ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 873/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanții au solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferențe de curs valutar.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, O.G. nr. 21 din 1992 privind protecția consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99 din 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările si completările ulterioare, O.U.G. nr. 50 din 2010 privind contractele de credit pentru consumatori a libertăților și a intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituție, Legea nr. 288 din 2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50 din 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363 din 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 480, 992 din vechiul C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE și art. 276 din TFUE.

Prin sentința civilă nr. 2348 din 13 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de pârâta E. S.A. și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.05.2019, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 2768 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1539 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de reclamanți, s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și constatării caracterului abuziv și nulității art. 4.1 din contractul de credit nr. x din 29.08.2007, în ceea ce privește criteriul "indicelui de referință stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii pe piața bancară din România".

De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamanților diferența dintre dobânda stabilită prin contract și cea încasată după primul an începând cu 29.08.2008 și până la 18.11.2011.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin recursul formulat de reclamanții A. și B. la 31 martie 2021, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, reținerea cu rejudecare a cauzei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că, deși atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel au precizat motivele pentru care apreciau abuzive clauzele contractuale, instanța de apel a respins cererea, concluzionând că nici la momentul încheierii contractului de credit, nici în prezent, nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni, astfel că nu poate fi considerată ilicită acordarea de către bancă a unor astfel de credite.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193 din 2000, cu privire la cererile formulate privind dobânda percepută după data de 18.11.2011, comisionul de administrare și comisionul de acordare, clauza de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării convenției de credit, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferențe de curs valutar și denominarea în moneda națională a plăților.

Analizând clauza de risc valutar si, implicit, problema riscului valutar, recurenții-reclamanți susțin că nu au fost informați în cadrul discuțiilor pre-contractuale că, în viitor, costul creditului poate crește foarte mult din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb valutar a CHF astfel încât să poată evalua consecințele economice, potențial semnificative pentru aceștia.

Recurenții-reclamanți mai arată că din cauza acestor schimbări ale cursului CHF-Leu s-ar impune necesitatea adaptării contractului ca soluție la această impreviziune și, implicit, ca soluție de restabilire a echilibrului contractual.

În ceea ce privește solicitarea de a dispune stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenții-reclamanți apreciază că în vederea anulării sau înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului.

În raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193 din 2000, dispoziția contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamanților să influențeze natura ei, contractul de credit încheiat de părți fiind unul standard, preformulat, iar condițiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicate de bancă în general pe piață, la epoca acordării lui.

Clauza de risc valutar este abuzivă în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193 din 2000 prin prisma faptului că, prin ea însăși și în lipsa altor prevederi contractuale, creează în detrimentul recurenților-reclamanți și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin suportarea în întregime a riscului valutar de către aceștia.

Recurenții-reclamanți precizează că, în raport de comportamentul unui consumator mediu și normal informat, este mai mult decât evident faptul că nu puteau prevedea o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru CHF.

Banca nici nu a informat reclamanții cu privire la instabilitatea valutară a CHF și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident faptul că în situația în care banca și-ar fi îndeplinit aceste obligații legale, reclamanții ar fi cunoscut consecințele economice ale împrumutului în CHF și ar fi putut analiza oferta în deplină cunoștință de cauză.

Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296 din 2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar, potrivit art. 75, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea se vor interpreta în favoarea consumatorului.

Având în vedere că în prezent recurenții-reclamanți sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-au manifestat voința de a contracta, se impune stabilirea echilibrului formal între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să reinstituie egalitatea drepturilor și obligațiilor asumate de părți în temeiul contractului încheiat.

În ceea ce privește denominarea, recurenții-reclamanți consideră că în această situație devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, potrivit cărora plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională Leu, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 a regulamentului.

Având în vedere prevederile anexei nr. 2 la Regulamentul nr. 4/2005, în care sunt indicate categoriile de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută cu alți rezidenți, achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în niciuna din situațiile vizate, prin urmare plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda națională.

Referitor la comisionul de administrare și acordare, recurenții susțin că aceste comisioane nu au fost negociate.

Dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Consideră recurenții-reclamanți că aceste comisioane trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului, precum și la serviciile efectiv prestate de către bancă și care ar putea justifica perceperea acestora.

Consecința directă a neasigurării posibilității reale și efective de negociere o reprezintă crearea unui dezechilibru evident între drepturile si obligațiile asumate de părți, situație de natură a satisface exclusiv interesele unui singur contractant. În conținutul contractului nu se justifică destinația sumelor preluate cu titlu de comision de procesare și scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii.

Luând în considerare faptul că o definiție a acestui comision nu este precizată, recurenții consideră că sunt îndreptățiți să considere că banca nu prestează niciun serviciu în schimbul acestor sume de bani achitate, dispozițiile contractuale interpretându-se, în caz de îndoială, în favoarea consumatorului. Lipsa unei atare precizări face ca prevederea contractuală să fie abuzivă, generic formulată, astfel încât un consumator nu are cum să înțeleagă temeiul în baza căruia suportă aceste costuri. În acest sens, de menționat sunt și dispozițiile legale de la data încheierii contractului de credit sus menționat, respectiv prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193 din 2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între comercianți si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

În ceea ce privește restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare și acordare, având în vedere caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor ce permite perceperea lor, clauze inserate atât în cuprinsul convenției inițiale de credit, cât și în cuprinsul actului adițional, apreciează recurenții că se impune restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestora.

Referitor la dobândă, recurenții reclamanți precizează că de la semnarea convenției de credit și până în prezent, banca a modificat procentul de dobândă potrivit propriilor interese, contrar bunei credințe și prevederilor legale. În acest sens, recurenții-reclamanți solicită menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum acestea au fost prezentate și avute în vedere la semnarea convenției de credit.

Recurenții-reclamanți consideră că banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda, fără precizarea unor criterii clare, a unor indici de referință bine precizați în contract, fapt ce contravine normelor legale mai sus menționate.

După intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50 din 2010, banca a menținut marja ca fiind fixă, însă nu cea stabilită inițial în contractul de credit, ci o nouă marjă, majorată, în cuantum de 7.94 %, Astfel că, întreaga acțiune privește caracterul adecvat al prețului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puțin determinabil.

Odată cu intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50 din 2010, banca a modificat contractul de drept, în sensul că a menționat formula de calcul a dobânzii, respectiv marja și indicele de referință.

Astfel, raportat la susținerile anterioare, recurenții solicită restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară, raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită inițial, având în vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale contestate, prin care banca poate modifica dobânda fără consimțământul clientului. Raportat la nulitatea absolută a clauzei contractuale care dă dreptul băncii de a modifica dobânda unilateral, se impune repunerea părților în situația anterioară, restabilirea pentru toată perioada menționată a ratei dobânzii astfel cum a fost stabilită de către părți la momentul semnării contractului.

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale, se impune revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului inițial, în scopul respectării prevederilor art. 9

3

lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21 din 1992 coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50 din 2010, care consacră formula de calcul a dobânzii ca fiind compusă din indicele de referință aferent monedei creditului, la care se adaugă marja fixă stabilită și percepută la momentul încheierii contractului. Ca atare, pârâta urmează a fi obligată la recalcularea nivelului dobânzii curente conform formulei marja fixă a băncii plus indicele de referință Euribor începând cu data intrării în vigoare a ordonanței O.U.G. nr. 50 din 2010.

Prin recursul formulat de pârâta E. S.A., succesor în drepturi ca efect al divizarii a E. S.A, prin reprezentant legal F. S.A. și convențional SCA G., la 1 aprilie 2021, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate cu consecința respingerii în totalitate a apelului formulat de reclamanți, respectiv respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta E. S.A. susține că instanta de apel nu a analizat în mod corespunzător prevederile alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193 din 2000, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive", potrivit căreia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care sa fie precizat în contract.

Aceste prevederi nu se opun clauzelor prin care profesionistul îsi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminată, în condițiile în care profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice EURIBOR, LIBOR sau ROBOR sau în funcție de indicele de referință al băncii, influențat de mai mulți factori, precum condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale sau administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Recurenta-pârâtă susține că în privința dobânzii în contractele de credit, legiuitorul a înțeles imposibilitatea ca părțile să prevadă de la început o dobândă aplicabilă pe întreg intervalul contractual, sens în care a permis în mod expres instituțiilor financiare să insereze clauze prin care își rezervă dreptul de a revizui dobânda.

Recurenta-pârâtă subliniază faptul ca nici Legea 193 din 2000, nici Directiva 93/12/CEE și nici C. civ. de la 1864, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu să îi modifice conținutul.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit. De esența dobânzii variabile este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

Constatarea nulității absolute a art. 4.1 din contract, astfel cum s-a dispus de către prima instanță și a fost confirmată în apel golește de conținut această clauză. Dispariția oricăror criterii în funcție de care să se poată modifica rata dobânzii conduce, printr-un simplu raționament logic, la concluzia că în realitate dobânda nu mai este revizuibilă, deși părțile au stabilit acest lucru, ceea ce este contrar nu numai manifestării de voință exprese a părților, cât și regulii de interpretare potrivit căreia o clauză trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s­-ar aplica.

În considerarea motivului de casare, recurenta arată că aceste clauze referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193 din 2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

De asemenea, potrivit art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Prin urmare, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" fiind exclusă de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Chiar dacă s-ar dispune o analiză a clauzei privind dobânda prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193 din 2000, tot nu ar fi îndeplinită condiția vizând existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În cauză nu s-a produs un dezechilibru semnificativ având în vedere faptul că natura produsului bancar a fost aleasă de împrumutați, împrejurarea că acest tip de credit cu dobânda variabilă nu era interzis de lege, iar la data încheierii contractului nu se prevedea în legislație obligația băncii de a determina dobânda într-o formulă de calcul, astfel cum s-a prevăzut ulterior prin O.U.G. nr. 50/2010, și împrejurarea că nici modalitatea de stabilire a nivelului dobânzii inițiale nu s-a aflat sub controlul consumatorului, însă acesta a acceptat nivelul respectivei dobânzi inițiale, necontestând modalitatea de stabilire a ei.

Totodată, observând conținutul clauzei, rezultă că aceasta nu a fost convenită cu rea-credință, ci doar în scopul asigurării unui climat care să permită împrumutatului să restituie sumele împrumutate. Simplul fapt că aceste clauze contractuale stabilesc anumite drepturi în favoarea băncii și anumite obligații în sarcina intimatului, nu este nici de natură și nici suficient pentru a califica aceste clauze ca fiind abuzive.

Sub aspectul bunei-credințe a băncii, recurenta-pârâtă învederează că pornind de la prevederile C. civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincție în funcție de natura contractelor și fără ca vreo lege specială, inclusiv Legea nr. 193 din 2000, să instituie vreo excepție expresă în acest sens, corectitudine pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului.

Or, reclamanții și-au asumat sub semnătură exercițiul dreptului de informare și au recunoscut în aceeași manieră îndeplinirea de către bancă a obligațiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat și în cunoștință de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvați ori chiar periculoși, exclude posibilitatea acestuia de a acționa ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii ultimului.

Reclamanții nu au contestat că inițiativa încheierii contractelor le-a aparținut pentru împrumutul luat de la banca. Cu alte cuvinte, după cunoașterea promisiunii de creditare făcută de bancă prin condițiile generale, oferta de a contracta a venit de la client care a solicitat o sumă de bani. Analiza cererii a dus la contra-oferta băncii pentru suma corespunzătoare criteriilor de creditare cărora le corespundea solicitantul.

Din actele dosarului nu reiese faptul că împrumutații de la data înregistrării cererii de acordare a creditului, nu ar fi avut timp de gândire pentru a decide dacă intră în relația contractuală cu banca, sau nu, respectiv, nu s-a negat existența unui termen de reflecție.

Totodată, nu s-a contestat că i s-au oferit informații asupra tipului de produs financiar-bancar pentru care s-a parcurs procesul de constituire a dosarului de creditare și nu s-a pretins că s-au cerut explicații cu privire la orice detaliu al contractului iar banca ar fi refuzat să dea explicațiile cerute.

Pe de altă parte, nu s-a contestat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractului de credit la momentul semnării acestora, clauzele incriminate ca abuzive, în prezent, fiind considerate, atunci, ușor de înțeles, neechivoce. De asemenea, nu s-a pretins că între alte variante de contract ale băncii și contractul reclamanților, ar fi diferențe de conținut și de sens.

Nu în ultimul rând, nu s-a invocat vreun viciu de consimțământ care să le fi afectat consimțământul la semnarea contractului de credit și nici nu s-au indicat împrejurări din care să poată fi dedusă vreo cauză de nulitate a contractului semnat.

Toate aceste fapte relevante pentru deslușirea raporturilor juridice deduse judecății, prin necontestarea lor de către împrumutați, dovedesc buna-credință a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât și în etapa derulării contractului și, totodată, încercarea de negare, de către împrumutat, a realității contractelor încheiate în anii 2007 - 2009 și a cauzelor reale ale nemulțumirii sale.

În consecință, susține recurenta-pârâtă, clauza contractuală contestată nu este contrară normelor legale în materie.

Contrar celor reținute de instanța de apel nu se poate pretinde pârâtei să detalieze suplimentar circumstanțele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă atât timp cât art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, iar nu și a condițiilor în care aceasta se realizează.

Prin recursul formulat de pârâta D. S.A. la 16 martie 2021, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei atacate și, în rejudecare, menținerea sentinței instanței de fond.

Recurenta pârâtă consideră că instanța de apel în mod greșit a aplicat prevederile art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea 193 din 2000, care prevăd că sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Recurenta-pârâtă susține că și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente și a precizat fără echivoc, în chiar cuprinsul clauzei contestate, motivul în care poate opera această modificare, respectiv în funcție de indicele de referință al băncii.

Acest motiv este întemeiat în condițiile în care pentru a obține sumele de bani necesare pentru acordarea creditelor contractate, banca se împrumută la rândul său pe piața interbancară, iar cursul pe această piață este supus fluctuațiilor.

Derularea relațiilor contractuale în acest mod nu echivalează cu existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile legale aplicabile cauzei, care erau în vigoare la momentul semnării contractului supus analizei.

Contractul de credit fiind încheiat în anul 2007, trebuia analizat în raport de legislația în vigoare la momentul încheierii acestuia. În anul 2007 dobânda variabilă era permisă de legislația în vigoare și nu avea în componență o parte fixă și o parte variabilă, ca formulă obligatorie de calcul, abia în anul 2010, prin O.U.G. nr. 50 din 2010, introducându-se obligația de împărțire a dobânzii variabile în marja fixă și partea variabilă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că nu a modificat unilateral clauzele contractuale privind dobânda, întrucât nu a transformat dobânda fixă în dobândă variabilă. Pe parcursul derulării contractului nu s-a modificat procentul unei dobânzii agreate contractual ca fiind fixă.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că nu este un dezechilibru contractual în defavoarea reclamanților, din moment ce în cazul neacceptării procentului dobânzii, părțile erau repuse în situația anterioară încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentei, contractul este exprimat într-un limbaj ușor inteligibil la nivelul unui consumator, având în vedere că legislația de la momentul semnării contractului de credit nu indica prevederea unui element obiectiv în funcție de care dobânda să poată varia.

Pârâta D. S.A. a depus la 14 mai 2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți ca nefondat.

Pârâta E. S.A., prin reprezentant convențional, a depus la 20 mai 2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 s-au admis în principiu recursurile formulate și s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanții A. și B. la 31 martie 2021, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Criticile recurenților reclamanți privind nemotivarea hotărârii atacate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Potrivit recurenților, decizia atacată nu este motivată întrucât instanța de apel nu a analizat motivele pentru care a apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală privind riscul valutar, limitându-se la a preciza că nici la momentul încheierii contractului de credit, nici în prezent, nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni, astfel că nu poate fi considerată ilicită acordarea de către bancă a unor astfel de credite.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât aceasta reflectă o normă legală, respectiv principiul nominalismului prevăzut la art. 1578 C. civ. de la 1864, ce permite achitarea ratelor în moneda în care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

Așadar, instanța de prim control judiciar a constat că prevederile contractuale care reglementează riscul valutar reflectă o normă legală, care este obligatorie, cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv al acestei clauze, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, se constată că decizia recurată conține argumentele pentru care au fost respinse criticile privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, este motivată și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind întemeiate criticile recurenților privitoare la nemotivarea hotărârii.

În acest context, împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu considerentele instanței de apel nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

Criticile recurenților privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193 din 2000 și art. 4 din același act normativ în analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurenților, în ceea ce privește clauza de risc valutar, banca în calitatea sa de profesionist, avea obligația de informare, respectiv de a prezenta atât avantajele produsului de creditare cât și riscurile, și nu să încurajeze consumatorii să acceseze creditul într-o monedă a cărei evoluție pe piața bancară nu o cunoșteau.

Însă, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că aceste critici formulate de reclamanți, care vizează aspectul caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, sunt îndreptate împotriva unei clauze contractuale care transpune un text de lege. Or, o clauză care transpune o normă legală supletivă excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/2000, conform art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel că analiza condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din același act normativ nu mai este necesară.

Riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 2003 și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, contrar celor susținute de recurenți.

Totodată, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 și, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19,N.G., O.H. împotriva D., par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 și 38 din hotărârea menționată, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, față de care părțile pot să deroge.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, clauza contractuală în discuție nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, și ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Având în vedere că această primă condiție nu este îndeplinită în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanța de apel în mod corect nu a mai analizat obligația de informare prevăzută în sarcina băncii și nici condițiile caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000.

Prin urmare, în cauză nu se poate reține o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193 din 2000 și art. 4 din același act normativ, cât timp aceste dispoziții nu sunt incidente în ceea ce privește clauza de risc valutar.

Critica recurenților-reclamanți privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, este nefondată.

Cererea recurenților-reclamanți de stabilizare sau înghețare a cursului de schimb CHF/LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției de credit, reprezintă o solicitare de intervenție a instanței de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutații au obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 interzic instanței modificarea clauzelor contractuale chiar și în situația constatării caracterului abuziv al acestora, singura sancțiune ce poate interveni fiind eliminarea acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu achivalează cu modificarea clauzei.

În acest sens este și Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C - 618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, în care s-a statuat că atunci când se constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurenților-reclamanți de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială, legislația privind protecția consumatorului și Directiva nr. 93/13/CEE și nici reglementarea de drept comun, C. civ. de la 1864 aplicabil în cauză, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților.

Mai mult, modificarea contractului ar aduce o încălcare a principiului libertății contractuale prevăzut la art. 969 C. civ. de la 1864, solicitarea recurenților-reclamanți fiind lipsită și de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON.

Potrivit recurenților-reclamanți se impune adaptarea contractului, ca soluție de restabilire a echilibrului contractual, urmare a creșterii cursului de schimb valutar CHF-LEU, potrivit teoriei impreviziunii prevăzută la art. 1271 C. civ., prin înghețarea cursului la data încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază că recurenții au învestit instanțele de fond, cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului, reclamând caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Or, constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, presupune analizarea unor împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date, consecința constatării caracterului abuziv fiind înlăturarea acestora din contract.

Or, constatarea intervenirii impreviziunii presupune prin ipoteză existența unui un contract valabil încheiat, contract care se află în executare la data intervenirii impreviziunii. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, ea neavând drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON la valorile de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb LEU/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Mai mult, pretinzându-se de către reclamanți eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864, normă supletivă din dreptul național, care, prin voința părților, a fost transpusă în convenție și care este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Critica recurenților-reclamanți privind convertirea creditului în RON este, de asemenea, nefondată întrucât ar echivala cu o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, care să o legitimeze în acest sens.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, aplicabil prezentului contract, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională leu, iar prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la același regulament s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor sau împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la același regulament, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10 din 2005 și nr. 20 din 2006, precum și prin Regulamentul BNR nr. 3 din 2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele, astfel că nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, cum în mod greșit au susținut recurenții-reclamanți.

De altfel, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul într-o altă monedă, întrucât ar încălca principiului nominalismului monetar consacrat în art. 1578 C. civ. din 1864.

Criticile recurenților reclamanți privind lipsa cauzei juridice a dispozițiilor contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare credit prevăzut la art. 4.11 lit. b) din contract, în absența unor contraprestații corelative ale băncii care să justifice perceperea comisionului, sunt nefondate.

În analiza caracterului abuziv al comisionului de administrare relevantă este Cauza CJUE nr. C621/17 Gyula KISS împotriva CIB Bank Zrt. și alții, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE și prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Instanța de apel, în mod corect, a reținut în legătură cu contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de administrare că aceasta constă în serviciul prestat de bancă pentru administrarea și gestionarea creditului, precum și monitorizarea derulării contractului.

Referitor la transparența clauzei privind perceperea comisionului de administrare, recurenții au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,10 %, conform art. 4.11 lit. b) din contract, prevăzând în mod expres și la ce se raportează acest procent, respectiv la soldul facilităților de credit.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/200 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, întrucât valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul și scadența sunt stipulate clar, fără echivoc iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa.

De asemenea, criticile privind comisionul de acordare nu sunt fondate întrucât această clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și, totodată, nu este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea recurenților-reclamanți.

În cauză se constată că instanța de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, a considerat că această clauză este clară și inteligibilă, fiind stipulată modalitatea de calcul, un procent din valoarea creditului, scadența la data tragerii creditului, putând fi dedusă implicit rațiunea pentru care se încasează respectivul cost, respectiv pentru operațiunea de verificare a îndeplinirii condițiilor de acordare a creditului.

În cauză sunt incidente și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

De asemenea, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., menționată în analiza criticilor privind caracterul abuziv al comisionului de administrare, s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Prin urmare, în mod just, instanța de apel a reținut că acest comision de administrare este stipulat în mod clar și inteligibil, nefiind întrunite cerințele prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000.

Criticile recurenților privind necesitatea revenirii la marja fixă a dobânzii, rezultată din interpretarea contractului inițial pentru întreaga perioadă, sunt n