ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1313/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 02.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței:

Pârâta a precizat obiectul capetelor de cerere 5, 6 și 7 la valoarea de 207.817,36 RON.

Prin sentința civilă nr. 2165 din 31 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.3 teza II din contractul de credit nr. x din 23.10.2007, privind modificarea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii; a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă peste valoarea dobânzii curente de 4,9%, de la data încheierii contractului de credit până la data încheierii actului adițional din data de 29.11.2010; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de dobândă curentă peste valoarea de 4,9%, de la data încasării fiecărei sume până la data restituirii efective; au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 600 RON.

Prin decizia civilă nr. 1478A din 4 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2165 din 31 mai 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă arată, sub un prim aspect, că în ceea ce privește soluția pronunțată asupra implementării actului adițional de transpunere a O.U.G. nr. 50/2010, analiza presupusului caracter abuziv a clauzelor contestate trebuie să se facă prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit. Astfel, la data încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/2000 republicată, nefiind în vigoare O.U.G. nr. 174/2008 și nici O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000 în vigoare la data contractării creditului, recurenta-pârâtă susține că în contracte, băncile trebuia să precizeze numai motivul pentru care se modifica dobânda, iar în speța dedusă judecății, modificarea putea fi influențată de "evoluția pieței financiare și politica de creditare a băncii".

Contractul de credit, astfel cum susține recurenta-pârâtă, se completează cu prevederile Condițiilor Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare (art. 11.12 contract) care au fost aduse la cunoștința împrumutaților încă de la semnarea cererii de deschidere cont curent, cuprinzând inclusiv formula de dobândă.

Recurenta-pârâtă arată că ceea ce nu s-a avut în vedere, atât de instanța de control, cât și de prima instanță, este că la data de 30.06.2010 exista formula de calcul a dobânzii variabile.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că, prin aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, ambele instanțe au constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă și au dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară pentru perioada 23.10.2008-29.11.2010, cu toate ca în speță, începând cu iunie 2010, a fost implementată formula legală de calcul a dobânzii: marja fixă a băncii + indicele Euribor 6M.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 și 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, întrucât nu a reținut că în speță au fost implementate tacit prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și că, începând cu iunie 2010, dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Euribor 6M, instanța având în vedere numai actul adițional de restructurare încheiat la data de 29.11.2010.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel nu a făcut nicio referire la notificarea transmisă reclamanților, prin care le-a fost adus la cunoștință că, începând din iunie 2010, dobânda se va calcula conform formulei precizate, ca urmare a implementării la nivel contractual a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, din iunie 2010, odată cu implementarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda în funcție de un indice unic de referință (EURIBOR) la valoarea indicelui de referință din anul 2010 și a aplicat o marjă fixă, determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă susține că alin. (3) instituie o obligație de diligență, iar nu de rezultat în legătură cu informarea consumatorului, obligație îndeplinită prin transmiterea la adresa de domiciliu a împrumutaților a unei scrisori recomandate.

Menționează, de asemenea, recurenta-pârâtă că nesemnarea actului adițional reprezintă acceptare și că face dovada faptului pozitiv, respectiv că a efectuat comunicarea, împrumutații având obligația de a face dovada că nu au recepționat scrisoarea.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că împrumutații ar fi trebuit să denunțe actul adițional în termenul legal reglementat prin art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, adică în termen de 60 de zile calculate de la data de 02.01.2011, ceea ce nu s-a întâmplat, pe cale de consecință, actul adițional la contractul de credit al clienților a fost considerat acceptat tacit și a produs efecte, în conformitate cu prevederile legale imperative.

O altă critică vizează faptul că soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 3.3. teza a II-a din contract a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza dispozițiilor art. 4 alin. (1), pentru a ajunge la concluzia că în speță există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, este greșită motivarea instanței de apel în sensul că noțiunea de piață financiară nu este explicitată în contract și nu are semnificația unei motivații întemeiate.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că aplicarea clauzei a fost cunoscută și asumată de împrumutați, iar motivul "întemeiat" este prevăzut în cuprinsul art. 3.3. din contractul de credit.

Sintagma "evoluția pieței financiare", astfel cum precizează recurenta-pârâtă, sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, care se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, fiind de notorietate pentru că în presă, periodic, erau publicate informații în legătură cu "creșterea"' sau "scăderea" dobânzilor. La data încheierii contractului, dobânda era calculată având în vedere mai mulți indicatori financiari, și anume: CDS - riscul de țară, Libor la care se adaugă marja, cheltuielile de logistică și costurile privind rezerva minimă obligatorie către B.N.R. Pentru a cuprinde toți acești indicatori într-o formulă care să fie înțeleasă și de un consumator fără cunoștințe de specialitate în domeniu, banca a decis folosirea sintagmei "evoluția pieței financiare", întrucât a apreciat că aceasta înglobează toți indicatorii arătați și semnifică un proces dinamic, sintagma fiind folosită numai în ceea ce privește dobânda curentă revizuibilă/variabilă.

Recurenta-pârâtă susține, de asemenea, că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat.

Mai arată recurenta-pârâtă că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe, deoarece derularea operațiunilor de creditare presupune și cumpărarea valutei de pe piața externă.

Recurenta-pârâtă apreciază că dispoziția contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaților-reclamanți, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că împrumutații nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind incidentă în cauză excepția stabilită la pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă menționează și faptul că, în speță, astfel cum rezultă din evoluția costurilor, rata lunară plătibilă de împrumutați a crescut o singură dată, când s-a trecut de la dobânda fixă de 4,9% la dobânda revizibilă de 5,9%, pentru ca ulterior să nu înregistreze nicio variație în funcție de evoluția pieței financiare.

Acest criteriu de modificare a dobânzii, astfel cum susține recurenta-pârâtă, a fost eliminat din contract începând cu data implementării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, respectiv la data de 30.06.2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Euribor 6M.

O altă critică vizează faptul că soluția prin care instanța de apel a decis restituirea dobânzii încasate peste nivelul 4,9% reprezintă o intervenție a instanței în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislație, prin stabilirea prețului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual - art. 3.1 lit. a).

În acest sens, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a încălcat art. 7 din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-618/10).

Recurenta-pârâtă invocă și motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, în raport de soluția prin care instanța de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii și a dispus restituirea diferenței de dobândă.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel a anulat clauza de la art. 3.3. teza a doua, fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile.

Recurenta-pârâtă apreciază că se face o vădită confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație, nicio prevedere din legislația consumului în vigoare la semnarea contractului neinterzicând dobânda variabilă.

Cu privire la întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor art. 500 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită instanței de recurs să constatate că "actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate sunt desființate de drept" și să dispună restituirea sumelor de bani achitate către partea adversă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, precum și față de dispozițiile art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei nr. C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 26 mai 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Critica referitoare la soluția pronunțată asupra implementării actului adițional de transpunere a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, vizează aspecte de netemeinicie.

Deși recurenta-pârâtă invocă încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 95 și de art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 și respectiv de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, prin argumentele expuse, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului.

Recurenta-pârâtă urmărește, astfel, să obțină o nouă reevaluare a situației de fapt, cu privire la notificarea emisă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și la acceptarea tacită a actului adițional.

Aspectele de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situații care sunt precis determinate în actul juridic și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și D. împotriva S.C. E. ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 3.3 teza a II-a din contract, "În primul an de creditare Rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs (indicele Libor, riscul de țară, cheltuielile de logistică, costurile privind rezerva minimă obligatorie), reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la obligația recurentei-pârâte de a restitui diferența de dobândă ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3 teza a II-a din contract, va fi, de asemenea, înlăturată.

Înalta Curte reține că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, Înalta Curte reține că reclamanții sunt îndreptățiți la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

În susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a anulat clauza prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus considerentele în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Cererea de întoarcere a executării, formulată de recurenta-pârâtă nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1478A din 4 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1478A din 4 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.