ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinare actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/01.06.2016 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând instanței să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor din convenția de credit nr. x din 22.02.2008 prevăzute la art. 3.1 alin. (2) și (3).7, art. 1 din actul adițional din 15.06.2011, art. 3.11 din contractul de credit, art. 1.1.lit. b) și 3.12, art. 3.13, art. 3.14, articolul referitor la comisionul de retragere numerar valute prevăzute în extrasele de cont, obligarea pârâtei la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contract (valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului și indicele de referință EURIBOR), restituirea sumelor încasate în baza clauzelor nule ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală calculată de la data plății până la momentul restituirii efective și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au depus la dosar precizări prin care au arătat că, clauza din contractul de credit considerată abuzivă referitoare la dobândă este prevăzută la art. 3.1. pct. 2 lit. a), b) și c) și clauza de risc valutar este prevăzută la art. 4.6 din contractul încheiat și au formulat considerente cu privire la clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii și cu privire la capetele de cerere referitoare la restituirea tuturor sumelor încasate în baza tuturor clauzelor nule și abuzive și la calcularea dobânzii raportat la valoarea marjei fixe + variația indicelui de referință.

Prin sentința civilă nr. 7987/16 decembrie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei 3.7 teza II din contractul de credit nr. x/22.02.2008 numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii), a respins în rest ca nefondată cererea, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 320 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A., iar prin decizia civilă nr. 382 A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta -pârâtă C. S.A., a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare și în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare, a obligat pârâta să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON, a menținut sentința în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei 3.7 teza II numai în ceea ce privește criteriul ales și respingerea celorlalte capete de cerere.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 536 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenții reclamanți A. și B., a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de aceștia împotriva sentinței civile nr. 7987/2016 din 16 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la aceeași instanță; a menținut dispozițiile deciziei privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare și în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare și a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1317A din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 7987 din data de 16.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. S.A., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat și caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 3.1 pct. 2 din contractul încheiat între părți. A menținut în rest prevederile sentinței atacate, astfel cum a fost schimbată prin decizia 382/A/26.02.2018 a CAB, secția a VI-a civilă și a obligat intimata la plata către apelanți a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs ambele părți.

Recurenții reclamanți A. și B. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii și a capetelor de cerere respinse.

În motivarea recursului lor, aceștia arată că instanța de apel nu a respectat dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinse în decizia pronunțată în acest dosar în primul ciclu procesual, încălcându-se prevederile art. 501 din C. proc. civ.. În acest sens, recurenții redau integral pasaje din decizia pronunțată în recurs, prin care se face referire la cele reținute prin sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judcătoria Cosntanța, și solicită constatarea caracterului abuziv al art. 1 din Actul adițional în care s-a plecat de la un dezechilibru creat de bancă prin modificările unilaterale ale ratei dobânzii.

În continuare, recurenții fac "câteva precizări tehnice" cu privire la marja fixă, dobânda fixă, formula de calcul a dobânzii, perioada de creditare, în contextul reglementărilor succesive intervenite prin O.G. nr. 174/2008, O.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010.

Invocând din nou nerespectarea deciziei de casare, recurenții redau aceleași considerente din această decizie, susținând în continuare că formula de calcul stabilită de bancă la punerea în aplicare a O.U.G. nr. 174/2008, începând cu februarie 2009, a creat un dezechilibru substanțial între drepturile și obligațiile părților, printr-o clauză ce nu a fost negociată și care era abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 103/2000, banca fiind sancționată în acets sens, prin amintita sentință civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judcătoria Cosntanța în dosarul nr. x/2015.

Se mai arată că, modificarea marjei fixe în mod unilateral de către bancă, printr-o clauză ce nu a fost negociată, de la 4% la 6,7%, este nelegală și de natură a crea un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților. În aceste sens, instanța de apel în mod incorect la motivarea art. 1 din Actul Adițional, a constatat că marja 6,7% putea fi o propunere din partea băncii și modificarea ei într-o marjă mai mică, ar fi considerată o negociere. Nu se poate negocia plecând de la un dezechilibru creat de bancă prin creșterea marjei fixe de la 4% la 6,7%. La punerea în aplicare a O.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, banca a creat un dezechilibru substanțial între drepturile și obligațiile dintre părți, contrar bunei credințe. Marja fixă a modificat încă odată prețul creditului de la 4% + Euribor6m la 6,7%+ Euribor6m, în mod unilateral. Mai mult, marja nu este un indicator de piață în funcție de care să se modifice rata dobânzii.

Arată recurenții și că au contestat propunerea băncii prin care a fost mărită marja fixă, prin notificările adresate acesteia, iar actul adițional a fost semnat după 9 luni de la această contestare, în condiții de forță majoră, impuse de bancă prin încălcări repetate ale legilor privind protecția consumatorului.

Recurenții fac referire și la jurisprudența CJUE menționată în decizia de casare din primul ciclu procesual și solicită calcularea ratei dobânzii după o formulă pe care o consideră ca fiind cea corectă, începând cu februarie 2009, solicitând totodată și restituirea tuturor sumelor reținute de bancă prin încălcarea legii cu titlu de dobândă.

În ce privește caracterul abuziv al clauzei 3.11 din contract referitor la majorarea dobânzii pentru sumele neplatite la scadență, consideră că instanța de apel în mod greșit a constatat că argumentele referitoare la împrejurarea că banca putea solicita penalități, calculate la suma scadentă și restantă, iar nu la întregul debit, sunt aspecte noi invocate în apel, care nu au fost invocate ca temei al nulității clauzei și nu au fost supuse analizei instanței de fond. Astfel, art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Ori prin aducerea unor noi argumente nu se încalcă nici una dintre aceste condiții impuse de legiuitor, instanța de apel interpretând mult prea restrictiv aceste prevederi.

De asemenea, recurenții consideră că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzei 3.13 din contract cu referire la comisionul de plată anticipată.

Curtea de apel era obligată să analizeze această clauză și în virtutea rolului activ trebuia să constate dacă există dezechilibru între drepturile și obligațiile părților generat de eventuala aplicare a acestei clauze, reaua credință a băncii fiind dovedită. Această practică fiind sancționată chiar de leguitor în prezent prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la comisionul de retragere numerar valută prevăzut de condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare recurenții invocă, din nou, cele statuate prin sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Cosntanța în dosarul nr. x/2015 și apreciază că instanța de apel constată în mod eronat că acest comision este reglementat de condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare și este în cuantum de 0,5 % fix din produs. În realitate, punerea la dispoziție a produsului este o obligație primordială a băncii prin contract, prin urmare, clientul trebuie să beneficieze de produsul integral solicitat, fără reținerea, de către bancă, a acestui comision.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei 4.6 prin care banca și-a acordat dreptul de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont al împrumutatului în scopul efectuării plăților datorate, recurenții arată că au investit instanța de fond cu analizarea acestei clauze, motiv pentru care nu sunt aplicabile prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.. Față de această situație, și față de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel era obligată să analizeze toate argumentele evocate de către reclamanți, iar în virtutea rolului activ putea să analize clauza cu a cărei judecată fusese învestită sub toate aspectele, chiar cele neinvocate de către părți. Cât privește caracterul abuziv, arătă în plus că prin acestă clauză banca se subscrie într-o veritabilă putere judecătorească atribuindu-și rol de instanță de executare, încălcându-se astfel drepturile reclamanților.

Prin recursul declarat de pârâta C. S.A. se solicită admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate cu consecința respingerii apelului formulat de intimații-reclamanți, în drept fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare se arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, deoarece clauzele contractuale privitoare la dobândă reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această excludere trebuie interpretată în sensul că banca a informat împrumutatul cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și nu i-a impus achiziționarea unui anumit produs.

De asemenea, se mai arată că instanța de apel, în rejudecare, a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1), (2) și 3 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum alin. (1) lit. a), b) din Anexă, reținând eronat faptul că sunt întrunite cumulativ cele trei condiții pentru a fi în fața unei clauze abuzive: lipsa de negociere, dezechilibru semnificativ, reaua-credință a creditorului.

Astfel, instanța de apel a dat clauzei înscrisă la art. 3.2 din contract o interpretare proprie, fără nicio legătură cu termenii clari și inteligibili, precum și cu scopul neechivoc al clauzei, considerentele privind lipsa unui criteriu obiectiv și verificabil în contractul de credit fiind criticabile, raportat la conținutul clauzei și obligațiile legale ale recurentei de la data încheierii contractului.

Se mai arată că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat, iar nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință: această obligație a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca prin actul adițional de implementare a acestui act normativ a introdus formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ: indicele Euribor la 6 luni + marja fixă a băncii.

Sub aspectul limbajului folosit, clauzele referitoare la dobândă sunt clare și inteligibile, pe înțelesul unui consumator mediu informat, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai susține recurenta și că, în conformitate cu prevederile art. 3.1. din contract, intimații-reclamanți aveau posibilitatea ca după primul an de creditare (perioadă în care dobânda avea un caracter fix) să opteze la fiecare dată de aniversare a creditului pentru una din variantele menționate, prin semnarea unui act adițional la contract. Așadar, dispozițiile contractuale permiteau împrumutaților să opteze pentru aplicarea unei dobânzi fixe, și ulterior primului an de creditare. Or, intimații-reclamanți nu și-au exercitat dreptul de opțiune prevăzut în contract, astfel încât dobânda datorată a fost dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în conformitate cu dispozițiile art. 3.2. teza finală raportat la 3.1 pct. 2 lit. c).

Prin urmare, aplicarea dobânzii variabile nu a fost rezultatul unei conduite unilaterale, discreționare a băncii, ci al voinței ambelor părți.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, instanța de apel 1-a apreciat doar raportat la motivele pentru care a considerat că nu ar fi îndeplinită condiția privind caracterul clar și inteligibil al clauzei înscrisă la art. 3.1, fără să motiveze în concret îndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ de drepturi și obligații ale părților.

Or, analizând modalitatea de funcționare a mecanismului la care se referă clauza de la art. 3.1 pct. 2 rezultă că nu a fost afectată situația juridica a intimaților-reclamanți, prin inserarea acesteia, pentru că nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național.

Referitor la cheltuielile de judecată, întrucât soluția instanței de apel este greșită cu privire la clauzele constatate a fi abuzive, recurenta arată că nu are o culpă procesuală care să motiveze obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., ca neîntemeiat, și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, invocă excepția autorității de lucru judecat cu privire la motivul de recurs privind greșita aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aspect asupra căruia s-a pronunțat în mod definitiv Înalta Curte și care nu mai poate fi repus în discuție; consideră că există aceeași situație și cu privire la motivul de recurs privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1), (2), (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și alin. (1) lit. a) și b) din Anexă, aceste aspecte constituind aspecte de fond discutate în cadrul apelului și nu motive de recurs în sensul prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B., precum și judecata cauzei în lipsă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond, iar recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 din același cod. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

O primă critică formulată de recurenții reclamanți, cu referire la cluza prevăzută la art. 1 din Actul adițional la contractul de credit, se referă la nerespectarea de către instanța de apel, în rejudecare, a dispozițiilor instanței de recurs cuprinse în decizia pronunțată în primul ciclu procesual, în sensul că nu s-ar fi dat eficiență puterii de lucru judecat ce ar rezulta din sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța. Această critică poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., și nu pct. 8, cum în mod greșit indică recurenții. Critica este însă nefondată.

Astfel, cu privire la clauza prevăzută în art. 1 din Actul adițional la contractul de credit, încheiat la data de 15.06.2011, instanța de apel a reținut că, pe de-o parte prezumția de nenegociere, instituită de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată în cauză, iar pe de altă parte, în privința constatării caracterului clar și inteligibil al clauzei de către instanța de fond, reclamanții nu au formulat critici prin apelul declarat, constatându-se astfel ca fiind îndeplinite condițiile pentru excluderea de la analiza caracterului abuziv al acestei clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Prin decizia pronunțată în cauză de către instanța de recurs în primul ciclu procesual nu s-a reținut vreo încălcare a puterii de lucru judecat dedusă din sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului Constanța, cu referire la art. 1 din Actul adițional la contractul de credit. Potrivit considerentelor deciziei de casare, instanța de recurs a constatat că se impune a fi analizate și din perspectiva puterii de lucru judecat, "îndeosebi clauzele referitoare la dobândă prevăzute în art. 3.1 alin. (2) și respectiv art. 3.7 din contractul de credit încheiat."

Cum însă în privința clauzei de la art. 1 din Actul adițional la contractul de credit instanțele de fond au reținut că aceasta este exclusă de la analiza caracterului abuziv, concluzie neinfirmată în considerentele deciziei de casare, în speță nu se poate reține, din această perspectivă, încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, așa cum rezultă în mod expres din considerentele deciziei recurate, în rejudecare, instanța de apel a ținut seama inclusiv de cele statuate cu putere de lucru prin sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, atunci când a analizat caracterul abuziv al prevederilor art. 3.1 pct. 2 din contractul încheiat între părți, aspect necontestat, de altfel, nici de recurenții reclamanți.

Cât privește celelalte susțineri ale recurenților reclamanți referitoare la această clauză contractuală contestată, se constată că acestea sunt fie considerații de ordin teoretic în legătură cu dispoziții legale privind protecția consumatorului și contractele de credit pentru consumatori, fie critici referitoare la situația de fapt pretins a fi fost reținută incomplet sau incorect de către instanța de apel. Așa cum s-a arătat însă, aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres de lege.

În ce privește analiza caracterului abuziv al clauzei reglementate de art. 3.11 din contract, instanța de apel a constatat că argumentele referitoare la împrejurarea că banca putea solicita penalități, calculate la suma scadentă și restantă, iar nu la întregul debit, sunt aspecte noi, invocate pentru prima dată în apel și care, deci, nu au fost supuse analizei instanței de fond. În recurs, fără a nega această împrejurare, recurenții critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. de către instanța de apel, apreciind că aceasta ar fi interpretat mult prea restrictiv prevederile legale.

Sub acest aspect, chiar dacă este adevărat că, invocarea acestor argumente direct prin cererea de apel, nu a dus la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, totuși critica nu este de natură să atragă casarea deciziei recurate, câtă vreme, contrar celor susținute de recurenții reclamanți, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au reținut că dobânda majorată s-ar aplica și asupra altor sume decât "sume restante", așa cum prevăd în mod expres dispozițiile contractuale.

Nefondată este și critica privind lipsa rolului activ al instanței de apel, care nu ar fi analizat dacă există vreun dezechilibru între drepturile și obligațiile părților generat de aplicarea comisionului de plată anticipată, prevăzut de art. 3.13 din contract. Astfel, în condițiile în care prima instanță a constatat că prevederile contractuale invocate nu au caracter abuziv, iar prin motivele de apel reclamanții nu au criticat punctual cele reținute de prima instanță, nu se poate imputa instanței de apel lipsa rolului activ, aceasta fiind ținută de dispozițiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv de limitele cererii de apel stabilite de apelanți.

De asemenea, referitor la clauza privind comisionul de retragere numerar, cererea de recurs cuprinde o succesiune de afirmații, ce nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 488 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în recurs.

În privința clauzei prevăzute de art. 4.6 din contract, se constată că, chiar dacă instanța de apel a apreciat că o parte dintre argumentele invocate de reclamanți în apel sunt noi, totuși aceasta a arătat motivele pentru care a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al acesteia.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate de recurenții reclamanți, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de aceștia, ca nefondat.

În ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă C. S.A. se impun aceleași precizări prealabile, referitoare la faptul că vor fi nalizate numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Sub un prim aspect, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică greșita aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod greșit nu a constatat instanța de apel, în privința clauzelor contractuale privitoare la dobândă, că acestea ar fi exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Potrivit considerentelor obligatorii ale deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual însă, instanța de apel, în rejudecare, a analizat clauzele în discuție din perspectiva caracterului clar și inteligibil, în sensul exprimării în mod transparent a mecanismului de funcționare, precum și a relației dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze.

În urma acestei analize, instanța a ajuns la concluzia că, modul de stabilire a celor trei tipuri de dobândă între care împrumutatul trebuie să opteze la momentul expirării termenului de un an de la încheierea contractului, și apoi, la expirarea termenelor pentru care și-a exercitat opțiunea, nu respectă cerințele de claritate și transparență, astfel că este permisă analiza clauzelor din perspectiva caracterului abuziv.

În realitate, prin critica formulată, recurenta contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei dispozițiilor contractuale, astfel încât aceasta este de fapt o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate, ce nu poate fi analizată în calea de atac a recursului.

La fel sunt și criticile privind pretinsa interpretare greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1), (2) și 3 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel, în dezvoltarea acestui motiv de casare recurenta susținând de fapt că instanța de apel a dat clauzei înscrise la art. 3.2 din contractul de credit o "interpretare proprie, fără nicio legătură cu termenii clari și inteligibili, precum și cu scopul neechivoc al clauzei." Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale de către instanța de apel, cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, sau neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă, sunt aspecte ce nu se pot constitui într-o critică de nelegalitate, și nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe greșita interpretare a normelor de drept material.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, dezechilibrul constatat de instanța de apel este de natură juridică. Astfel, dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenței CJUE, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În consecință, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, cazurile în care o convenție poate fi modificată prin manifestarea unilaterală de voință a uneia dintre părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care această modificare ar putea interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la momentul invocării unei asemenea situații de către partea adversă, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora.

Nu va fi reținută nici critica privind greșita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că soluția de admitere a apelului reclamanților a fost apreciată ca fiind corectă.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate de recurenta pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul formulat de aceasta, împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.