ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1283/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

- constatarea nulității și caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 11.04.2007, precum și a art. I din Actul adițional nr. x din 04.02.2008;

- obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii actului adițional din data de 04.02.2008;

- obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variația indicelui Libor și la marja fixă a băncii;

- repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea sumelor percepute peste cele datorate, la care se va adăuga dobânda legală;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.3 din contractul de credit;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată durata derulării contractului;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferență de curs valutar, la care se vor adăuga dobânzile legale calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 480 și art. 992 C. civ. de la 1864 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin precizarea formulată la data de 10.01.2019, reclamanta a arătat că valoarea capătului nr. 4 de cerere este în cuantum de 105.147,55 RON, a capătului nr. 6 de cerere de 206.088,48 RON, iar a capătului nr. 7 de cerere de 128.085,48 RON.

Prin sentința civilă nr. 2106 din 11.04.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Prin sentința civilă nr. 3222 din 17.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 102 din 20.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 11.04.2007, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei în funcție de criteriul "conform deciziei băncii", și la art. I din actul adițional nr. x din 04.03.2008, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele achitate cu titlu de dobândă contractuală, peste dobânda calculată raportat la indicele LIBOR la 3 luni și marja de 4,1 p.p.a., începând cu data încheierii actului adițional nr. x din 04.03.2008 și până la sfârșitul perioadei de creditare sau până la modificarea contractului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de dobândă, calculată de la data achitării sumelor și până la data plății efective.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Prin recursul declarat de reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că acestea au fost interpretate greșit în ceea ce privește obligația împrumutatului de a plăti un comision de administrare a creditului de 0,03 %, lunar, aplicat la valoarea rezultată din evaluarea imobilului, introdus prin actul adițional nr. x din 4.03.2008.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a interpretat în mod eronat prevederile art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13 privind neîndeplinirea condițiilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în raport cu activitatea de administrare a contului desfășurată de bancă, faptul că perceperea acestui comision este justificată, suma datorată este percepută într-un cuantum redus precum și că obligația de plată a comisionului și modalitatea de calcul au fost stabilite în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, arată recurenta că raționamentul instanței de apel este construit din interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în realitate fiind îndeplinite cele trei condiții privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că acest comision nu este explicat în cuprinsul contractului de credit, în final a concluzionat că acesta este justificat prin activitatea desfășurată de angajații băncii.

Or, în condițiile omisiunii explicitării comisionului, nu se pot verifica rațiunile avute de bancă la perceperea comisionului iar în lipsa indicării contraprestațiilor este echivalentă cu redactarea clauzei într-un limbaj care nu este ușor inteligibil, fiind incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care au fost transpuse în legislația națională dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În acest sens, recurenta a invocat și cele statuate la par. 75 prin Decizia CJUE C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, privind cerința ca o clauză contractuală să fie redactată în mod clar și inteligibil.

Recurenta susține că modul de redactare al clauzelor contractului se înscrie în prevederile art. 1 lit. a), b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (1) și (6) din același act normativ.

Prin urmare, din cauza modului neclar și neinteligibil în care a fost redactată clauza privind comisionul de administrare, ținând cont și de caracterul nenegociat al acestei clauze, se crează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea împrumutatului.

Referitor la înghețarea și restituirea diferențelor de curs valutar, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că se aplică principiul nominalismului, iar din acest motiv plata ratelor se va efectua în CHF, nu în RON.

Recurenta consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea normelor de drept material reglementate de Legea nr. 193/2000, întrucât principiul nominalismului nu este aplicabil în cauză. Recurenta arată că acest principiu nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula care este aplicată în caz de fluctuație a cursului.

Potrivit recurentei, având în vedere că principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, ele nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința acestora. Prin urmare, recurenta susține că principiul nominalismului nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci reprezintă chiar regula.

În continuare, recurenta apreciază că principiul nominalismului, fiind reglementat de norme supletive, nu intră sub incidența sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", clauza privind riscul valutar fiind supusă analizei caracterului său abuziv.

Totodată, prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 4 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit supus analizei, obligă profesionistul să informeze în mod complet, corect și precis, consumatorii asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a face o alegerea rațională între produsele si serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece acest echilibru nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a pierderilor și câștigurilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual.

Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condițiile contractuale convenite inițial trebuie să specifice în mod expres situațiile în care acesta este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o astfel de situație consumatorul își poate exprima într-un mod liber consimțământul la încheierea contractului.

Potrivit recurentei, în cazul contractului de credit dedus judecății, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înșelătoare și incompletă, deoarece riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel.

În consecință, remediul apt să înlăture toate consecințele negative care derivă din instituirea clauzei inserate la art. 6.3 din contract îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Prin recursul declarat de pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în ceea ce privește soluția de admitere a apelului reclamantei și constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1. din contractul de credit și la art. I din actul adițional nr. x din 4.03.2008, referitor la caracterul variabil al marjei și obligarea băncii să restituie reclamantei sumele achitate cu titlu de dobândă contractuală, peste dobânda calculată, raportat la indicele Libor la 3 luni și marja de 4,1 p.p.a. începând cu data încheierii actului adițional, împreună cu dobânda legală aferentă.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât acestea nu impun ca motivația întemeiată a modificării dobânzii să fie prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să existe. Or, banca nu a modificat dobânda în mod discreționar, ci constrânsă de contextul economic, în lipsa acestor modificări nemaiputând să își atingă previziunile economice, așadar există o motivație întemeiată.

Potrivit recurentei, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Recurenta susține că nu au fost analizate toate condițiile stabilite de legiuitor, clauza privind dobânda variabilă fiind negociată cu consumatorul. De asemenea, nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii și elementele în funcție de care aceasta variază și nu este contrară bunei-credințe, deoarece nu s-a urmărit obținerea unui avantaj nepermis.

Recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, deoarece nu a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului, apreciind greșit că sunt îndeplinite condițiile legale în măsura în care acestea nu au fost analizate pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă. În acest sens, se arată că instanța nu a analizat condiția existenței dezechilibrului semnificativ din perspectiva clauzelor contractuale și graficului de evoluție a dobânzii.

În aprecierea recurentei instanța de apel nu a avut în vedere calitatea reclamantei de angajată a băncii în aprecierea lipsei negocierii clauzelor și a caracterului clar și inteligibil.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 apreciind că actul adițional de adaptare a contractului la aceste prevederi legale nu produce niciun efect juridic între părți, deoarece banca nu a dovedit efectuarea tuturor diligențelor pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea acestuia. Recurenta-pârâtă consideră că banca avea doar o obligație de diligență privind informarea consumatorilor și nu obligația de rezultat în sensul de a garanta primirea de consumator a notificării de a se prezenta la bancă în vederea semnării actului adițional.

Potrivit prevederilor legale menționate, atât reclamanta cât și banca aveau posibilitatea de a denunța contractul de credit în termenul indicat de actul normativ menționat. Or, cum niciuna dintre părți nu a făcut acest lucru și cum reclamantei i se aplicau prevederile legale privind acceptarea tacită a alinierii contractului său la O.U.G. nr. 50/2010, rezultă că a fost implicit modificat contractul de credit de actul adițional, chiar dacă acesta nu a fost semnat de reclamantă.

Recurenta susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind soluția de restituire de către aceasta a sumelor reprezentând dobânda contractuală, peste dobânda calculată la indicele Libor la 3 luni și marja de 4,1 p.p.a. Prin raportare la aceste dispoziții, sancțiunea care poate interveni în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este aceea a încetării producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate.

Prin întâmpinarea depusă la 1 noiembrie 2021 pârâta B. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă la 17 noiembrie 2021, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-au admis în principiu recursurile și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

I. Recursul declarat de reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare nu sunt fondate.

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare și că, nefiind redactată într-un mod clar și inteligibil, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantei.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (1) " o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", alin. (2) "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv", alin. (3) "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens" și alin. (6) "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contestată să nu fi fost negociată, prin ea însăși, să se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței bunei-credințe.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care au fost transpuse prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se exclude ab initio controlul caracterului abuziv al clauzelor în condițiile în care nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, relevante în cauză sunt deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene, care interpretează dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, privind sensul expresiei de limbaj ușor inteligibil.

Astfel, potrivit hotărârii pronunțate în cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește."

De asemenea, în analiza caracterului abuziv al comisionului de administrare relevantă este Cauza CJUE nr. C-621/17 Gyula KISS împotriva CIB Bank Zrt. și alții, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză" .. "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

În egală măsură, se reține și efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE și prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

În cauză, clauza privind comisionul de administrare este prevăzută la art. I din actul adițional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, potrivit căreia pârâta percepe comisionul în procent de 0,03% aplicat la valoarea rezultată din evaluarea imobilelor aduse drept garanție, lunar, odată cu scadența de plată a ratei creditului.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, analizând clauza privind comisionul de administrare, în mod corect, a reținut că nu are un caracter abuziv din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Critica recurentei-reclamante privind faptul că în contractul de credit, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale, nu este definit comisionul de administrare și nu se pot stabili prestațiile băncii, nu este fondată.

În primul rând, în legislația în vigoare la data încheierii actului adițional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, prin care a fost introdus în contract comisionul de administrare, nu exista obligația definirii acestui comision, nefiind prevăzut de lege, dar nici interzis de vreo normă legală. Ulterior adoptării actului adițional la contractul de credit, prin apariția O.U.G. nr. 50/2010 a fost legiferat acest comision de administrare.

În al doilea rând, în legătură cu contraprestația băncii în perceperea comisionului de administrare instanța de apel a reținut în mod just faptul că din chiar denumirea acestuia rezultă că aceasta constă în operațiunile efectuate de bancă pe parcursul derulării contractului de credit, precum monitorizarea creditului ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului, aceste aspecte putând fi cunoscute de către un consumator mediu informat precum reclamanta, care a avut și calitatea de director-adjunct al unei sucursale a societății pârâte.

Referitor la transparența clauzei privind perceperea comisionului de administrare, recurenta-reclamantă a fost în măsură să prevadă, la data încheierii actului adițional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,03 %, conform art. I din actul adițional menționat, prevăzând în mod expres și la ce se raportează acest procent, respectiv la valoarea rezultată din evaluarea imobilelor aduse drept garanție, în acord cu cele statuate în cauza CJUE C-26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, invocată de recurentă.

Astfel, fiind dedus scopul perceperii comisionului de administrare, nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, invocate de recurentă, nefiind o situație neclară privind reglementarea acestui comision.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1)-(3) și (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, întrucât valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul și scadența sunt stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa.

Prin urmare, clauza privind comisionul de administrare nu este abuzivă din perspectiva Legii nr. 193/2000, întrucât este redactată într-un mod clar și inteligibil și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și nu se încadrează în clauzele prezumate abuzive, prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Clauza prevăzută la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 vizează modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, or, comisionul de administrare a fost stipulat în contract prin art. I din actul adițional nr. x din 04.03.2008 la contractul de credit, nefiind cazul unei modificări unilaterale a clauzei.

Nici ipoteza prevăzută la alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, prin care consumatorul este obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, nu poate fi reținută, întrucât recurenta-reclamantă a cunoscut în faza precontractuală prevederile actului adițional în care erau stipulate cuantumul comisionului de acordare, baza de calcul și scadența și și-a asumat aceste costuri prin semnarea actului.

De asemenea, nici clauza prevăzută la alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu este incidentă, întrucât clauza privind comisionul de administrare este prevăzută în mod clar și inteligibil și nu dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauza în favoarea sa.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reține că, în speță, criticile recurentei-reclamante privind comisionul de administrare nu sunt fondate, instanța de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea Legii nr. 193/2000 în analiza clauzei de risc valutar precum și a solicitării de stabilizare a cursului de schimb, întrucât principiul nominalismului instituit la art. 1578 C. civ. de la 1864 nu este aplicabil ori a fost interpretat în mod greșit, nu sunt fondate.

Potrivit art. 6.3 din contractul de credit dedus judecății, împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară plății ratelor în valuta prevăzută în graficul de rambursare.

Astfel, riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 2003 și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, cum este și recurenta reclamantă, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel în mod corect a reținut că nu i se poate imputa băncii lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluția pe termen lung a cursului CHF-Leu, în cadrul obligației generale de informare pe care o are profesionistul față de consumator, în etapa anterioară încheierii convenției.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 și, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest sens, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, pronunțată în cauza C-92/11, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 și 38 din hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, CJUE a subliniat că aceste clauze, care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF), transpun o normă supletivă din dreptul național, față de care părțile pot să deroge și intră sub incidența excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 din C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, și, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Prin urmare, instanța de apel, în mod corect, a reținut aplicarea principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 de la excluderea analizei caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă.

Critica recurentei-reclamante privind excluderea în mod greșit de la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar de către instanța de apel, întrucât principiul nominalismului reflectă norme supletive și nu intră sub incidența sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, este nefondată.

În cauză, principiul nominalismului monetar este reglementat prin art. 1578 C. civ. de la 1864, normă supletivă întrucât stabilește o anumită conduită, care este obligatorie pentru părți numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită. Or, în cauză nefiind cazul unei derogări de la principiul nominalismului, norma legală este obligatorie părților contractante.

În consecință, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, transpuse în legislația națională la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind în prezența unor acte normative care reglementează principiul nominalismului.

Criticile recurentei-reclamante privind obligația de informare a băncii referitor la cursul de schimb valutar, potrivit art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, precum și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin restituirea împrumutului în moneda în care a fost contractat, nu sunt fondate.

Având în vedere că această clauză privind riscul valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, Înalta Curte constată că nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în obligația generală de informare a consumatorului și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin restituirea împrumutului în moneda în care a fost contractat.

Critica privind respingerea solicitării recurentei-reclamante de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, este de asemenea nefondată.

Cererea recurentei de stabilizare sau înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenție a instanței de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutații au obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care acesta a fost acordat, interzisă potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens este și decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, în care s-a statuat că, atunci când se constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurentei de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială (legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE) și nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților.

De asemenea, solicitarea recurentei este lipsită și de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constatând că hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

II. Recursul declarat de pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greșită a art. 969 C. civ. de la 1864, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și încălcarea prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, referitoare la clauzele prevăzute la art. 5.1 din contract care dau dreptul băncii de a modifica nivelul dobânzii în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii și art. I din Actul adițional nr. x din 04.03.2008, prevăzute la art. IV din contractele de credit privind caracterul variabil al marjei, sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a analizat toate condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind caracterul variabil al marjei băncii în stabilirea dobânzii.

Verificând decizia recurată, instanța de apel prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reținut că se poate aprecia caracterul abuziv al clauzelor care privesc obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului, în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În egală măsură, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract cu titlu oneros, dobânda fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod just a reținut că situația de excludere prevăzută de textul legal invocat nu este operantă în speță, în ceea ce privește clauzele privind caracterul variabil al marjei dobânzii, întrucât aceasta nu întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Așadar, exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Analizând clauza prevăzută la art. 5.1 din contract se constată că banca are dreptul de a modifica nivelul dobânzii în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei sale, iar la art. I din Actul adițional nr. x din 04.03.2008, este prevăzut caracterul variabil al marjei băncii. Prin urmare, marja băncii este componenta variabilă a dobânzii care nu este clară ci, dimpotrivă, este una echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii, nefiind evidențiată nicio formulă matematică sau alți factori accesibili și verificabili.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare al acesteia, instanța de apel în mod corect a constatat că aceste clauze privind caracterul variabil al marjei nu satisfac exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor privind marja dobânzii, instanța de apel și-a încadrat analiza în mod corect în criteriile legale proprii clauzelor asociate obiectului principal al contractului.

În ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor contestate, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că nu au fost negociate, întrucât băncii îi revenea sarcina dovedirii negocierii, ceea ce nu a fost cazul.

În cauză, se constată că marja ca o componentă variabilă a dobânzii este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator și care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca și-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreționar dobânda.

Situația creată prin inserarea clauzelor privind caracterul variabil al marjei dobânzii în modalitatea relevată este de natură să afecteze echilibrul contractual, deoarece banca și-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv și conform propriilor interese acest cost al creditului, pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziție avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaște mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

Critica recurentei-pârâte privind necercetarea de către instanța de apel a graficului de evoluție a dobânzii, din care rezultă evoluția descendentă a dobânzii, în analiza cerinței privind dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, este nefondată.

Chiar dacă potrivit susținerilor recurentei dobânda a avut și o evoluție descendentă, se reține că analiza caracterului abuziv al clauzelor este efectuată la data încheierii contractului, fără a se avea în vedere evoluția concretă, în executarea ulterioară a convenției.

În ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecății, se constată că această condiție nu este îndeplinită deoarece clauzele privind componenta variabilă a dobânzii conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca reclamanta să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabilește dobânda, precum și a efectelor economice pe care le implică.

În urma analizei clauzelor contractuale privind caracterul variabil ar marjei dobânzii, Înalta Curte reține că această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Critica recurentei-pârâte privind aplicarea greșită a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel nu a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului, nu sunt fondate.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecințelor acestora, ceea ce, în speță nu era cazul.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor tezei a II-a a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât, pe de o parte, motivația întemeiată pentru modificarea dobânzii nu trebuie să fie prevăzută în contract, ci doar să existe, iar, pe de altă parte, aceasta rezidă în contextul general economic, nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul.

Așadar, "motivele întemeiate" prevăzute la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și care au un caracter obiectiv.

Totodată, în Cauza CJUE Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența, dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica unilateral caracterul variabil al marjei dobânzii doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive, în cauza dedusă judecății sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract în ce constau motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda.

Contrar susținerilor recurentei, costurile apărute ca urmare a contextului economic internațional nu pot reprezenta un motiv întemeiat pentru modificarea unilaterală a marjei dobânzii în sensul prevăzut de legiuitor la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut într-un mod netransparent.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că neindicarea niciunui motiv pentru care banca să poată modifica marja dobânzii face ca această clauză să fie lipsită de previzibilitate, neputându-se verifica dacă modificarea a fost sau nu justificată.

Prin urmare, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzelor trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de acestea în ceea ce îl privește, or în cauză nu s-au oferit indicii clare, obiective cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, pentru debitorul consumator.

În consecință, în mod judicios instanța de apel a reținut că aceste clauze referitoare la posibilitatea băncii de a modifica caracterul variabil al marjei dobânzii sunt abuzive.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma în vigoare anterior datei de 02.01.2011, referitor la acceptarea tacită de către consumator a modificărilor prin act adițional.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2020 "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență; modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență; creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale; se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept; nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Cu privire la teza acceptării tacite a actului adițional prin care recurenta-pârâta a susținut că s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu a dovedit prin niciun mijloc de probă faptul că aceasta a depus toate diligențele pentru informarea reclamantei privind semnarea actului adițional.

Nu se poate aprecia că raționamentul instanței de apel ar fi viciat de încălcarea textului legal evocat, respectiv de o pretinsă confuzie înt