ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1471/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 1 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat: să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1, 3.3, 3.7 referitoare la dobândă, art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare de 2,2% (1317,56 CHF) și art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare în procent de 0,15%, din contractul de credit nr. x; să fie obligată pârâta la menținerea dobânzii ca fiind fixă pentru perioada 09.10.2008 (data încheierii contractului) - 11.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010), respectiv 5.5% cu refacerea graficelor de rambursare; să fie obligată pârâta la recalcularea ratei dobânzii pentru perioada 11.06.2010 - până la data rambursării integrale a creditului, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, respectiv 09.10.2008 și a indicelui de referință LIBOR actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 (5.5% = marja fixa + 0.09 (Libor la 3M la 11.06.2010, rezultă marja = 5.41); să fie obligată pârâta să restituie toate sumele încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară (perioada 09.10.2008 - până la data rambursării integrale a creditului), cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente.

Prin sentința civilă nr. 6171 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor art. 3.12 și 3.14 din contractul de credit referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare, a fost obligată banca să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente de la data perceperii până la data restituirii efective.

Prin sentința civilă nr. 3071 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea formulată de pârâta C. S.A. în contradictoriu cu reclamanții A. și B. și s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 6171/10.10.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în sensul că s-a menționat "Respinge restul capetelor ca neîntemeiate".

Împotriva sentinței civile nr. 6171 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția VI-a civilă, au declarat apel ambele părți, Curtea de Apel statuând că efectul devolutiv al apelurilor se întinde și asupra sentinței civile nr. 3071 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6171/10.10.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 3071/11.09.2017.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 6171/10.10.2016, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din contractul de credit nr. x/03.10.2008, doar în partea privitoare la: criteriul de determinare a ratei anuale a dobânzilor aniversare aplicabile, menționate la art. 3.1 pct. 2, respectiv "cea în vigoare la momentul exercitării opțiunii"; criteriul de determinare a dobânzii aniversare revizuibile pentru un an aplicabile în cazul prevăzut la art. 3.2, respectiv "cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, dobândă ce va fi afișată la sediile băncii".

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 3.7 din contractul de credit nr. x/03.10.2008, doar în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei anuale a dobânzii aniversare revizuibile, respectiv "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii".

A respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca neîntemeiată.

A menținut din sentința civilă nr. 6171/10.10.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 doar dispoziția referitoare la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată.

A schimbat în tot sentința civilă nr. 3071/11.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că:

A respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinței civile nr. 6171/10.10.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A respins ca neîntemeiată cererea apelanților - intimați - reclamanți A. și B. având ca obiect obligarea apelantei - intimate -pârâte C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A..

Recurenții-reclamanți A. și B. au criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce privește capătul de cerere referitor la comisionul de administrare, arătând că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 și a respins cererea acestora, reținând că din modul de redactare al clauzei reiese cu claritate scopul pentru care este perceput acest comision.

Totodată au relevat faptul că, deși în contractul de credit s-a menționat în mod concret că sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului, nu are semnificația unor definiri riguroase a acestor comisioane și nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară și ușor de înțeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de către bancă, a căror contraprestație este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaște nici de către consumator și nici de către instanța de judecată ce servicii sunt acoperite de sarcina impusă consumatorilor.

Recurenții susțin că, deși potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, este permisă perceperea unor comisioane, nu înseamnă că acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil.

Recurenții au mai criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/2013, susținând că trebuie interpretat în sensul că, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar și inteligibil înseamnă că respectiva clauză trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată sa evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultă din contract în ceea ce-1 privește.

Recurenții-reclamanți apreciază că, în speță, clauzele privind plata comisioanelor nu îndeplinesc cerințele legale, deoarece modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele, în mod clar și inteligibil.

De asemenea, arată că nici comisionul de administrare, nici comisionul de procesare nu sunt definite, nu rezultă care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare, ce reprezintă, ce riscuri acoperă, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestuia.

Or, atât timp cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, recurenții susțin că această clauză este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind, de fapt o dobânda deghizată. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credinte. Din aceste motive, consideră ca aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contracte.

În opinia recurenților, comisioanele exced obiectului principal al contractului astfel încât comisionul de administrare nu reprezintă o prestație caracteristică a unui contract de credit bancar, de vreme ce numeroase alte contracte de credit nu stipulează astfel de comisioane ori legislația nu le mai prevede.

Clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorilor obligația de plată a comisioanelor de administrare nu au făcut obiectul negocierii cu consumatorul, banca pârâtă nereușind să facă dovezi de natură a răsturna prezumția legală simplă instituită.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Recurenții apreciază că textele de lege incidente în cauză au fost aplicate în mod greșit de instanța de apel (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), din moment ce clauza ce a oferit posibilitatea băncii să majoreze dobânda stabilită inițial prin contract a fost declarată nulă.

Astfel, revenirea la dobânda inițială stabilită în contract nu reprezintă o modificare a contractului de credit, ci aplicarea efectului constatării nulității clauzei care a permis majorarea dobânzii inițiale.

De asemenea, recurenții mai susțin faptul că instanța de apel nesocotește dispozițiile art. 1255 C. civ. care prevăd că "în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile."

În opinia recurenților, instanța trebuia să aibă în vedere că din anul 2010 a intervenit obligația băncii de a intra în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care prevăd obligația ca dobânda să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenta-pârâtă susține că soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor de la art. 3.3 și 3.7 referitoare la dobândă a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind condițiile prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Recurenta-pârâta consideră că instanța de apel nu a avut in vedere dispozițiile legale conform cărora clauzele contractuale privitoare la dobândă reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar și practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia civila nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011. Această excludere nu trebuie interpretată în sensul că banca se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanță, ci în sensul că a informat împrumutații cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și nu le-a impus achiziționarea unui anumit produs.

În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda ajungând în mod eronat la concluzia existenței unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și a relei-credințe din partea profesionistului.

Totodată, autoarea căii extraordinare de atac critică soluția instanței de apel de a reține că nu există în contract vreun criteriu/mecanism sau indice obiectiv și public, în raport de care să se poată verifica modalitatea în care este determinată dobânda aniversară în cazurile prevăzute de art. 3.1 pct. 2 și art. 3.2 din convenția de credit. Aceasta analiză, arată recurenta, nu are în vedere faptul că dispozițiile legale în vigoare la momentul semnării contractului nu obligau banca la o informare mai detaliată și anume o detaliere a "motivelor" în funcție de care variază dobânda.

Recurenta mai arată că instanța de apel trebuia să se raporteze nu doar la maniera în care au fost redactate clauzele referitoare la dobândă și la aparentul pericol de lipsa de previzibilitate, ci, mult mai important, la faptul că aplicarea clauzei s-a făcut într-un mod adecvat și rezonabil.

În sfârșit, recurenta precizează că dispoziția contractuală prin care este stabilită dobânda aniversară a fost eficientă numai între momentul încheierii contractului (octombrie 2008) și data implementării O.U.G. nr. 50/2010, în luna iunie 2010. În acest interval, banca nu a făcut aplicarea clauzei de la art. 3.7 teza a doua și nu a modificat dobânda în funcție de evoluția pieței financiare ci, la prima aniversare a creditului, întrucât împrumutații nu si-au exercitat dreptul de opțiune, dobânda a fost dobândă aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, respectiv 6,5%.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă arată că a aliniat formula de calcul a ratei dobânzii la rigorile acestui act normativ, rata dobânzii fiind compusă din media indicelui public Libor la 6 luni + marja fixă a băncii. În concret, clauza cuprinsă la art. 3.2 din contractul de credit în forma sa inițială a încetat să îsi producă efectele. Potrivit modificărilor intervenite, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dobânda a variat numai în funcție de indicatorul public Libor. Astfel, susține recurenta, contractul conține indicații corecte și clare, în concordanță cu art. 85 din Legea nr. 296/2004, arătându-se la art. 3.3 că rata anuală a dobânzilor aniversare va fi cea în vigoare la momentul exercitării opțiunii, urmând a fi precizată în actele adiționale.

Cu privire la pretinsa rea-credință a Băncii, a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000 și a considerat îndeplinită această condiție. Lipsa negocierii, susține reclamanta-pârâtă, nu conduce, de plano, la concluzia că o clauza are caracter abuziv, ci trebuie întrunite cumulativ condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a comerciantului.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ, recurenta susține că în speță nu s-a produs și nici nu a putut fi probat, rămânând doar la nivel declarativ.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, apreciind admisibile în principiu recursurile și având nevoie de timp pentru a delibera pe fondul acestora, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 490 alin. (2) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte a amânat pronunțarea la 15 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., nu pot fi reținute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanța de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanți, analizând clauzele contractuale contestate în lumina dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Nu se poate reține nemotivarea sau motivarea contradictorie, așa cum susțin recurenții, în condițiile în care instanța de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, așa cum acestea sunt reglementate de legislația privind protecția consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Referitor la critica recurenților cu privire la recalcularea dobânzii, Curtea de apel a arătat că, în situația unor clauze contractuale abuzive, instanța nu se poate substitui voinței părților în absența unui acord al acestora în acest sens, dispunând recalcularea dobânzii, împrejurare ce ar determina modificarea contractului.

În cauză, instanța de prim control judiciar a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate reține nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți au susținut că, în privința clauzelor prevăzute la art. 3.12 și art. 3.14 din convenția de credit nr. x/03.10.2008 (comisionul de procesare și comisionul de administrare), sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv și nul al acestor clauze, contrar celor reținute de instanța de apel.

Împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât și comisionul de procesare.

Cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și comisionul de procesare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Hotărârea pronunțată cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Astfel, în cauză, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și procesare și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Referitor la efectele constatării, prin decizia de apel, a caracterului abuziv al unor clauze privind criteriul de determinare și modificare a dobânzii aniversare revizuibile, nu sunt fondate criticile recurenților-reclamanți constând în greșita aplicare a dispozițiilor art. 1254 C. civ. - efectele nulității, art. 6 și 13 din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a argumentat, prin raportare la normele de drept intern incidente și la jurisprudența C.J.U.E., că:

- nu poate constata caracterul fix al dobânzii pentru perioada începând cu 03.10.2009 și până la aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, din moment ce părțile au stabilit o dobândă fixă limitată în timp la primul an, după care se aplica o dobândă variabilă;

- nu poate recalcula rata dobânzii prin raportare la marja băncii de la data încheierii contractului și indicele LIBOR de la data aplicării O.U.G. nr. 50/2010, întrucât ar însemna să modifice conținutul clauzei, în lipsa unei norme supletive în acest sens.

Ca urmare, solicitarea recurenților-reclamanți de restituire a dobânzii excedentare, pretenție accesorie capetelor 2 și 3 din cererea introductivă, nu putea fi admisă în modalitatea de calcul pretinsă de consumatori, cu atât mai mult cu cât aceștia nu au contestat că, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, formula de calcul a ratei dobânzii a fost calculată prin raportare la indicele LIBOR 6M + marja fixă a băncii.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., nu pot fi reținute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica privind încălcarea de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu poate fi primită.

Dispozițiile legale menționate transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Excluderea de la verificarea caracterului abuziv al clauzelor invocată de recurenta-pârâtă se aplică numai "în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Or, instanța de apel a argumentat că prevederile contractuale în discuție nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, fiind încălcată de către pârâtă obligația de transparență prevăzută de art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat clauzele de la art. 3.3 și 3.7, privind dobânda aniversară, stabilind existența unui dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condițiile în care mecanismul de determinare a dobânzii nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii aniversare, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

Așadar, sintagmele utilizate în cuprinsul clauzelor menționate, respectiv "evoluția pieței financiare" și "politica de credite a băncii" sau "dobânda ce va fi afișată la sediul băncii" au caracter echivoc, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile și condițiile care vor determina modificarea ratei dobânzii în viitor. Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părți. Posibilitatea verificării condițiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenței/inexistenței echilibrului contractual, transparența în ceea ce privește derularea raporturilor dintre părți pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziția de inegalitate de pe care acționează părțile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În interpretarea prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49).

În mod corect instanța de apel a considerat întrunită și condiția inserării în contract a clauzei referitoare la dobânda variabilă contrar cerințelor bunei-credințe.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11,) pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

Astfel, deși pârâta beneficiază în principiu de prezumția de bună-credință impusă, în regimul C. civ. de la 1864, de adagiul "bona fides praesumitur", instanța de apel a apreciat că această prezumție a fost răsturnată prin inserarea în contract a unei clauze (referitoare la dobânda variabilă) cu caracter echivoc, fapt care pune "ab initio" buna-credință sub semnul îndoielii. Pârâta nu se putea aștepta în mod rezonabil ca reclamanții să accepte posibilitatea majorării ratei dobânzii în mod discreționar, fără aplicarea unui criteriu obiectiv și verificabil.

Contrar celor susținute de recurentă, dacă o clauză scrisă satisface cerințele de transparență se analizează în raport de conținutul său concret și de criteriile stabilite în jurisprudența C.J.U.E, iar nu prin analizarea modului în care profesionistul înțelege să pună în executare respectiva clauză, pe parcursul derulării contractului de credit.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.