ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 865/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 2 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând:

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 480, 992 din C. civ. (2009), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentința civilă nr. 981/2016 din 17 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1 alin. (2), art. 3.7 teza a II-a, art. 1.1 lit. b), art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14 și art. 4.6 din contractul de credit bancar nr. x/03.03.2008 și a clauzelor stipulate la art. 1, art. 2.2 și art. 2.3 din Actul adițional nr. x la convenția de credit bancar mai sus amintit.

A obligat pârâta să mențină elementele componente ale dobânzii, astfel cum au fost stabilite prin contractul încheiat de părți, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului (03.03.2008) la care se adaugă indicele de referință LIBOR, indice ce urmează să fie actualizat periodic.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 3.519,34 CHF în echivalent RON la cursul B.N.R. din data efectuării plății, cu titlu de comision de procesare, sumă la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

A obligat pârâta să plătească reclamanților, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data efectuării plății, suma încasată pe perioada 03.03.2008-07.04.2011 cu titlu de comision de administrare, sumă la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

A obligat pârâta să plătească reclamanților în echivalent RON la cursul B.N.R. din data efectuării plății, suma încasată începând cu data de 03.03.2009 cu titlu de dobândă achitată excedentar de reclamanți, sumă la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă.

A dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2.3828 RON/CHF.

A respins cererea reclamanților privind restituirea creditului în RON, precum și capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 2.1 din Actul adițional nr. x la convenția de credit bancar nr. x/03.03.2008 ca neîntemeiată.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1.240 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 12 ianuarie 2017, sub același număr de dosar.

Prin încheierea de ședință din 24 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea apelurilor până la soluționarea cauzei C-186/16 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 21 decembrie 2017, apelanții-reclamanți, prin avocat, au formulat cerere pentru repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății, întrucât motivele care au determinat suspendarea cauzei nu mai subzistă.

La termenul din 5 februarie 2018, Curtea a pus în discuție cererea de repunere pe rol a cauzei și, constatând că nu se mai mențin temeiurile suspendării, a dispus redeschiderea judecății, în temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. civ. și a acordat cuvântul asupra probatoriilor.

Prin decizia civilă nr. 558 din 19 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 981 din 17.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a menținut constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute doar în privința clauzelor de la art. 3.1 alin. (2) și art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit x/03.03.2008, respingând, în rest, celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva deciziei din apel, reclamanții A. și B. au declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000, a Directivei (CE) nr. 93/13 și a jurisprudenței C.J.U.E., dar și a art. 970 din C. civ. de la 1864 și a deciziilor Curții Constituționale nr. 62/2017 și nr. 623/2016.

Detaliind, au arătat că, respingând cererile accesorii capătului de cerere vizând dobânda, instanța de apel nu a respectat deciziile CJ.U.E. relevante cu privire la obligația instanței naționale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva (CE) nr. 93/13, toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al unor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura că ele nu creează obligații pentru consumator. Or, în speță, curtea de apel a modificat sentința prin care tribunalul a admis capetele de cerere vizând stabilirea unei formule de calcul și restituirea sumelor reținute de bancă cu acest titlu, cu motivarea că instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de părți la data încheierii acestuia.

În opinia recurenților, această concluzie este contrară normelor dreptului comunitar și jurisprudenței C.J.U.E.

În acest sens, au subliniat că art. 6 alin. (1) din Directiva (CE) nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective, instanța națională având obligația de a înlătura clauza abuzivă care impune plata unor sume ce se dovedesc a fi nedatorate, cu consecința restituirii acestora.

În continuare, au evocat jurisprudența CJ.U.E. și au subliniat că, potrivit acesteia, instanța națională trebuie să deducă toate consecințele ce decurg din constatarea ca abuzivă a clauzelor, potrivit dreptului național, pentru a se asigura că acestea nu mai creează obligații pentru consumator; de asemenea, trebuie să analizeze dacă respectivul contract mai poate continua în contextul eliminării clauzelor constatate abuzive și, în ipoteza în care se ajunge la concluzia că nu poate continua, instanța va putea înlocui clauza cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cu condiția ca această înlocuire să fie conformă cu obiectivul art. 6 alin. (1) din Directiva (CE) nr. 93/13 și să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, au susținut că, potrivit dispozițiilor C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată oricând, iar conform principiilor de drept quod nullum est, nullum producit effectum și restitutio in integrum, în speță se impune constatarea nulității actelor adiționale la contract, încheiate ulterior, care nu au fost negociate, dar și restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzelor abuzive.

De asemenea, au susținut că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, intimata a acționat cu rea-credință, în sensul dezinformării clienților cu privire la caracteristicile produsului de creditare în franci elvețieni, cu referire la dobândă și curs valutar, a stabilit majorările de dobândă anterior încheierii contractului de credit, fără ca acestea să fie aduse la cunoștința clienților la data semnării și a introdus o clauză de modificare unilaterală a dobânzii, tocmai în scopul de a avea o justificare contractuală pentru aceste modificări prestabilite.

Astfel, rata de dobândă aferentă primului act adițional, încheiat în anul 2009, este o consecință a mecanismului abuziv de dobândă implementat de intimată, care a permis stabilirea unei rate de dobândă majorată față de cea inițială, a cărei valoare nu era cunoscută la data încheierii contractului, iar al doilea act adițional a vizat restructurarea creditului și majorarea costurilor tot ca urmare a deciziei individuale a intimatei și a fost semnat pentru a evita executarea silită.

Au mai arătat recurenții că cele reținute de instanța de apel, în sensul că reiese din însăși denumirea comisioanelor de procesare și de administrare contraprestația pentru perceperea acestora, profesionistul neavând obligația să explice activitățile concrete pentru care le întreprinde, dar și că respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, ce nu necesită cunoștințe tehnice sau de specialitate, contravin dispozițiilor Legii nr. 193/2000, Directivei (CE) nr. 93/13 și jurisprudenței CJ.U.E.

În acest context, au susținut, în esență, că suportarea de către consumator a unor costuri aferente perioadei anterioare acordării creditului, pentru prestații necuantificate/nedeterminabile, al căror scop nu a fost identificat prin contractul de credit în mod clar și inteligibil, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exigențele bunei-credințe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestor clauze și restituirea sumelor reprezentând comision de procesare și administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății până la data restituirii efective a debitului principal.

Cu privire la clauza de risc valutar, au arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13 și a apreciat că prevederile contractuale vizând restituirea creditului în moneda în care a fost acordat nu pot fi analizate din perspectiva Legii nr. 193/2000.

În acest sens, au evocat jurisprudența CJ.U.E. și au subliniat că, potrivit acesteia, art. 1 alin. (2) din Directiva (CE) nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală, care figurează într-un contract încheiat de un vânzător sau furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.

Or, prin Decizia nr. 62/2017, Curtea Constituțională a României a statuat, cu efect obligatoriu pentru instanțele de judecată, că art. 1578 din C. civ. (de la 1864), care consacră principiul nominalismului monetar, este în dreptul național o normă supletivă, caracteristica sa esențială fiind aceea că părțile pot deroga de la aceasta, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

În speță, însă, susțin că nu au putut să își expună punctul de vedere cu privire la această clauză și nici să negocieze o altă modalitate de plată, întrucât contractul de credit nu este unul negociat, clauzele acestuia fiind impuse de profesionist.

De asemenea, au arătat că instanța de apel nu a analizat corect caracterul abuziv al clauzelor care prevăd restituirea creditului în franci elvețieni, raportându-se în mod greșit la prevederile dreptului comun, iar nu la jurisprudența CJ.U.E., respectiv cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra României), în care s-a reținut, în esență, că instanța are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului" și măsura în care, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil, cu referire la redactarea clauzei și informarea consumatorului, în faza pre-contractuală, cu privire la consecințele economice ale clauzei.

În acest context, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că intimata nu și-a îndeplinit obligația de a-i informa cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expun unui risc de schimb valutar, dificil de asumat din punct de vedere economic în cazul devalorizării monedei în care își primesc veniturile, deși era singura în măsură să ofere informații în legătură cu acest produs și avea obligația să o facă; dimpotrivă, intimata a făcut o promovare agresivă și înșelătoare a acestui produs, în condițiile în care în România francul elvețian nu era o monedă folosită în tranzacțiile pe piața liberă.

În opinia recurenților, instanța trebuia să analizeze, prin raportare și la celelalte clauze din contract și la mecanismul efectiv de tragere a creditului și de plată a ratelor, în ce măsură s-a creat un dezechilibru semnificativ, în detrimentul lor, prin încălcarea obligației de informare, dar și măsura în care le-a fost transferat în totalitate riscul valutar.

În concluzie, au susținut că, în speță, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul lor, cu nerespectarea cerinței bunei-credințe, dar și că, din această perspectivă, decizia instanței de apel este una nelegală și incompatibilă cu interpretarea Directivei (CE) nr. 93/13, prin prisma deciziei pronunțate de CJ.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra României).

În continuare, au arătat că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat restabilirea echilibrului contractual, inclusiv raportat la prevederile art. 970 C. civ., care permite revizuirea contractului de credit în baza principiilor bunei credințe și echității, temei asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat, statuările acesteia fiind eronate și în dezacord cu deciziile Curții Constituționale a României, îndeosebi cu Decizia nr. 62/2017.

Au subliniat recurenții că există o strânsă legătură între protecția consumatorilor de credite instituită prin Directiva (CE) nr. 93/13 și Deciziile Curții Constituționale, întrucât scopul legitim al legiuitorului constă în protecția consumatorului de credite prin evitarea punerii acestuia în situația de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condițiile în care se invocă impreviziunea, în vederea înlăturării pericolului ruinei sale iminente.

Astfel, au susținut că interpretarea corectă a riscului supraadăugat al contractului în contextul intervenirii unei situații care face ca obligația debitorului să fie excesiv de oneroasă sau injustă/inechitabilă este aceea care se referă la schimbarea împrejurărilor economice ce afectează valoric suma ce necesită a fi restituită de împrumutat, situație care atrage în mod obligatoriu intervenția instanței de judecată.

Or, în speță, această schimbare nu poate fi decât "hiper-valorizarea" francului elvețian, fiind indubitabil că acesta este evenimentul care nu putea fi prevăzut și care a cauzat schimbarea circumstanțelor în detrimentul lor; a considera că, indiferent de intensitatea variației monedă națională-monedă străină, debitorul consumator este cel care și-a asumat atât riscul inerent, cât și riscul supraadăugat, în contextul în care profesionistul nu și-a respectat obligația de informare cu privire la riscul inerent al contractului, ar însemna golirea de conținut a instituției impreviziunii și negarea raționamentului Curții Constituționale.

În încheiere, recurenții au arătat că, în opoziție cu cele reținute de instanța de apel, aplicarea teoriei impreviziunii nu este numai posibilă, ci și obligatorie, în vederea înlăturării efectelor schimbării circumstanțelor ce se produc în continuare asupra lor, în calitate de consumatori.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 23 iulie 2018, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 20 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 12 decembrie 2018, recurenții-reclamanți, prin avocat, au formulat în scris punct de vedere la raport, prin care au arătat că, față de concluziile reținute prin raport, înțeleg să formuleze cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.) și art. 31 din Legea nr. 47/1992, "cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României" în interpretarea dată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, solicitând, totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., și suspendarea judecării cauzei până la soluționarea de către Curtea Constituțională a României a excepției de neconstituționalitate cu care aceasta va fi sesizată.

Prin încheierea completului de filtru din 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Totodată, prin încheierea completului de filtru din 26 martie 2019, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de recurenții-reclamanți privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate mai sus arătată.

Prin încheierea de ședință publică din 11 iunie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 18 decembrie 2020, recurenții-reclamanți, prin avocat, au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății, întrucât motivele care au determinat suspendarea cauzei nu mai subzistă.

Prin rezoluția din 30 decembrie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părților, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și, subsecvent, pentru continuarea judecății recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că, în ceea ce privește clauza inițială privind mecanismul de aplicare al dobânzii, constatarea caracterului nul/abuziv al acesteia are ca efect repunerea părților în situația anterioară, constând în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de către pârâtă. Totodată, au mai susținut că această situație afectează, implicit, și actele adiționale încheiate ulterior, care nu au fost negociate cu reclamanții, fiind impuse de profesionist.

Înalta Curte reține că, în cauză, clauza stipulată la art. 3.1 alin. (2) din contractul de credit în forma inițială, chiar nulă fiind, nu a produs consecințe pecuniare până la data încheierii primului act adițional la contract din 09.03.2009, pentru a se putea pune problema unei eventuale restituiri a unor sume de bani încasate în baza unei clauze nule, întrucât, pentru primul an de creditare, dobânda era fixă (potrivit clauzelor de la art. 3.1 alin. (1) și (3).6 necontestate de consumatori).

Prin actul adițional nr. x/09.03.2009, părțile au convenit, "de comun acord", ca începând cu data de 07.03.2009, după primul an de creditare, dobânda curentă este aniversară variabilă, calculată după o formulă clar prevăzută în contract, în funcție de Libor 6 luni, CDS 5 ani și marja fixă a băncii (4%). Acest act adițional nu a fost anulat de instanța de apel.

De altfel, nici reclamanții nu au avut o astfel de pretenție. În acest sens, se cuvine menționat petitul de la punctul 3 din cererea de chemare în judecată, potrivit căruia, față de clauza privind dobânda, reclamanții solicitau restituirea sumelor achitate excedentar începând cu data de 03.03.2009 (după primul an de la data încheierii Contractului de credit), și nu începând cu 03.03.2008 (data încheierii Contractului de credit).

Cât privește susținerea potrivit căreia, caracterul nul al clauzei inițiale privind mecanismul de aplicare al dobânzii contractuale afectează, implicit, și actele adiționale încheiate ulterior, care nu au fost negociate cu reclamanții, Înalta Curte reține că rațiunile ce au fost înfățișate pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.1 alin. (2) și art. 3.7 teza a doua din Contractul de credit încheiat la 03.03.2008 nu pot fi extinse la clauzele care detaliază acest tip de dobândă în Actul adițional nr. x sau în Actul adițional încheiat la 10.06.2013. Aceste acte adiționale nu numai că sunt acte de sine stătătoare, ci, mai mult decât atât, nu au preluat nimic din neajunsurile formulării clauzei privind dobânda revizuibilă/variabilă din Contractul de credit încheiat la 03.03.2008 pentru a putea fi extinse consecințele caracterului abuziv al clauzei mai sus arătate. În acest context, față de susținerile recurenților cu privire la caracterul nenegociat al contractului/clauzei, se cuvine menționat că nu are nicio relevanță caracterul nenegociat al respectivei clauze contractuale atâta vreme cât aceasta este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Așadar, contrar celor reținute în privința clauzei privind dobânda variabilă inserată în contractul inițial, clauzele din actele adiționale contestate, care se referă la dobânda aniversară variabilă au caracter clar și inteligibil, în sensul că prezintă formula de calcul a dobânzii, valoarea ratei dobânzii curente (a se vedea art. 2.1, 2.2, art. 2.3 din Actul adițional nr. x, respectiv art. 2.2, 2.3 și art. 3.1 din Actul adițional încheiat la 10.06.2013).

Pentru a concluziona, se reține că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de fond cu privire la caracterul abuziv al clauzei de dobândă variabilă, inserată în conținutul contractului de credit, în forma sa inițială, însă, contrar soluției primei instanțe de fond și susținerilor formulate de recurenți, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive, aceasta nu poate să completeze contractul, modificând conținutul acelei clauze. Jurisprudența C.J.U.E. este constantă și unanimă în acest sens (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Creditor, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Marc Gómez del Moral Guasch, C-125/18, pct. 59), astfel că pretenția recurenților de înlocuire a clauzei de dobândă variabilă cu propria formulă de calcul a dobânzii, atât din convenția de credit inițială, cât și din actele adiționale ulterioare, nu poate fi primită.

În concluzie, așa cum s-a argumentat mai sus, caracterul abuziv și nulitatea clauzei care reglementa dobânda variabilă nu a afectat prestația la care s-au angajat/obligat recurenții-reclamanți pe perioada de valabilitate a clauzei privind dobânda convenită prin contract, care era una fixă, valabilă exclusiv pentru primul an de creditare.

Abia în urma opțiunii exercitate de reclamanți, la expirarea perioadei pentru care dobânda era una fixă, clauza privind dobânda variabilă a fost formulată clar și inteligibil și, totodată, a produs efecte începând cu primul act adițional. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru care convenția/contractul de creditare nu ar putea continua în temeiul actelor adiționale.

Reținând, așadar, caracterul nefondat al primei critici formulate, Înalta Curte va trece la analiza următoarei critici ce vizează comisionul de procesare și comisionul de administrare, în privința cărora, autorii recursului au arătat, în esență, că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că profesionistul nu este obligat să explice activitățile concrete corespunzătoare acestui tip de prestație.

În acest context, au susținut, în esență, că suportarea de către consumator a unor costuri aferente perioadei anterioare acordării creditului, pentru prestații necuantificate/nedeterminabile, al căror scop nu a fost identificat prin contractul de credit în mod clar și inteligibil, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exigențele bunei-credințe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestor clauze și restituirea sumelor reprezentând comision de procesare și administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plății până la data restituirii efective a debitului principal.

Procedând la examinarea criticii formulate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât și comisionul de procesare.

Prin urmare, această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situația în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislația națională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și comisionul de procesare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că aceaste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât și cele supletive ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți. În sprijinul calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei mențiuni exprese în contract pot fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a instituției impreviziunii, recurenții-reclamanți au susținut că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat restabilirea echilibrului contractual inclusiv raportat la prevederile art. 970 din C. civ. de la 1864, temei asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Analizând această critică, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a efectuat o devoluțiune totală a cauzei, ci s-a pronunțat în limita a ceea ce s-a apelat.

Astfel, luând în considerare faptul că prima instanță de fond nu a împărtășit opinia reclamanților potrivit căreia restituirea sumei împrumutate ar trebui făcută în moneda națională, pe motiv că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamanți, iar, pe de altă parte că, prin denominare, s-ar nesocoti dispozițiile art. 1579 C. civ., dar și cele ale art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, iar, în apelul propriu, reclamanții au criticat sentința primei instanțe, susținând, în esență, că, în virtutea principiului din regulamentul valutar, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, Înalta Curte reține că această critică, ce vizează pretinsa omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra aplicării instituției impreviziunii, este invocată "omisso medio", contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care instanța de recurs nu o va putea reține în analiză.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 558 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 558 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.