ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 409/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești, în data de 06.01.2016, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând să se constate abuziva clauza prevăzuta la art. 1.2 al contractului de credit nr. x/19.05.2008 prin care a stabilit o dobânda variabila, in funcție de indicele de referința Lîbor și marja băncii ce este variabilă, criteriu pur subiectiv fără a exista o formula transparentă, obligarea paratei sa elimine aceasta clauza abuziva, obligarea pârâtei să interpreteze dobânda variabila pentru perioada 19.11.2008 prezent și în viitor prin raportare la evoluția Libor la 3 luni și marja băncii de la momentul încheierii contractului de 4,90% ce trebuie menținută fixă și nu variabilă, obligarea pârâtei să restituie sumele încasate in plus față de dobânda ce ar fi trebuit încasată după formula indicată mai sus si dobânda abuziv calculată; plata dobânzii legale la diferența ce va rezulta, să se constate abuzivă clauza prevăzuta la punctul 1.3 lit. a) în baza căreia i-a fost perceput un comision de acordare de 2378 CHF, obligarea pârâtei sa elimine aceasta clauză și să dispună restituirea sumei de 2378 CHF percepută cu titlu de comision de acordare, să se constate abuzivă clauza prevăzuta la art. 8.2 prin care banca a stabilit fără o negociere prealabila ca orice litigiu viitor între părți să fie soluționat de instanțele judecătorești din București, să se constate abuzive clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar dispunând înghețarea, cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plaților in temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului restituind diferența achitata in plus de la momentul primei rate achitate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 63 din 16.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. (fostă, S.C. C.), astfel cum a fost restrânsă prin renunțarea la judecata a două petite. S-a constatat caracterul abuziv al art. 1.2 din Contractul de credit nr. x/19.05.2008, numai în privința dreptului băncii pâ'âle de a modifica unilateral marja de 4,90 puncte procentuale. A fost Obligată aârâta să restituie reclamanților suma de 28.335,12 CHF percepută în temei JI clauzei constatată abuzivă, ce va fi achitată în RON la cursul BNR de la momentul plății efective, precum și să plătească dobânda legală aferentă acestui debit calculată de la momentul perceperii fiecărei astfel de rate majorată cu marja variabilă și până la momentul restituirii efective. Au |fost respinse restul pretențiilor ca nefondate. Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1003 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; s-au compensat cheltuielile de judecată, și au fost obligați reclamanții sa plătească pârâtei suma de 97 RON, cu titiu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1762, pronunțată la data de 26 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității apelului; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 63/16.01.2020, pronunțate; de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., și a obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 3570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta D. S.A. București, solicitând, admiterea recursului și desființarea deciziei recurate, în ceea ce privește respingerea apelului formulat de către aceasta, cu consecința respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată, și obligarea intimaților la plata cheltuielilor ocazionate cu judecata.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin(1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive:

În pronunțarea deciziei instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 9.3 din contractul de credit, prevederi ce atestă negocierea prevederilor contractuale anterior semnării convenției de credit și a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea 193/2000, a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 și a celor statuate de Codul cu privire la restabilirea situației anterioare și repararea prejudiciului.

Recurenta-pârâtă susține că banca a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, a acționat cu bună-credință, neexistând un dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate.

În ceea ce privește prevederile art. 3.2 și repunerea părților în situația anterioară urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze din contractul de credit, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 din Legea 193/2000, C. civ., înscrisurile deduse judecății, precum și concluziile raportului de expertiză judiciară, aceasta reținând caracterul abuziv al clauzei ce stabilește modificarea marjei, și, implicit, a dobânzii, conform deciziei băncii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 11.03.2021, sub nr. x/2017.

II.1. Apărarea formulată

Intimații- reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 28 aprilie 2021, prin care, pe cale de excepție, au invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 30 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 20 ianuarie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată în ședință publică, la data de 24 februarie 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă supune instanței de recurs greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1.clauza nu a fost negociată; 2.prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3.dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În prezenta cauză, instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamanții, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul - instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

În raport de clauza privind dobânda variabilă, se critică decizia instanței de apel și sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părților faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispozițiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Se observă că susținerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu însăși motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că prin contractul părților nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii și, pe cale de consecință, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanțieze înțelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară și neechivocă, așa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contractul de credit, prin acea clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluție fiind cunoscută doar de bancă și stabilită de aceasta în mod arbitrar și fără nicio raportare concretă la evoluția pieței financiare.

În mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășindu-se interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreția băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe juridice.

Sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienților consumatori de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că intimații- reclamanți consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

De altfel, jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește pe o poziție de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

În raport de criticile aduse deciziei recurate, recurenta-pârâtă susține că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ, acest articol enumeră, cu claritate, fiecare dintre cazurile de neîndeplinire a obligațiilor asumate de reclamanți care ar putea conduce la rezilierea contractului.

A accepta opinia contrară, înseamnă a considera că prin contractul de credit se permite profesioniștilor să creeze situații oneroase în defavoarea consumatorilor, prin nespecificarea în mod clar a situațiilor pe care trebuie să le evite pentru a nu se supune riscului de reziliere a contractului.

Ca atare, nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte prin care aceasta susține nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește prevederile art. 3.2. din contractul de credit și repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze din contractul de credit.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant A., reprezentând onorariu de avocat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 1762 din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. să plătească intimatului- reclamant A. suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2022.