sumelor împrumutate, dar și să își acopere cheltuielile generate de administrarea creditului pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, toate acestea în condițiile în care împrumutatul a cunoscut de la început valoarea acestor costuri pe care le-a acceptat odată cu semnarea contractului de credit.

În fine, susținând lipsa oricărei interdicții existente atât în prezent, cât și la data încheierii convenției de creditare în ceea ce privește perceperea comisionului de administrare, recurentele au conchis în sensul că, în speță, clauza referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului este perfect legală și în concordanță cu voința părților exprimată prin semnarea contractului de credit, nefiind de natură a crea în vreun fel un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 25 ianuarie 2022, intimații-reclamanți au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 martie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 09 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurentele-pârâte, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a Legii nr. 190/1999, respectiv a O.G. nr. 50/2010 în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b) din Contractul de credit nr. x/07.06.2007 referitor la comisionul de administrare, respectiv la art. 4.3 cu privire la posibilitatea Băncii de modificare unilaterală a dobânzii variabile "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă".

Instanța supremă reține că, prin decizia nr. 1622 pronunțată la 22 septembrie 2020, în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, pentru a se relua analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b), respectiv art. 4.3. din contractul de credit dedus judecății, referitoare la comisionul de administrare respectiv la posibilitatea Băncii de modificare unilaterală a dobânzii variabile "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă.".

Prin decizia de casare, instanța de recurs, reținând că instanța de apel s-a raportat la clauzele contestate stabilite prin contractul inițial, ignorând modificările aduse respectivelor clauze prin actele adiționale nr. x/26.06.2009 și nr. y/30.11.2010, a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să efectueze o analiză exhaustivă și concretă atât a comisionului de administrare, cât și a dobânzii, cu obsevarea atât a contractului inițial, cât și a celor două acte adiționale prin care aceste clauze au fost modificate.

Raportat la considerentele reținute de instanța de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentelor-pârâte, instanța de apel, în rejudecare, efectuând analiza cererii de apel din perspectiva aspectelor tranșate prin decizia de casare, în limitele și în funcție de reperele stabilite de instanța de recurs.

Prin urmare, criticile recurentelor-pârâte vor fi analizate din perspectiva limitelor trasate prin decizia de casare, potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. și a considerentelor reținute în decizia recurată.

Astfel, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reține instanța supremă că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în rejudecare, nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor destinate protecției consumatorilor.

Potrivit recurentelor, atât clauza privind comisionul de administrare cât și cea referitoare la modificarea (variația) dobânzii fac parte din obiectul principal al contractului, reprezentând prețul contractului și, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ar fi excluse de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

La stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se impune a se impunea ca instanțele de fond să lămurească dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului.

Însă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunțată la 30 aprilie 2014, Cauza C-26/13 - Kásler și Káslerné Rábai (ECLI:EU:C:2014:282), a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă.

În acest sens, C.J.U.E. a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, prin hotărârea pronunțată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei (ECLI:EU:C:2015:127), C.J.U.E. a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.".

În raport de statuările C.J.U.E. din Cauza Kasler și Cauza Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului" și de modul de exprimare, de prefigurare a dobânzii în contractul de credit, Înalta Curte constată, confirmând concluzia instanței de apel, că, în absența oricărui criteriu transparent, clar, intelegibil și verificabil, în funcție de care poate fluctua dobânda, acea clauză de variație a dobânzii, deși se referă la dobândă - obiect principal al contractului (preț al împrumutului) - nu satisface cerințele de claritate și inteligibilitate la care se referă atât Directiva cât și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu permite consumatorului, în concret, nici să cunoască și nici să verifice realitatea cauzelor concrete ale eventualei fluctuații.

Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ menționat instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, întrucât instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reținut că recurentele-pârâte nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.".

În ce privește noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reține că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern cât și în legislația comunitară, se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanța de apel a reținut că banca nu a negociat efectiv și direct cu consumatorii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 249 C. proc. civ., prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că este vorba despre un contract de adeziune, reclamanții fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de pârâte, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna din prevederile acestuia, putând doar să adere sau nu la el, consumatorii fiind privați de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Instanța supremă reține și că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentelor-pârâte prin care se tinde să se demonstreze caracterul negociat al clauzelor și posibilitatea reală a consumatorilor de a lua cunoștință despre condițiile contractuale la data semnării vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanță în calea extraodinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Cu toate acestea, instanța supremă subliniază că este necesar a se distinge între posibilitatea de negociere, urmare a comunicării clauzelor contractuale către consumator, și negocierea concretă și efectivă a clauzelor cu privire la care a fost invocat caracterul abuziv, profesionistul fiind dator a proba negocierea efectivă iar nu posibilitatea de negociere care ar fi existat.

Astfel, a doua dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanța supremă reține și că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.".

Așadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conțin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzelor și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că modul de redactare a clauzei referitoare la modificarea (variația) dobânzii lasă la latitudinea discreționară a creditoarei stabilirea indicelui de referință pe care-l va aplica drept criteriu de variație, în condițiile în care în contract nu au fost stipulate criterii obiective în funcție de care dobânda ar urma să fie modificată.

Acest fapt este de natură să creeaze o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de această clauză, poate să majoreze dobânda oricând și cu oricât, afectând, în mod evident, și interesele economice ale debitorilor, producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanților, condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod just că, din modul de redactare a clauzei privind modalitatea de variație a dobânzii contractuale, nu se poate reține că banca a acționat în mod corect față de consumatorii aflați deja într-o poziție dezavantajoasă din punct de vedere al negocierii, aceștia neputând ști când și cum va evolua nivelul dobânzii și nici nu li s-a conferit elemente suficiente în baza cărora să poate verifica corectitudinea acestei eventuale fluctuații.

În condițiile în care consumatorii au fost constrânși de natura contractului să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influența în niciun mod vreuna din prevederile acestuia, consumatorii aflându-se pe poziție de inferioritate, în raport cu banca, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a constatat caracterul abuziv atât al clauzei privind comisionul de administrare, până la momentul eliminării acestuia din contract, prin art. 2.5.1 din condițiile speciale ale actului adițional nr. x/26.06.2009, cât și al celei privind posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii de către bancă "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă.".

Totodată, se constată că în mod corect instanța de apel, aplicând principiul retroactivității efectelor nulității clauzelor privind comisionul de administrare, respectiv posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii de către bancă, și al restabilirii situației anterioare, a dispus, pe de o parte, restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii contractului și până la data eliminării comisionului prin actul adițional nr. x/26.06.2009, cu dobânda legală aferentă, iar pe de altă parte, restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract, ca diferență între dobânda achitată și dobânda de 4,85% an, de la data expirării celor 12 luni de la data tragerii creditului și până la 26.06.2009, cu dobânda legală aferentă.

Nici critica prin care se susține că decizia recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită.

Reține Înalta Curte că dispozițiile precitate, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.".

Astfel, se impune a se reține, pe de o parte, faptul că "motivele întemeiate" prevăzute la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, având în vedere și modificările aduse prin actul adițional nr. x/26.06.2009, se reține că C.J.U.E. în Cauza Matei la pct. 74 a arătat că, "așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl privește.".

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, potrivit cărora motivul întemeiat ce a determinat modificarea dobânzii l-a reprezentat indexarea costurilor resurselor Bancii, acceptat de consumatori prin semnarea contractului, Înalta Curte constată că potrivit legislației naționale și comunitare, acestea aveau dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă în contract exista precizat un motiv întemeiat, or în convenția de creditare nu sunt menționate motivele întemeiate care ar fi putut justifica o atare decizie din partea băncii și nici formula concretă prin intermediul căreia acestea vor afecta cuantumul dobânzii.

Totodată, întrucât clauza îi permite creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii, ridică problema previzibilității pentru consumatori a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Prin urmare, se constată că instanța de apel în mod just a reținut, prin raportare la jurisprudenta C.J.U.E., că această clauză nu respectă condiția de transparență, respectiv de redactare într-un limbaj inteligibil. Examinând cuprinsul clauzei, practic se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate concret motivul care generează și condițiile în care vor opera modificările, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la aprecierea arbitrară a băncii, ele fiind necunoscute consumatorilor.

Reține instanța supremă că, deși alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește însă această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

Modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse în ceea ce îl privește or, în cauză. contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În consecință, se impune a se reține faptul că prin clauza constatată ca fiind abuzivă, a fost afectată situația juridică a consumatorilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Cât privește critica privind greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 190/1999 (art. 15), întrucât textul de lege invocat nu cuprinde drepturi și obligații ale consumatorului, prevederile acestui act normativ nefiind aplicabile raportului dedus judecății, atât timp cât reclamanții nu au făcut dovada că realizează activități din investiții imobiliare, reține instanța supremă că aceasta este nefondată.

În preambulul contractului de credit ipotecar nr. x/07.06.2006 se menționează în mod expres faptul că "Prezentul contract a fost încheiat, guvernat și semnat în baza dispozițiilor Legii nr. 190/1999, cu modificările ulterioare, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și a prevederilor Normelor Metodologice nr. 3/2000 de aplicare a Legii nr. 190/1999 emise de B.N.R. și C.N.V.M.", obiectul contractului constituindu-l imobilul situat în București, B-dul x, Nr. cadastral x.

Diferența dintre un contract de credit ipotecar și unul imobiliar o reprezintă faptul că, în cazul creditului ipotecar, legiuitorul impune condiția garantării creditului acordat cu ipotecă chiar asupra imobilului ce face obiectul investiției, în timp ce pentru creditul imobiliar este acceptată orice formă de garanție reală, mobiliară sau imobiliară.

Așa fiind, de vreme ce potrivit dispozițiilor art. 6 din contract, asupra imobilului ce face obiectul contractului a fost instituită ipoteca pentru garantarea creditului ipotecar acordat conform art. 1.1 din contract, în raport și de cele menționate în preambulul contractului de credit ipotecar încheiat între părți, iar părțile s-au raportat, așa cum rezultă din preambulul contractului inclusiv la dispozițiile Legii nr. 190/1999, nu se poate susține că prevederile Legii nr. 190/1999 nu ar fi aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Nici critica subsidiară a recurentelor privind justificarea inserării comisionului de administrare în contract nu poate fi primită. Plecând de la premisa conform căreia comisioanele reprezintă costuri ale unor servicii prestate de bancă în interesul clientului consumator, instanța observă, din lectura argumentelor prezentate de recurente prin cererea de recurs, că acestea nu au fost în măsură să explice nici care anume au fost serviciile prestate efectiv în interesul exclusiv al consumatorului, în schimbul acestui comision și nici de ce costul acestor servicii trebuie calculat procentual, fiind diferit în funcție de soldul rămas în plată, de vreme ce pretinsele servicii efectuate erau aceleași în fiecare lună din perioada de derulare a contractului.

De asemenea, nici criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, ce reglementează comisionul de administrare, nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părți (07.06.2007) și eliminării comisionului de administrare (prin condițiile speciale ale actului adițional nr. x/26.06.2009), dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 stipulând în mod expres că "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71.".

Tot nefondate sunt și susținerile recurentelor referitoare la caracterul esențial al comisionului de administrare în cadrul contractului convenit de părți. În afară de faptul că acest aspect, ce privește determinarea caracterului esențial sau nu în contract, reprezintă un aspect de temeinicie, apanajul exclusiv al instanțelor de fond, care nu poate fi cenzurat în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care îl poate face instanța de recurs, Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalității între costurile totale ale contractului și obiectul principal al acestuia, în sens de prestație esențială avută în vedere de părți. Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului și nici prestații esențiale de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preț al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat.

Pentru toate aceste considerente, care pot susține, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentele-pârâte deciziei recurate, instanța supremă reține că soluția pronunțată de instanța învestită cu rejudecarea apelului este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare atât a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și a prevederilor Legii nr. 193/2000, incidente în cauză, neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și C. împotriva deciziei civile nr. 1462 din 05 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și C. împotriva deciziei civile nr. 1462 din 05 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.