ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 271/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 271/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale regăsite în contractul de credit nr. xdin 30.08.2007, după cum urmează:

- clauza referitoare la comisionul de procesare, în cuantum de 1,5% din valoarea creditului (art. 6.1. din contract);

- clauza referitoare la comisionul de administrare, în cuantum de 0,2% pe lună din suma rămasă de rambursat (art. 6.3. din contract);

- clauzele referitoare la dobânda revizuibilă în funcție de "evoluția pieței financiare" sau de "politica de credite a Băncii" (art. 4.1. lit. b); art. 4.2. teza a II-a "sau, după caz, cea menționată la art. 4.1. lit. b)"; art. 4.3. teza a II-a, până la finalul acestui articol.)

- ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, să se constate caracterul fix al ratei dobânzii stabilite în contractul încheiat între reclamanți și C., la nivelul stabilit la momentul încheierii contractului, respectiv 3,9%. În subsidiar, în cazul respingerii, au solicitat să se constate că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate la pct. I.3., clauzele nule nu produc efecte în privința reclamanților, consecința fiind că nu mai există niciun mecanism contractual în baza căruia dobânda să se modifice;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor abuzive.

- obligarea pârâtei la plata de dobânzi-legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat, cu titlu de dobândă și comisioane, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă;

- să constate că pactul comisoriu privind declararea scadenței anticipate nu a operat (repunerea pe rol a creditului);

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să țină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive menționate la pct. I al cererii de chemare în judecată;

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea procesului.

La termenul de judecată din data de 13 septembrie 2018, reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere adițională, prin care au solicitat:

- să se dispună anularea actului adițional din data de 25 aprilie 2012, pentru: lipsa consimțământului reclamantei B., lipsa cauzei actului adițional, cauza ilicită a actului adițional și încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010;

- în ipoteza anulării clauzelor referitoare la dobândă, indicate în pct. 1.3. din cererea inițială, au solicitat anularea clauzelor din actul adițional din 25 aprilie 2012 ce impun reclamanților o marjă fixă, rezultată ca urmare a majorării ratei dobânzii inițiale de 3,9%, respectiv: art. 2.2. - în privința determinării marjei băncii la nivelul de 6,78%; art. 2.3. - întrucât reia cuantumul prevăzut la art. 2.2.; art. 2.4. - în privința determinării ratei dobânzii curente variabile la nivelul de 6,88%; art. 2.4.1. - în privința determinării dobânzii anuale efective la nivelul de 6,57%;

- având în vedere caracterul esențial al clauzelor anterior menționate, au solicitat anularea întregului act adițional, iar în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că clauzele cuprinse în clauzele menționate mai sus nu pot atrage nulitatea întregului act adițional, au solicitat anularea doar a acestor clauze, ce au modificat cuantumul marjei băncii.

Prin sentința nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâta C..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din 30.08.2007 referitoare la: comisionul de procesare, în cuantum de 1,5% din valoarea creditului -art. 6.1. din contract și la comisionul de administrare, în cuantum de 0,2% pe lună din suma rămasă de rambursat -art. 6.3. din contract.

A constatat nulitatea absolută a acestor clauze.

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1,5% din valoarea creditului și comision de administrare, în cuantum de 0,2% pe lună din suma rămasă de rambursat, cu dobânda legală în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data perceperii și până la achitarea efectivă.

A constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la: dobânda revizuibilă în funcție de "evoluția pieței financiare" sau de "politica de credite a Băncii" -art. 4.1. lit. b); art. 4.2. teza a II-a "sau, după caz, cea menționată la art. 4.1. lit. b)"; art. 4.3. teza a II-a, până la finalul acestui articol.

A constatat nulitatea parțială a acestor clauze.

A dispus anularea actului adițional din 25.04.2012.

A obligat pârâta să restituie reclamanților toate sumele încasate cu titlu de dobânda superioare nivelului de 3,9% pe an cu dobânda legala în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 de la data perceperii și pana la data achitării efective.

A obligat pârâta la precizarea clauzei privind dobânda, în sensul definirii elementelor componente, urmare a negocierilor cu reclamanții, noua dobândă stabilită urmând a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului sumelor ce pârâta trebuie să le restituie, ca urmare a constatării abuzive a clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă.

A respins celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinței nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 265 din 30 mai 2019, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței nr. 1228 din 16 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A admis apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu pârâta C.

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a înlăturat din dispozitiv mențiunea referitoare la obligarea pârâtei la precizarea și definirea clauzei contractuale privitoare la dobândă și la obligarea de negociere a părților.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, ce reprezintă parte din onorariul de avocat plătit în apel.

La 30 iulie 2019, pârâta C. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploiești pentru rejudecare, cu consecința admiterii apelului formulat de pârâtă.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, soluția instanței de apel cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6. 1 și art. 6.3 din contractul de credit a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material conținute de Legea nr. 193/2000, dar și cu ignorarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, a arătat că instanța de apel nu a procedat la o analiză a fiecărei clauze, raportat la îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau le-a interpretat în mod nelegal, în dezacord cu dispozițiile legale, apreciind generic că s-ar fi încălcat dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor și că nu s-a precizat contraprestația efectivă a băncii, în condițiile în care realitatea faptică și juridică era diametral opusă.

În acest sens, a considerat că instanța de fond și cea de apel nu au analizat sau au analizat greșit dacă aceste clauze fac parte din prețul contractului și dacă îndeplinesc condiția inteligibilității, sens în care aceste clauze sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A făcut trimitere la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4685/2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011 (care a statuat că aceste clauzele privitoare la comisioane si dobânzi sunt elemente care determina costul total al creditului și, împreuna cu marja de profit, formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, singura condiție fiind aceea ca aceste clauze să fie clare si inteligibil exprimate) și la decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 3 martie 2017, care specifică, la paragaraful 38, că la suma acordată cu titlu de împrumut, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului, respectiv dobânda și comisioanele prevăzute în contract.

Recurenta-pârâtă a susținut că aceste clauze au fost redactate clar, neinterpretabil, într-un limbaj accesibil consumatorului mediu, fără termeni de specialitate, cunoscându-se la momentul încheierii contractului atât existența dobânzii revizuibile și a comisionului de administrare (fiind îndeplinită condiția evaluării consecințelor economice), cât și motivația perceperii lor (prețul contractului și administrarea continuă a creditului, pe tot parcursul relației contractuale).

În legătură cu încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a susținut că instanța nu a arătat, în concret, în ce constă acest dezechilibru și în ce fel s-a manifestat pe parcursul relației contractuale și, de asemenea, a analizat doar sumar condiția cumulativă prevăzută de art. 4 alin. (1) din lege privind reaua-credință a profesionistului.

Prin urmare, a considerat că în cauză, contrar considerentelor instanței de apel, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe o motivare inexactă, contradictorie, străină de prevederile legale aplicabile cauzei.

A precizat că, deși la punctul II din apel a indicat faptul că instanța de fond a acordat plus petita când a obligat recurenta-pârâtă la "precizarea clauzei privind dobânda, în sensul definirii elementelor componente, urmare a negocierilor cu reclamanții", în mod nelegal instanța de apel a respins apelul pârâtei și a admis apelul reclamanților întemeiat pe același motiv de apel.

Acest aspect, consideră recurenta-pârâtă, a prejudiciat-o în mod direct atât prin soluție, cât și prin faptul că, fiind admis apelul reclamantului, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în apel, fiind menținute și cheltuielile de judecată acordate pe fondul cauzei.

Totodată, a criticat decizia recurată întrucât, potrivit considerentelor instanței de apel, condiția dezechilibrului semnificativ a fost reținută în baza unor aprecieri de ordin financiar asupra prețului contractului, deși legiuitorul a prevăzut ca existența unui astfel de dezechilibru să fie apreciată din punct de vedere juridic.

În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenta-pârâtă a menționat că, la data acordării creditului nu exista o norma legală care să interzică acest comision, iar ulterior, prin edictarea O.U.G. nr. 50/2010, s-a prevăzut expres posibilitatea creditorului de a percepe comisionul de analiză dosar (art. 36), denumire comercială alternativă a comisionului de procesare.

A făcut referire la caracterul clar și inteligibil al clauzei de la art. 6.1 din contract, considerând că suma menționată la această clauză reprezintă echivalentul unor servicii sau costuri prestate, a fost clar determinată în contract; sub forma unui procent, iar art. 1.1 lit. b) stabilește cuantumul exact al acestui comision.

A făcut trimitere la practică similară: decizia nr. 99/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București – secția a V-a Civilă și decizia nr. 167 din 31 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a O.U.G. nr. 50/2010, nefiind necesară, contrar argumentelor instanței de apel, detalierea activităților întreprinse de bancă.

Precizând că analiza referitoare la acordarea unui credit trebuie realizată distinct, pentru fiecare împrumutat, a considerat că stabilirea unui comision de acordare a creditului nu este de natură să aducă o vătămare împrumutatului, cum greșit a reținut prima instanța.

A invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și în raport cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin aceea că instanța de apel s-a raportat la criteriul dezechilibrului ca fiind determinat de lipsa unei negocieri a clauzei, deși recurenta-pârâtă a aplicat regula proporționalității în calculul comisionului (a cărui valoare crește proporțional cu valoarea creditului), iar contraprestația băncii reiese din formularea clauzei, îndeplinirea serviciilor de către recurenta-pârâtă fiind certă, prin însăși perfectarea contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a mai invocat omisiunea instanței de apel de a analiza condiția cumulativă privind buna-credința a băncii, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită, în condițiile art. 1169 din C. civ. din 1864.

În consecință, contrar concluziilor instanței de apel, a considerat că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

În ceea ce privește comisionul de administrare, a susținut că, potrivit conținutului clauzei contractuale din art. 6.3 din contract, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea acestui comision în cuprinsul convenției (Legea nr. 93/2000, Anexa, alin. (1) lit. b), termenii folosiți fiind uzuali, neinterpretabili, utilizați în limbajul curent, accesibili și apți de a fi înțeleși, cu ajutorul gândirii logice, de orice consumator mediu.

A considerat ca fiind greșite aprecierile instanței de apel, care a reținut că, referitor la acest comision, nu se poate considera că în contract există o exprimare clară și inteligibilă, susținând că existența comisionului și cuantumul acestuia pe întreaga durata contractuală a fost cunoscută de împrumutat, graficul de rambursare prevăzând suma datorată lunar.

A invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele Matei împotriva Volksbank, Kasler), care stabilește că printr-o clauză clară și inteligibilă se înțelege posibilitatea consumatorului de a evalua, la momentul încheierii contractului, consecințele patrimoniale care rezultă din respectivele clauze.

La momentul încheierii contractului, legislația nu interzicea perceperea unui comision de administrare, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010 (art. 36 alin. (3) s-a recunoscut posibilitatea băncilor de a încasa un comision de administrare, cu o definiție identică cu cea din contractul subscrisei: "Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului".

Așadar, a apreciat că prin cumularea acestui comision cu dobânda nu se încalcă nicio prevedere legală, ambele constituind costuri ale contractului de credit recunoscute de legislația consumatorului (O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010), dar și de decizia Curții Constituționale nr. 62/2017, iar motivația perceperii comisionului reiese fără echivoc din denumirea sa ("comision de administrare") și din precizarea scopului perceperii sale ("pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit").

De aceea, a considerat greșite aprecierile instanței de apel, în sensul că în contract nu s-au prevăzut/detaliat motivele pentru care comisioanele sunt percepute.

A mai precizat că existența unui dezechilibru semnificativ trebuie să se raporteze la natura sa juridică, prin raportare la drepturile părților conferite de normele interne aplicabile în lipsa respectivei clauze, iar nu la criteriul economic, cum greșit a reținut instanța de apel (Cauza C-226/12, hotărârea CJ.U.E. Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/1 1, Mohamed Aziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013).

Și în cazul acestui comision, a precizat că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită, în condițiile art. 1169 din C. civ. din 1864, instanța omițând să analizeze această condiție cumulativă.

Recurenta-pârâtă a indicat, în continuare, practică judiciară în sensul că, sub aspectul valorii sale, comisionul nu poate fi cenzurat de instanță (decizia nr. 302 din 14 februarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă) și în sensul legalității comisionului de administrare (decizia nr. 99/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București – secția a V-a civilă, decizia nr. 302 pronunțată la 14 februarie 2017 în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, decizia nr. 578 pronunțată la 14 iunie 2019 în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București – secția a V-a civilă).

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, susținând nelegalitatea hotărârii instanței de apel.

În ceea ce privește clauza privind dobânda revizuibilă, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a făcut o analiză detaliată a motivelor de apel invocate, realizând o greșită motivare în drept a soluției pronunțate.

În acest sens, a susținut că la momentul încheierii contractului nu a fost stabilita o marjă fixă, ceea ce este imposibil, întrucât în contract se prevede o dobândă fixă, stabilită exclusiv pentru primul an contractual, iar marja se stabilește doar în cazul unei dobânzi variabile, aceasta fiind agreată ulterior de părți, prin semnarea actului adițional.

Instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte, nu a luat în considerare faptul ca intimatul-reclamant avea posibilitatea de a nu semna, de a contracta un alt produs bancar, de a se adresa unei alte bănci cu o ofertă mai avantajoasă sau de a iniția orice procedură sau cerere de negociere către recurentă, nici faptul că un client al băncii are posibilitatea de a opta între o dobândă fixă sau o dobânda variabilă.

Astfel, a considerat hotărârea recurată ca fiind nemotivată în privința condiției existenței dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, arătând că intervenția instanței în contractul de credit nu este permisă de principiile legale și nici de Legea 193/2000.

A considerat că, în condițiile în care dobânda acceptată contractual de părți a fost variabilă, nu poate fi reținut că recurenta-pârâtă a modificat dobânda fără acordul recurenților-reclamanți, iar clauza privind dobânda revizuibilă, aleasă de recurenții-reclamanți, nu a produs un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților, câtă vreme rata dobânzii a fost stabilită conform înțelegerii părților consemnată în contractul de credit, fiind în conformitate cu prevederile legale referitoare la formula de calcul în vigoare la data semnării convenției,

În ceea ce privește fluctuația dobânzii, recurenta-pârâtă a susținut că se încadrează în excepția stabilita la pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât prin contractul încheiat s-a prevăzut, încă de la început, ca dobânda să fie variabilă, iar modalitatea ulterioară de stabilire a dobânzii a fost prevăzută în contract prin trimiterea la "Condițiile Generale de Derulare a Afacerilor pentru Persoane Fizice".

Or, textul art. 4 din Legea 193/2000 nu interzice comercianților utilizarea clauzelor preformulate și, implicit, nu obligă la negocierea clauzelor preformulate, ci impune doar redactarea clauzelor care nu fac obiectul negocierii de o manieră care să nu creeze în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

A precizat că la data încheierii contractului de credit era în vigoare Legea 193/2000, republicată, dar nu și O.U.G. nr. 174/2008 (intrată în vigoare în decembrie 2008), care impunea băncilor ca dobânda variabilă să se raporteze la un "indicator financiar de referință", fără a se menționa care este acest indicator, nici O.U.G. nr. 50/2010 (care, apărută ulterior, a menționat clar faptul că dobânda variabilă trebuie să se raporteze la indici de referință verificabili, actualizați la o anumită perioadă - Libor, Euribor, Robor, în funcție de moneda creditului).

Cum textul art. 93 lit. e) din O.G. nr. 21/1992 (care prevede că, fără a afecta dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract) a fost introdus doar prin O.U.G. nr. 174/2008, recurenta-pârâtă a susținut că dobânda putea fi modificată unilateral de bancă, în condițiile prevăzute de lege și de contract.

Prin urmare, atât la încheierea contractului, cât și ulterior, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii în funcție de criteriile inserate contractual, acesta fiind o consecința firească a caracterului revizuibil al dobânzii, iar legislația în vigoare la acea dată nu menționa obligația de a exemplifica în conținutul contractelor de credit indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii, nici pe aceea de a insera modalitatea de calcul a dobânzii, ci doar obligația de a prezenta motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, concretizată în prevederea din art. 3.3 din contract a motivației întemeiate a variației dobânzii revizuibile, constând în "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii".

A menționat că a depus în probațiune "Procedura internă cu privire la negocierea și încheierea contractelor de credit cu persoane fizice", ce transpune prevederile Ordinului Președintelui ANPC nr. 92/2007, care dovedește că recurenta-pârâtă are prevăzut un flux de lucru obligatoriu în cazul în care potențialul client dorește modificarea clauzelor proiectului/propunerii contractului de credit.

Or, recurenții-reclamanți nu și-au manifestat, mai bine de 10 ani, nemulțumiri în legătură cu anumite clauze și nu au solicitat negocierea/modificarea clauzelor contractuale, astfel că nu putea fi reținută culpa băncii, în sensul refuzului dreptului consumatorului de a negocia clauzele respective.

Și în acest caz, a considerat că existența unui dezechilibru semnificativ trebuie să se raporteze la natura sa juridică, prin raportare la drepturile părților conferite de normele interne aplicabile în lipsa respectivei clauze, iar nu la natura sa economică, cum greșit a reținut instanța de apel (Cauza C-226/12, hotărârea CJ.U.E. Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/1 1, Mohamed Aziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013).

De asemenea, a precizat că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită, în condițiile art. 1169 din C. civ. din 1864, instanța omițând să analizeze această condiție cumulativă.

În ceea ce privește obligarea la restituirea sumelor și plata dobânzii legale corespunzătoare, a arătat că instanța de fond a procedat nelegal când a dispus restituirea către reclamanți a sumelor percepute în baza clauzei contractuale privind comisionul de procesare, comisionul de administrare și diferențelor de dobândă, dispoziție menținută de către instanța de apel, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A apreciat că restituirea sumelor plătite în baza clauzelor considerate abuzive, precum și obligația de plată a cheltuielilor de judecată, reprezintă consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

A criticat soluția instanței de apel și pentru omisiunea de a se pronunța asupra motivului de apel invocat în legătură cu actul adițional din 25 aprilie 2012, apreciat a fi nevalabil încheiat de către instanța de fond, ceea ce dovedește nelegalitatea hotărârii recurate.

De asemenea, a apreciat ca fiind criticabilă soluția instanței de apel și sub aspectul contrarietății acesteia, în ceea ce privește rezolvarea motivului de apel privind obligarea recurentei-pârâte la precizarea clauzei privind dobânda, în sensul definirii elementelor componente, urmare a negocierii cu reclamanții.

Astfel, a arătat că deși a indicat instanței de apel ca instanța de fond a acordat plus petita, instanța a respins apelul declarat de recurenta-pârâtă, ca neîntemeiat și a admis apelul reclamanților, întemeiat pe același motiv de apel.

A solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Reclamanți A. și D. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta C. și recurs incident.

Prin întâmpinare au solicitat, în principal, anularea recursului, ca netimbrat, într-un prim subsidiar, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar într-un al doilea subsidiar, respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul incident, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în ceea ce privește soluția de acordare, în parte, a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocațial și trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea rejudecării, cu consecința pronunțării unei hotărâri prin care să fie obligată recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de întregul onorariu avocațial din apel.

Au solicitat, totodată, obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., neacordând integral cheltuielile de judecată ale recurenților-reclamanți, constând în onorariu avocațial.

Au invocat faptul că regula în materie de acordare a cheltuielilor de judecată este prevăzută în art. 453 din C. proc. civ., în care se menționează că partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea, în integralitate, a cheltuielilor angajate.

Recurenții-reclamanți au făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul căreia s-a statuat că partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea cheltuielilor angajate, doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Pe cale de excepție, instanța de judecată poate reduce, motivat, cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaților, în situația în care acesta din urmă nu îndeplinește una sau mai multe dintre condițiile menționate în cele ce urmează: (i) este necesar, adică activitatea desfășurată de avocat a fost utilă instanței judecătorești, (ii) este real, (iii) este rezonabil.

Arătând că recurenta-pârâtă a solicitat, în apel, reducererea onorariului de avocat, au susținut că au demonstrat instanței de apel îndeplinirea condițiilor anterior menționate cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de recurenții-reclamanți:

- Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat rezultă din împrejurarea că actele de procedură au fost utile pentru instanța de judecată, dar și din miza apărărilor din apel, respectiv necesitatea de conservare a patrimoniului recurenților-reclamanți și de a menține soluția de înlăturare a clauzelor abuzive din contractul de credit;

- Caracterul real al cheltuielilor de judecată rezultă cu prisosință din faptul că reprezentantul recurenților-reclamanți a depus, în termenul prevăzut de lege, dovezile privind efectuarea plății onorariului stabilit, în fotocopie conformată cu originalul/chitanță în original;

- Stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii și munca depusă de avocat), cât și criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului/prestanța/notorietatea).

Astfel, recurenții-reclamanți au apreciat că onorariul de avocat nu este disproporționat, raportat la cuantumul muncii depuse de avocat și la valoarea acesteia (avocatul a alocat pentru faza de apel peste 30 de ore de muncă).

Pârâta C. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat, și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată constând în cuantumul taxei de timbru aferente recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă C. S.A a depus la dosar o cerere de întoarcere a executării silite în dosarul execuțional nr. x/2019 deschis la E., pentru sumele executate în baza titlului executoriu reprezentat de hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, în valoare de 295.335,79 CHF și 2000 RON și 25.707 RON, cerere prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii recursului declarat de recurenta-pârâtă, să se dispună repunerea părților în situația anterioată executării hotărârii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 3 aprilie 2020 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 iulie 2020 a fost admisă excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B.; au fost respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă. S-a fixat termen pentru judecarea recursurilor.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, văzând și apărările reclamanților A. și B., formulate prin întâmpinare, în raport de criticile formulate de pârâta C., constată că recursul este fondat pentru considerentele care urmează:

În ceea ce privește analiza capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de procesare (clauza prevăzută la art. 6.1) și comisionului de administrare credit (clauza prevăzută la art. 6.3), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, deoarece instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate de pârâtă în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzelor mai sus menționate din convenția de credit, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisioanelor în discuție, nu au fost definite la momentul încheierii contractului și nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanțele de fond și de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de procesare și, respectiv, comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și pe cel de administrare credit și nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum și față de raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În ceea ce privește comisionul de procesare, prin art. 6.1 din contract s-a stipulat că: "Pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1. lit. a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului."

Înalta Curte constată că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract – 1,5 % din valoarea creditului – și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit la art. 6.3 are următorul conținut: "Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0.2% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a Băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei Împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia Băncii de renunțare va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenței primei rate aferente anului respectiv de creditare; Banca va analiza oportunitatea renunțării la încasarea comisionului."

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Or, în cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de procesare și, pe acela de administrare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestor clauze.

Totodată, fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, clauzele aflate în discuție transpun în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În plus, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Înalta Curte subliniază că dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului în timp ce comisionul de procesare și comisionul de administrare sunt solicitate pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru procesarea cererii și pentru monitorizarea creditului.

De altfel, chiar denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii acestora, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că aceste comisioane ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pe care le invocă recurenta-pârâtă, reglementau posibilitatea perceperii unor astfel de comisioane, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităților prestate de bancă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul insuficientei motivări a analizei clauzelor privind comisionul de procesare și comisionului de administrare, motiv pentru care va admite recursul și va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunțată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de procesare și de administrare credit.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit și comisionul de administrare va fi reanalizată și solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.

Sunt întemeiate și criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluția instanței de apel, în ceea ce privește omisiunea acestei instanțe de a se pronunța asupra motivului de apel invocat în legătură cu actul adițional din 25 aprilie 2012, apreciat a fi nevalabil încheiat de către instanța de fond, și în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă.

În cadrul căii devolutive de atac a apelului, pârâta a criticat soluția primei instanțe cu privire la actul adițional din 25.04.2012 pe care l-a considerat nevalabil încheiat.

A arătat că la data de 25.04.2012 s-a încheiat, la cererea expresă a împrumutatului (pe care a depus-o la dosarul cauzei), un act adițional de restructurare, prin care s-a agreat formula dobânzii în funcție de indicele Libor 6 luni + o marjă fixă a băncii și s-a acordat o perioadă de 2 ani cu dobândă fixă redusă (art. 2). Mai mult, în primul an s-a plătit doar dobânda, fiind iertat de plata capitalului.

A mai susținut că în acest act adițional, formula de calcul a dobânzii a respectat prevederile legale, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare din iunie 2010, marja băncii a fost stabilită prin acordul de voință al părților și asumată prin semnătură de împrumutat.

Motivarea este lapidară și pur formală, fără o referire concretă la amplele apărări invocate prin apel de către pârâtă, iar decizia atacată nu face nicio referire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și la acest motiv de apel, susținerile apelantei - pârâte rămânând neanalizate, ceea ce face ca recursul pârâtei să fie fondat și sub acest aspect.

De asemenea, în ceea ce privește clauza privind dobânda revizuibilă sunt fondate și susținerile recurentei-pârâte conform cărora instanța de apel nu a făcut o analiză detaliată a motivelor de apel invocate, realizând o greșită motivare în drept a soluției pronunțate.

Potrivit art. 4.1. lit. b) Pentru creditul acordat "Împrumutatul datorează Băncii: (…) b) o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare." "4.2.- teza a doua – (…) sau, după caz, cea menționată la art. 4.1. lit. b) (…)","4.3. (…) Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoștința Împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile (…)".

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

De asemenea, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței CJUE relevante, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Prin urmare, cu privire la înlocuirea clauzelor în discuție, Înalta Curte reține că instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Totodată, menținerea unui procent de dobândă, inițial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerință nepermisă în convenția părților, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea că Dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanței referitoare la alinierea contractelor de credit.

Așa fiind, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ., însă și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., inclusiv sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudența CJUE, criterii pe care instanța națională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile Directivei CEE 93/13.

În raport de soluția pronunțată, restul criticilor formulate de către recurenta-pârâtă nu-și mai găsesc justificarea, urmând a fi analizate în rejudecare.

Referitor la solicitarea recurentei, privind întoarcerea executării silite în ceea ce privește sumele executate silit în dosarul de executare nr. 214/S/2019 al E., în sensul restabilirii situației anterioare executării sentinței nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și deciziei nr. 265 din 30 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, se constată că este întemeiată, în raport cu dispozițiile art. 500 C. proc. civ., ce vizează efectele casării și potrivit cărora, la alin. (1) se prevede că "hotărârea casată nu are nicio putere", iar la alin. (2) se prevede că "actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare".

Prin urmare, executarea încuviințată de către Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, prin care s-a dispus înființarea popririi asupra sumelor existente în conturile debitoarei C. urmează a fi desființată, conform dispozițiilor art. 723 și art. 724 C. proc. civ., ce prevăd dreptul la întoarcerea executării și modalitatea de restabilire a situației anterioare executării.

Față de această situație, Înalta Curte va dispune întoarcerea executării silite în ceea ce privește sumele executate silit în dosarul de executare nr. 214/S/2019 al E., în se