ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1035/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ. de la 1864, O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2001.

Prin sentința civilă nr. 1089 din 22 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5.2, art. 6.1. lit. b) și c), art. 10.1 și art. 10.2 din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008; a constatat nulitatea actelor materiale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit și al graficelor de rambursare aferente; a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate nedatorat în temeiul clauzelor de la art. 5.2, art. 6.1. lit. b) și c), art. 10.1 și art. 10.2; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate nedatorat, cu titlu de dobândă și comision de acordare, de la data plății și până la restituirea efectivă; a respins în rest acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 337/A din 13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1089 din 22 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat sentința atacată în sensul că: a admis în parte acțiunea introductivă; a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008; a constatat nulitatea actelor materiale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit și al graficelor de rambursare aferente; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor încasate nedatorat, în temeiul clauzei de la art. 5.2, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data plății și până la restituirea efectivă; a respins în rest acțiunea; a compensat în tot cheltuielile de judecată.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe în vederea admiterii în tot a acțiunii introductive, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, Directivei nr. 87/102/CEE și Legii nr. 190/1999.

În concret, autoarea recursului a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că a criticat comisionul de acordare din perspectiva caracterului adecvat dintre cerințele de preț și serviciile sau produse livrate. Aceste critici nu puteau fi formulate, deoarece nu se cunosc serviciile prestate în schimbul comisionului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă nu a afirmat și nici solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare pentru motivul că acesta ar fi într-un cuantum prea scăzut ori ridicat.

Motivând de ce clauza anterior evocată nu are caracter abuziv, instanța de apel a descris și enumerat serviciile și activitățile pe care Banca le-ar fi efectuat, deși acestea nu au fost menționate în contractul de credit. Procedând în acest mod, instanța de apel a completat, în mod nepermis, contractul de credit.

Însăși lipsa menționării prestațiilor a fost criticată prin cererea de apel, aspect de natură a demonstra caracterul neclar al clauzei respective.

Interpretarea instanței de apel conform căreia, din chiar denumirea comisionului rezultă că au fost prestate anumite servicii de către Bancă în schimbul perceperii acestui comision este greșită, întrucât contravine celor statuate prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Matei vs. Volksbank.

Autoarea recursului a mai arătat că instanța de apel a considerat că nu are caracter abuziv clauza anterior evocată, chiar în lipsa menționării D.A.E. în contractul de credit. Or, această obligație este prevăzută în Directiva nr. 87/102/CEE și Directiva nr. 2008/48/CEE, precum și la art. 8 din Legea nr. 289/2004.

Recurenta-reclamantă a subliniat că în privința clauzei contestate sunt incidente dispozițiile art. 1 lit. b) și d) din Anexa Legii nr. 193/2000, care instituie o prezumție absolută privind caracterul abuziv al unor clauze din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Referitor la clauza privind dreptul Băncii de a cesiona contractul de credit, autoarea căii de atac a subliniat că soluția instanței de apel denotă necunoașterea efectelor acestei clauze.

În concret, s-a arătat că această clauză permite Băncii să cesioneze contractul de credit către entități străine. Or, cesiunea respectivă ar conduce la nașterea în sarcina consumatorului a unor costuri suplimentare în vederea valorificării drepturile sale față de entitatea străină.

Mai mult decât atât, entitățile străine sunt societăți cu răspundere limitată, nefiind astfel supuse supravegherii de către autoritățile din domeniul bancar.

În aceste condiții, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 lit. n) din Anexa aceleiași legi.

În privința capătului de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, autoarea căii de atac a subliniat că soluția instanței de apel este greșită, întrucât graficul inițial nu mai este aplicabil, odată cu modificarea ratei dobânzii modificându-se și partea de principal rambursată.

Referitor la capătul de cerere nr. x, recurenta-reclamantă a arătat că, deși a demonstrat că prin acest capăt de cerere nu solicită modificarea contractului, instanța de apel a ignorat toate argumentele sale, respingând solicitarea sa, cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului a arătat că nu a solicitat instanței de judecată să calculeze și să aplice o marja fixă ori să stabilească o nouă formulă de calcul, ci doar să dea expresie clauzei privitoare la dobândă, în cazul eliminării părții abuzive din cuprinsul clauzei respective.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în dreptul național existau numeroase prevederi care statuau că dobânda variabilă se compune dintr-o marjă fixă și un indice variabil transparent, fiind evocate prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 9

3

lit. g) din O.U.G. nr. 174/2008.

Reținând că solicitarea reclamantei în sensul stabilirii unui mecanism de calcul al dobânzii, care nu a fost convenit de părți, implică modificarea contractului de credit, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

În același sens, s-a arătat că anularea clauzei ce permitea Băncii modificarea dobânzii, în mod unilateral, are drept consecință variabilitatea dobânzii în funcție de indicele de referință aplicabil monedei creditului, respectiv LIBOR.

În aceste condiții, instanța de apel nu ar fi trebuit să modifice contractul și nici să adauge la acesta, fiind suficient să stabilească că acea clauză va produce efecte în continuare, însă dobânda va fluctua în funcție de indicele de referință LIBOR.

Fără o soluție care să confere claritate și previzibilitate în privința întinderii obligațiilor contractuale viitoare, decizia atacată este contrară scopului Directivei nr. 93/13/CEE, conducând la modificarea raporturilor contractuale în defavoarea consumatorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil .

Prin cererea depusă la 11 iunie 2018, recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu două întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispozițiilor Directivei nr. 93/13/CEE și suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 26 iunie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 27 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 3 august 2018 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare la 25 octombrie 2018, cu nerespectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului. În cuprinsul răspunsului la întâmpinare, recurenta-reclamantă a precizat că, în ipoteza în care se va aprecia că decizia nr. 454/2018 a Curții Constituționale nu prevalează față de decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți, solicită sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27, art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 08 octombrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia. Totodată, a prorogat discutarea cererii de sesizare a CJUE, formulată de recurenta-reclamantă.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 15 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repune a cauzei pe rol.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu a criticat soluția instanței de apel cu privire la comisionul de rambursare anticipată, astfel că soluția instanței de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor art. 6.1 lit. c), art. 10.1, art. 10.2 și art. 10.3 din contractul de credit nr. x/10.03.2008 a rămas definitivă.

Prima critică a recurentei-reclamante vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 193/2000 în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.1 lit. b), prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita un comision de acordare de 2% din valoarea creditului.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de apel a aplicat greșit excluderea la care se referă art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, întrucât a reținut eronat că recurenta-reclamantă ar fi criticat comisionul de acordare din perspectiva caracterului adecvat dintre cerințele de preț și plată și serviciile sau produsele livrate.

Criticile astfel formulate, susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sunt nefondate.

Dispozițiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În această privință, C.J.U.E. a declarat deja că, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul dispoziției menționate, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, punctele 35 și 36).

Totodată, instanța de contencios european a statuat că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 54).

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că domeniul de aplicare exact al noțiunilor "obiect principal" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. Această din urmă noțiune este, așadar, definită într-un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă.

Ținând cont de îndrumările instanței europene și pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție și a susținerilor părților, instanța de apel a reținut că reclamanta-consumator a susținut caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu numai fundamentat pe argumente ce pun în discuție inadecvarea prețului față de serviciul prestat, ci și fundamentat pe argumente referitoare la o lipsă a serviciilor prestate pentru încasarea acestui comision și pe incidența prevederilor alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea 193/2000.

Din termenii art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror caracter eventual abuziv nu poate face obiectul unei aprecieri are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât ea nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13, punctul 55).

Din acest punct de vedere, se observă că instanța de apel, în mod corect, a analizat caracterul abuziv al clauzei nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă neputând invoca o vătămare a intereselor sale, critica fiind nefondată.

În acest context, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă invocă faptul că această clauză nu este redactată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzei prin arătarea contraprestației pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de acordare, cu atât mai mult cu cât contactul de credit cuprinde încă o taxă de "analiză dosar" aferentă unor activități anterioare semnării contractului.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Instanța supremă reține că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut, contrar susținerilor recurentei, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauza contractuală, în ceea ce îl privește. Valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, chiar dacă explicația comisionului de acordare nu este menționată expres în contract, motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa. Astfel, a reținut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credințe în raporturile dintre părți și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, existând o contraprestație din partea băncii pentru comisionul de acordare perceput.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurentei-reclamante potrivit cărora serviciile prestate de bancă în contrapartidă pentru perceperea comisionului de acordare se suprapun cu cele pentru care se percepe un comision de analiză dosar, întrucât, pe baza unei analize pertinente a tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanța de apel a reținut că cele două tipuri de servicii nu se suprapun, activitățile întreprinse de bancă pentru acordarea efectivă a creditului fiind ulterioare, în mod logic, activității de analiză a dosarului sau celei de evaluare a garanțiilor (aceasta din urmă nefiind o activitate prestată de bancă ci de un evaluator).

Este de reținut că instanța de recurs nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele devolutive, în acest sens statuând dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la aplicarea greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a C.J.U.E. relative la cerința de transparență a clauzei contractuale care instituie în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare, recurenta a invocat și prevederile art. 8 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, care transpune Directiva 87/102/CEE, în conformitate cu care, contractul de credit scris trebuie să includă valoarea DAE.

În cauză, între părți s-a încheiat contractul de credit cu garanție imobiliară nr. x prin care intimata-pârâtă B. S.A. a acordat reclamantei A. un credit în valoare de 232.500 CHF (aprox. 150.442 Euro, la cursul din 10.03.2008, 1 Eur = 3,71 RON)

În acest context, instanța supremă nu poate primi această critică, întrucât dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) și k) din Legea nr. 289/2004 dispun în sensul că actul normativ pretins încălcat nu se aplică contractelor de credit pentru valori mai mari de 20.000 euro și contractelor de credit garantate cu ipotecă asupra unui bun imobil.

Criticile recurentei-reclamante privind interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. (1) lit. b) și d) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt străine atât de motivarea instanței de apel, cât și de temeiurile de drept ale cererii reclamantei. În acest sens, se reține că, în ciclurile procesuale anterioare, recurenta-reclamantă a susținut caracterul abuziv al clauzei ce instituie comisionul de acordare în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu și în raport de lit. b) și d) din același text normativ. De asemenea, pentru a respinge cererea de constatare caracter abuziv al clauzei ce instituie comisionul de acordare, instanța de apel a reținut că această clauză nu intră sub incidența alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nefiind o clauză care ar da dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Pe cale de consecință, nefiind supuse cercetării judecătorești în ciclurile procesuale anterioare, aceste critici nu pot fi analizate pentru prima dată în calea de atac a recursului.

A doua critică a recurentei privește soluția cu privire la clauza ce instituie dreptul băncii de a cesiona contractul.

Instanța supremă constată că recurenta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material însă, în expunerea criticilor privind soluția instanței de apel cu privire la clauza atacată, a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motiv de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei 14.7 din contractul de credit, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar. Însă, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat motive de nelegalitate cu privire la raționamentul instanței de apel.

Cu privire la soluția instanței de apel de respingere a cererii de obligare la eliberarea unui grafic de rambursare recurenta-reclamantă nu a dezvoltat nicio critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ci s-a cantonat doar în a-și exprima nemulțumirea față de situația de fapt creată urmare a soluției instanței.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la decizia de păstrare a hotărârii primei instanțe în privința respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii în funcție de valoarea dobânzii de referință LIBOR, încă de la momentul încheierii contractului de credit, cu consecința determinării unei marje a băncii ca diferență dintre rata dobânzii la momentul încheierii contractului de credit și valoarea indicelui LIBOR calculat la același moment, instanța de recurs reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei din contractul de credit nr. x din 10 martie 2008 stipulate la art. 5.2 privind dreptul (nu și obligația băncii) de a modifica unilateral rata dobânzii, să se constate nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă, în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit și a graficelor de rambursare aferente; ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, să se constate caracterul variabil al ratei dobânzii în funcție de valoarea dobânzii de referință LIBOR, încă de la momentul încheierii contractului de credit, cu consecința determinării unei marje a băncii ca diferență între rata dobânzii la momentul încheierii contractului de credit și valoarea indicelui LIBOR calculat la același moment.

Prima instanță a admis, în parte, solicitările reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.2; a constatat nulitatea actelor materiale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în temeiul clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit și al graficelor de rambursare aferente; a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate nedatorat în temeiul clauzelor de la art. 5.2; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate nedatorat, cu titlu de dobândă și comision de acordare, de la data plății și până la restituirea efectivă.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a formulat apel, prin care a solicitat, "ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei care instituie doar dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii, nu și obligația de a o modifica", să se dea expresie prevederilor contractuale ce fac trimitere expresă la indicele variabil Libor și să se constate caracterul variabil al dobânzii în funcție de acest indice, începând cu momentul semnării contractului de credit.

Împotriva soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5.2 a formulat apel doar intimata-pârâtă, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia recurată.

În acest context, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a reținut faptul că prima instanță a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 5.2. în întregul ei și nu doar cu privire la anumite sintagme, soluție care a rămas definitivă în ce o privește pe recurenta-reclamantă.

În același timp, în mod corect s-a reținut că neîndeplinirea condiției clarității clauzei reținută de prima instanță a avut drept consecință incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare de către instanță nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general și a interesului particular al consumatorului, sancțiune echivalentă nulității absolute a acestor clauze.

Potrivit hotărârii Curții Europene de Justiție, pronunțată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanței naționale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C 38/17, EU:C:2019:461, punctul 42).

Față de cele expuse în precedent, critica privind încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel, subscrisă de parte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Întrucât clauza 5.2 a fost anulată în întregime, nemaiputând produce niciun efect între părți, în mod corect instanța de apel a reținut, pe de o parte, că nu poate da curs unei cereri de a constata efectul clauzei referitoare la dobândă în lipsa elementelor abuzive din cuprinsul său, iar pe de altă parte, că cererea recurentei-reclamante de determinare a unei marje a băncii ca și componentă a dobânzii reprezintă un element nou ce s-ar introduce în contractul părților de către instanța de judecată, căci un astfel de element nu apare în niciuna dintre prevederile cuprinse în contractul de credit încheiat de părți.

Critica recurentei-reclamante privind faptul că instanța de apel ar fi apreciat greșit că instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecății nu exista o astfel de dispoziție supletivă.

În plus, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceasta, însă, în jurisprudența C.J.U.E. s-a reținut că, "atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța națională nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Critica recurentei-reclamante privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită, întrucât, în cauză, nu s-a solicitat rezilierea contractului de credit.

Totodată, criticile recurentei privind aplicarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 190/1999 în sensul aplicării formulei propuse de aceasta nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă din textul actului normativ invocat, indicele de referință aplicabil ar fi trebuit să fie deja menționat în contract. Or, fiind constatată nulitatea clauzei 5.2 din contractul de credit, în integralitatea ei, aceasta este lipsită de efecte.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părți, iar potrivit dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71".

O.U.G. nr. 174/2008 prin care au fost introduse norme juridice privind explicitarea formulei dobânzii contractuale, potrivit art. 9

3

lit. g), a) fost publicată în M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008 astfel că, potrivit principiului neretroactivității legii civile, nu se poate aplica contractului de credit încheiat la 10.03.2008.

În raport de considerentele mai sus reținute, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.