ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 568/2022

Ședința publică din data de 9 martie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 iulie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă D.), constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2.515 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă sumei percepute, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la Secțiunea 5 - "DOBÂNDA", pct. 5.1 și pct. 5.4 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 modificată prin art. 1 și art. 2 din SECȚIUNEA I din actul adițional nr. x din 23 martie 2010, prin care se modifică art. 1.2 - marja; obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, începând cu 11 octombrie 2008 și până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părți, după următoarea formulă de calcul: indicele de referință LIBOR la 3 luni plus MARJA de 4,3 puncte procentuale pe an; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență dintre dobânda nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an), prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit și formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în notificarea din data de 17 aprilie 2009 și în actul adițional nr. x din 23 martie 2010, respectiv graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fi calculată de la data perceperii de către pârâtă și până la data achitării efective a acestuia; la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București; a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor 5.1 și 5.4 din contractul de credit, referitoare la marja variabilă. Totodată, pârâta C. S.A. (fostă D.) a fost obligată la restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de dobândă, prin majorarea marjei băncii, până la data încheierii actului adițional nr. x din 23 martie 2010; au fost compensate cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 1323 din 2 iulie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; a casat în parte decizia atacată, în sensul că a trimis spre rejudecare aceleiași instanțe de apel capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv și la anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008; a mentinut celelalte dispoziții ale deciziei atacate; a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București -­­­ secția a VI-a Civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de apel București la data de 20.03.2020.

Prin decizia civilă nr. 1002 din 8 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamanții A. și B., privind constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei privind comisionul de acordare ca nefondat; a fost respins capătul de cerere formulat de reclamanți, privind obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și a dobânzii legale aferente.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. și B..

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, iar rejudecând pe fond cererea de apel, admiterea capătului de cerere cu privire constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare. Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, în ceea ce privește condiția dezechilibrului semnificativ - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții-reclamanți arată că perceperea sumei de 2.515 CHF, în echivalent RON la nivelul anului 2008 pentru întocmirea dosarului de acordare a împrumutului, reprezintă un element pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere.

În opinia recurenților-reclamanți, aspectul economic reprezintă un criteriu ce trebuie analizat împreună cu echilibrul juridic, intimata-pârâtă nereușind să dovedească în ce ar consta contraprestația sa legată de perceperea comisionului de acordare.

Ca atare, recurenții-reclamanți apreciază că prin introducerea acestui comision fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește condiția bunei-credințe, recurenții-reclamanți arată că profesionistul nu a acționat corect și echitabil față de consumator, întrucât, acesta din urmă nu a avut posibilitatea de a negocia contractul, iar banca a profitat de poziția de superioritate, în raport cu debitorii.

În ceea ce privește criteriul lipsei de transparență, recurenții-reclamanți arată că acest comision nu este definit de clauzele contractului de credit, perceperea de către bancă a comisionului de acordare doar pentru punerea la dispoziție a creditului, fiind nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se desfășoară într-un cadru reglementat legal, intimata fiind o instituție financiară autorizată.

Recurenții-reclamanți concluzionează că, având în vedere echivocul ce caracterizează clauza privind comisionul de acordare, condițiile privind caracterul echilibrului contractual, al bunei-credințe și al transparenței clauzei contestate, nu pot fi îndeplinite.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanța de apel că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, iar obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că împrumutații au fost prejudiciați, fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenților în sensul că acesta a fost prevăzut în contractul de credit fără să se cunoască în ce constă contraprestația.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de acordare prevăzut la art. 1.3 lit. a) rezultă din stipulațiile contractului de credit nr. x/11.03.2008, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din denumirea acestuia, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisionului în ceea ce îi privește. Denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv acordarea creditului, termenul neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termen comun, uzual, des utilizat în limbajul curent, așa încât nu poate pune probleme de înțelegere.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Astfel, în cauză, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecințele care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil, nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul (…) unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1002 din 8 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1002 din 8 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2022.