ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față, constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 8 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Iași, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 1.3 lit. a), b), c) din contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, referitoare la perceperea mai multor comisioane, inclusiv a comisionului de restructurare prevăzut în actele adiționale la contract;

- să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumei de 2.600 CHF, reprezentând comision de acordare credit achitat în temeiul clauzei abuzive indicate la primul petit, precum și a sumelor plătite cu titlu de comisioane de administrare și de restructurare, plus dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării de către pârâte și până la data rambursării, precum și la restituirea către reclamant a sumelor reprezentând comisioane aplicate la soldul creditului, calculate în continuare, de la data introducerii acțiunii și până la data pronunțării hotărârii;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 5.1 din același contract de credit, privind modalitatea de stabilire a dobânzii curente, în ceea ce privește sintagmele "Dobânda se poate modifică în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii", "În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale", precum și a clauzei 5.3 din contract în ceea ce privește prevederea:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi (…) considerată acceptată automat de către împrumutat";

- să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferența de dobândă percepută de acestea conform clauzei abuzive 5.1 din contract și dobânda stabilită potrivit art. 1.2 din contract, respectiv și la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 5.4 din contract, privind dobânda penalizatoare și a clauzei contractuale privind penalitățile și dobânda penalizatoare, prevăzute în condițiile generale ale contractului de credit și să le oblige pe pârâte la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu acest titlu;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 6.3 din contract și să stabilească cursul de schimb CHF/RON în vederea calculării fiecărei rate de credit la valoarea din momentul încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la rambursarea integrală a creditului și, în consecință, să oblige pârâtele la plata către reclamant a diferenței achitate în plus cu acest titlu, prin raportare la cursul de schimb valutar stabilit de instanță;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 7.1 lit. a), m), n) și o), prin raportare la art. 7.2 din contract, a art. 7.3, a art. 8.2, a art. 9.8, a art. 9.12, în ceea ce privește expresia "fără a ridica obiecțiuni și fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități" și a art. 9.14 din contract.

În subsidiar, a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 8.2 din contract, conform căruia competența de soluționare a oricărui litigiu în legătură cu prezentul contract aparține instanțelor din București.

La 10 august 2017 reclamantul a depus cerere adițională la acțiunea introductivă, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a B. S.A - Filiala Londra, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzelor din actul adițional nr. x din 19 martie 2010 la contractul de credit nr. x din 20 martie 2008 și a B. S.A. - Agenția Iași Sf. Lazăr, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzelor din actele adiționale nr. x - nr. 6 la contract.

În completarea acțiunii inițiale, reclamantul a mai solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. II din actele adiționale nr. x - 6 la contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, referitoare la perceperea comisioanelor de restructurare și de conversie credit; să le oblige pe pârâte la rambursarea către reclamant a sumei percepute în temeiul acestor clauze; să le oblige pe acestea la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente acestui debit, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. I privind marja majorată a băncii de 6,5%, a art. IV referitor la dobândă, a art. VI și a art. VII din actul adițional nr. x din 19 martie 2010 la contract; să le oblige pe pârâte la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferența dintre dobânda încasată și dobânda constituită din indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja băncii din momentul încheierii contractului, precum și la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data încasării și până la data restiturii sumei.

Totodată, a menționat că dobânda pretinsă prin cererea de chemare în judecată și prin cererea adițională reprezintă dobânda penalizatoare, calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data încasării sumelor și până la data restituirii acestora.

La 16 ianuarie 2018, reclamantul a depus o nouă cerere adițională la acțiunea introductivă, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate și caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din actul adițional nr. x încheiat la 21 iunie 2013 la contractul de credit nr. x din 20 martie 2008: art. I, în ceea ce privește marja majorată a băncii de 6,5 puncte procentuale pe an; art. II referitor la perceperea de către pârâte a comisionului lunar de administrare credit, a comisionului unic pentru servicii prestate în valoare de 30 euro și a comisionului pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, în valoare de 1.000 euro; art. VI privind art. 6.3 din contract; art. VII privind art. 7.1 lit. a), g), l), n), art. 7.2, pct. 7.3 din contract și art. IX referitor la art. 9.18 și art. 9.20 din contract.

A mai solicitat să fie obligate pârâtele la restituirea către reclamant a diferenței dintre dobânda încasată în temeiul clauzei nule și dobânda formată din indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja inițială a băncii; la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data perceperii și până la data plății; la rambursarea sumelor plătite cu titlu de comisioane potrivit art. II din actul adițional nr. x din 21 iunie 2013 și la plata către reclamant a dobânzii legale aferente acestora; să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate, la cursul de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la rambursarea integral a creditului și la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferență achitată în plus.

Pârâta B. S.A., prin notele scrise depuse la 30 ianuarie 2018, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a filialei Londra din cadrul B. S.A.

Prin încheierea din 20 februarie 2018, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Filiala Londra, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B. S.A. - sucursala Iași, invocată din oficiu și a constatat că Agenția Iași Sf. Lazăr nu are capacitate procesuală de folosință pentru a sta în judecată în nume propriu sau ca reprezentant al B. S.A.

La termenul de judecată din 09 septembrie 2019, față de preluarea pârâtei B. S.A de către C. S.A., s-a dispus rectificarea citativului, prima pârâtă fiind înlocuită cu C. S.A.

Prin sentința nr. 418/2019/civ din 5 noiembrie 2019, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, așa cum a fost precizată și:

- a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, în cuprinsul art. 1.3. a), b) și c) cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare și comisionul pentru rambursarea anticipată, art. 5.1. referitor la mențiunea:

"Dobânda se poate modifica în funcție de variația (…) marjei, conform deciziei băncii", art. 5.3. privind mențiunea:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat", art. 7.1. lit. m), n), o) și art. 9.14 din contract;

- a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamantului suma de 2.600 CHF, reprezentând comisionul de acordare a creditului și să achite reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă acestui debit, calculată de la data introducerii acțiunii (08 mai 2017) și până la data restituirii sumei;

- a obligat pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Filiala Londra să restituie reclamantului suma reținută cu titlu de comision de administrare încasat în baza contractului de credit nr. x din 20 martie 2008 și să achite reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului principal.

- a respins ca nefondate celelalte capete ale acțiunii;

- a respins pentru lipsa calității procesuale pasive acțiunea în contradictoriu cu B. S.A. - Sucursala Iași.

Împotriva sentinței nr. 418/2019/civ din 5 noiembrie 2019, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamantul A. apel incident.

Prin decizia civilă nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a respins petitul cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3.a. din contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, restituirea către reclamant a comisionului de acordare de 2.600 CHF și plata dobânzii aferente acestuia, a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins apelul incident.

Împotriva deciziei civile nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, intimatul-reclamant A. a declarat recurs.

În motivare, autorul căii de atac a susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând schimbarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului incident și a acțiunii introductive de instanță în întregime, precum și în sensul respingerii apelului principal.

O primă critică invocată a vizat considerentele instanței de prim control judiciar cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare credit.

Sub acest aspect, a arătat că cererea sa a fost formulată din perspectiva lipsei vreunei prestații din partea băncii care să fi justificat perceperea comisionului, iar nu pentru motivul că nu ar fi fost cunoscut modul de calcul al acestuia, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

A menționat că instanța de prim control judiciar în mod nelegal a apreciat că, în cauză, clauzele privind comisioanele au fost exprimate în mod clar și inteligibil și că nu a existat vreun dezechilibru între prestații.

În acest context, a afirmat că analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare nu se putea realiza doar prin raportare la denumirea sa.

Totodată, contrar opiniei instanței de apel, a susținut că acordarea creditului era condiționată de achitarea comisionului pentru aceeași prestație, punându-se la dispoziție un anumit tip de produs bancar pentru care s-a achitat și dobândă, subliniind că perceperea comisionului s-a efectuat fără nicio justificare și explicație din partea intimatelor-pârâte și fără a exista o contraprestație pentru comisionul încasat.

În ceea ce privește condiția inexistenței negocierii clauzelor privind comisioanele, a subliniat că aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 este strâns legată de posibilitatea acordată consumatorului de a negocia și de a influența cuantumul comisioanelor; astfel, deși simpla existență a unui contract de adeziune nu determină în mod automat caracterul abuziv sau ilegal al anumitor clauze din cuprinsul acestuia, aderarea la un astfel de contract nu poate înlătura acordul de voință al părților și buna-credință.

În argumentare, a evocat Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor specializate de la nivelul curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței (Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015), potrivit căreia comisionul de administrare și comisionul de acordare credit nu sunt de plano abuzive, aprecierea caracterului abuziv al clauzei realizându-se prin raportare la criteriile prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, la întreg pachetul contractual și la comportamentul părții pe parcursul executării prestațiilor contractuale.

Prin urmare, a arătat că, față de valoarea mare a comisioanelor și de faptul că, urmare a includerii comisionului de acordare credit în suma acordată cu titlu de credit, recurentul-reclamant a plătit dobândă și pentru acest cost, instanța de prim control judiciar a aplicat greșit normele de drept material.

În continuare, a susținut că motivarea instanței de apel potrivit căreia în cauză nu a existat vreun dezechilibru între prestații, iar natura serviciilor aferente comisionului de acordare putea fi dedusă din denumire chiar și în lipsa negocierii clauzei, este nelegală, întrucât, raportat la dispozițiile legale ale legii aplicabile și ale O.U.G. nr. 50/2010, poziția intimatei-pârâte în raportul juridic dintre aceasta și recurentul-reclamant este dominantă și agresivă.

Prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, recurentul-reclamant a criticat și soluția instanței de apel de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv al penultimei teze din art. 5.1 din contract, referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii.

Sub acest aspect, a arătat că, prin stabilirea caracterului constant al marjei intimatei-pârâte de către instanța de prim control judiciar, fără a se observa că dobânda era variabilă și se calcula prin raportare la indicele LIBOR, instanța de apel a dat o altă interpretare clauzelor contractuale referitoare la modul de stabilire a dobânzii curente, încălcând voința părților din momentul încheierii contractului.

Mai mult, a subliniat că soluționarea apelului s-a realizat în lipsa unei expertize contabile, în baza susținerilor intimatei-pârâte și a înscrisurilor depuse de aceasta, care conțineau calcule inexplicabile, pe care recurentul-reclamant nu a avut posibilitatea să le verifice.

În continuare, tot referitor la marja băncii, a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Astfel, a menționat că în decizia atacată pe de o parte s-a reținut că aceasta a fost de 4,5% pe tot parcursul derulării contractului de credit, iar pe de altă parte s-a stabilit că această valoare a fost valabilă pe perioada 21 martie 2008 - 21 decembrie 2009.

Autorul căii de atac a mai susținut că stabilirea modului de calcul al dobânzii după constatarea caracterului abuziv al clauzei aferente ar fi trebuit să se realizeze în funcție de LIBOR, în condițiile în care dobânda de 7,313% a fost valabilă doar la momentul încheierii contractului de credit, iar stabilirea unui astfel de indice obiectiv nu ar fi reprezentat o intervenție a instanței în contract și nici o modificare a acestuia contrar voinței părților, în același sens fiind și practica Tribunalului Iași.

Tot în privința clauzelor contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii de către intimata-pârâtă, recurentul a afirmat că soluționarea acestui capăt de cerere s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 193/2000.

În susținerea acestei critici, autorul căii extraordinare de atac a afirmat că hotărârea instanței de apel încalcă normele de drept material, întrucât clauza vizează modificarea unilaterală și nejustificată a dobânzii și a marjei băncii.

În opinia recurentului-reclamant, formularea clauzei este neclară și este realizată cu intenția de a induce în eroare consumatorul, din interpretarea acesteia rezultând că intimata-pârâtă, în caz de fluctuație a indicelui LIBOR, poate modifica unilateral și marja.

În ceea ce privește clauza privind dobânda penalizatoare, recurentul-reclamant a arătat că în mod nelegal s-a reținut de către instanța de prim control judiciar că argumentele sale din apel cu privire la acest capăt de cerere au fost invocate pentru prima dată în această etapă procesuală, întrucât au fost invocate și în fața primei instanțe, iar încălcarea dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 era un aspect care ar fi trebuit să fie constatat din oficiu de către instanța de prim control judiciar.

Totodată, a arătat că argumentele instanței de apel, potrivit cărora încălcarea dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 se analizează numai pe calea unei contestații la executare, nu pot echivala cu o soluționare a problemei deduse judecății, fiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește respingerea cererii recurentului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON la valoarea de la data încheierii contractului, pentru calcularea ratelor, a susținut că hotărârea este nelegală prin raportare la susținerile sale din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel incident, precum și în considerarea faptului că refinanțarea creditului nu a acoperit obligația băncii de a informa consumatorul cu privire la evoluția cursului de schimb pentru moneda în care a fost acordat creditul.

În continuare, a menționat că soluția instanței de apel în ceea ce privește art. 7.3 din contractul de credit încalcă prevederile art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât banca a arătat că a menținut dobânda penalizatoare de 4%, adițional dobânzii curente și în situația în care sumele au devenit exigibile.

Referitor la art. 7.1. lit. a) din contractul de credit, recurentul-reclamant a subliniat că această clauză acordă un drept discreționar băncii de a aprecia asupra noțiunii de "oricare alte datorii sau costuri", aceasta nefiind definită prin contract, astfel că nu poate reprezenta caz de încălcare a contractului de credit.

În privința caracterului abuziv al clauzelor 9.8, 9.12 și 9.14 din contract, a susținut că, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, acestea sunt abuzive, întrucât conferă intimatei-pârâte un drept exclusiv de interpretare a clauzelor.

În susținerea acestei critici, a arătat că intimata-pârâtă le-a atribuit garanților D. și E. calitatea de codebitori solidari, în condițiile în care calitatea de împrumutat aparține doar recurentului-reclamant, iar garantul nu are calitate de "codebitor solidar".

O altă critică invocată de către recurentul-reclamant a vizat soluția instanței de apel cu privire la cele 7 acte adiționale încheiate de părțile în litigiu la contractul de credit.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de prim control judiciar, reținând în mod greșit că recurentul-reclamant a contestat doar comisioanele de restructurare, nu a soluționat cauza în raport de criticile care se refereau la dobânzile percepute de bancă după declararea scadenței anticipate a creditului. Prin urmare, aspectele deduse judecății nu au primit o dezlegare din partea instanței de apel.

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 martie 2022, recursul a fost admis în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în ceea ce privește criticile prin care se invocă lipsa motivării sub aspectul soluției vizând clauzele contractuale care prevăd comisionul de acordare, instanța supremă apreciază că nu sunt întemeiate, deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a motivat soluția pronunțată, în raport de exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., arătând că, întrucât aceste clauze sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil și că ele pot fi înțelese de un consumator diligent, nu pot forma obiect de analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Totodată, recurentul-reclamant invocă și aplicarea greșită a normelor de drept material de către curtea de apel în cadrul verificării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare, critici pe care le subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 1.3. lit. a), b) și c) din contractul de credit bancar, Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, termenul de "acordare" este suficient de clar pentru a demonstra natura serviciului prestat de bancă în contraponderea comisionului luat în discuție. Claritatea clauzei nu constă doar în claritatea formulei matematice în baza căreia a fost calculat comisionul, ci și în claritatea obligației. Așadar, atâta timp cât clauza este clară în sensul că impune reclamantului o anume obligație de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene (claritatea reținându-se sub aspectul existenței obligației, cuantumului acesteia, scadenței și debitorului obligației respective) nu se poate aprecia abuzivitatea acesteia pentru lipsa unei definiții detaliate a comisionului astfel perceput, respectiv a serviciilor pretins efectuate în contrapondere. Titulatura comisionului demonstrează scopul perceperii lui. De asemenea, caracterul inteligibil al acestor creanțe rezultă și din faptul că ele au fost prevăzute expres în contract ca procent cu indicarea bazei de calcul.

Astfel spus, fiind vorba de o clauză clară ce ilustrează costul contractual devine aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecința excluderii de la analiză sub aspectul caracterului abuziv, motiv pentru care pârâta nu a fost în mod just obligată la restituirea vreunei sume percepute cu acest titlu.

De asemenea, invocarea încălcării O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită față de data încheierii contractului în discuție.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Or, în speță, valoarea comisionului de acordare, precum și modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate, iar recurentul-reclamant a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractelor, nefiind obligatorie descrierea amănunțită a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor, în contradicție cu cerința de bună-credință." În concluzie, criticile de nelegalitate invocate și analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate sub acest aspect.

Referitor la clauza privind riscul valutar și cererea de stabilizare a cursului CHF/RON la cursul de schimb al CHF din momentul încheierii contractului de credit, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în speță este incident principiul nominalismului monetar, plata ratelor lunare făcându-se în valuta în care a fost acordat creditul în raport cu prevederile art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864; or, în aceste condiții, în mod just s-a apreciat că respectiva clauză nu poate fi considerată abuzivă, reprezentând o aplicare convențională a acestui principiu.

În ceea ce privește criticile referitoare la clauzele menționate în art. 7.1 lit. a), 7.3, 9.8., 9.12 și 9.14 din contract, precum și cele referitoare la cele 7 acte adiționale, Înalta Curte constată că recurentul face trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor factuale ale cauzei.

Subsumat acelorași motive de nelegalitate, anume art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de apel de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv al penultimei teze din art. 5.1. din contract, referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii, al art. 5.3. care vizează modificarea unilaterală și nejustificată a dobânzii și a marjei băncii și al art. 5.4. privind dobânda penalizatoare, susținând, în esență, că prevederile contractuale nu reprezintă clauze clare, neechivoce și inteligibile, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva Legii nr. 193/2000 și a O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Pornind de la aceste texte de lege, instanța supremă reține că dobânda remuneratorie este de esența contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Astfel, o clauză referitoare la dobânda remuneratorie, inserată într-un contract de credit, este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind unul cu titlu oneros.

Pentru a fi însă exclusă de la evaluarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, este necesară îndeplinirea condiției ca respectiva clauză să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Această cerință a fost explicată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, în sensul că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu doar din punct de vedere gramatical, ci și din punct de vedere patrimonial, fiind necesară expunerea transparentă a modului de funcționare a acesteia.

Astfel, modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că în sintagma din art. 5.1. al contractului "în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestuia/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" nu se poate decela criteriul în funcție de care banca calculează partea variabilă din dobândă, care se adaugă părții fixe, anume marja, care, de asemenea, poate fi modificată, conform deciziei exclusive a băncii (art. 5.3 din același contract dosar Tribunal Iași).

Așadar, această sintagmă nu îndeplinește cerința de a fi exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât criteriul de variabilitate a dobânzii este stabilit exclusiv de bancă, noua rată a dobânzii urmând a fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat.

Or, aceste argumente sunt în conflict cu textul legal invocat de recurentul-reclamant; modul de formulare a frazelor este vădit neclar, fiind, astfel, încălcate prevederile Legii nr. 193/2000, din conținutul clauzelor contestate nerezultând criteriile avute în vedere de bancă la modificarea marjei și, implicit, a dobânzii creditului, respectiv împrejurarea dacă modificarea are ca fundament o motivație reflectată de indicii pieței financiare.

Astfel, sunt nesocotite dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, în conformitate cu care o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cerința echilibrului contractual este consacrată prin art. 970 din C. civ., obligând cumulativ atât la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa.

În ceea ce privește limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă în esență posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul celor de natură economică. În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoarele unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților nu este egală. Nefiind negociate și nefiind echilibrate, aceste contracte pot degenera în aservirea sau menținerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor care, atunci când contractează cu comercianții, se găsesc într-o situație juridică de cvadruplă inferioritate - economică, tehnică, juridică și temporală - în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație determinată de nevoia de a consuma. De aici rezultă o relație juridică esențialmente inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, nenegociabil, exploatând această stare de nevoie, în timp ce consumatorul este determinat să adere la condițiile contractuale redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Jurisprudența C.J.U.E. instituie o prezumție de dezechilibru al prestațiilor, pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influențeze natura clauzelor și, în plus, că și-a respectat obligația de informare în faza pre-contractuală.

În speță, lipsa de negociere este certă, rezultând și din dezechilibrul cauzat drepturilor consumatorului prin stipularea clauzelor abuzive.

Or, aplicând prevederile legale evocate în speța dedusă judecății, prin raportare la importanța protecției oferite în cuprinsul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația română prin Legea nr. 193/2000, se constată că instanța de apel nu a dat eficiență jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și nu a intervenit în contractul de credit încheiat între părți, pentru a înlătura consecințele situației de inegalitate în care s-a găsit consumatorul la momentul încheierii contractului.

Față de aceste motive, instanța supremă reține că sintagmele de la art. 5.1. și 5.3. din contract permit băncii să își aroge dreptul discreționar de a stabili criteriile după care variază marja și dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situație de fluctuație a pieței financiare, din modul de redactare neputându-se deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a părții fixe și a celei variabile aleg dobânzii pe care împrumutatul trebuie să o plătească Băncii.

Împrejurarea că, de esența activității bancare este obținerea de profit, iar acesta este obținut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că Banca poate stipula clauze care să-i permită majorarea dobânzii în funcție de voința sa exclusivă.

Având în vedere acest aspect, rezultă cu evidență faptul că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exclusiv în defavoarea consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

De asemenea, criticile recurentului-reclamant cu privire caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.4. din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare sunt întemeiate.

Potrivit acestui articol, pentru orice sume datorate și neplătite la scadențele prevăzute în contract, împrumutatul, coplătitorul și garantul va plăti băncii penalități stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual peste dobânda curentă pentru creditul restant și alte sume restante și de 4% anual pentru dobânda restantă, sume care se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenței și până la data plății integrale și se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate.

Înalta Curte reține, în primul rând, caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele avute în vedere, care să răspundă efectiv criticilor formulate de reclamant prin calea de atac devolutivă, cu privire la clauza privind dobânda penalizatoare pe care ar datora-o consumatorul în cazul în care acesta înregistrează deja restanțe la plata aceluiași credit.

Astfel, se observă că instanța de apel a reținut că limitele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce privește rata dobânzii penalizatoare sunt aspecte noi, invocate pentru prima dată în apel, iar suma la care se aplică procentul de 4% se va putea verifica în faza de executare și nu în prezentul cadru procesual.

Raționamentul instanței de apel este eronat, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze fiind cerută prin însăși cererea de chemare în judecată, astfel încât se impune cercetarea fondului sub acest aspect; dobânda menționată la pct. 5.4. din contractul de credit are o existență independentă, aplicându-se suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul încalcă obligația de plată la scadență a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanțelor la plata creditului, dobânda contractuală (indiferent de valoarea acesteia) va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcție de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării contractului reclamantul a acceptat propria obligație de a achita în termen ratele, precum și dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalități în caz de nerespectare a acestei obligații.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituției de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligației principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadența convenită.

Instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă, la data încheierii contractului, părțile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, în situația neîndeplinirii culpabile a obligațiilor stabilite și dacă se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de legislația în materie.

Din acest punct de vedere, elementele ce se impun a fi analizate, în cadrul controlului caracterului abuziv, sunt variate, fiind legate de particularitățile raportului juridic litigios, de dispozițiile legale efectiv aplicabile, de ansamblul circumstanțelor speței, nefiind suficient criteriul unui prag valoric.

În concordanță cu legislația și jurisprudența specifice, instanța națională trebuia să încerce să stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator "tratat în mod loial și echitabil".

Or, în speță, se constată că instanța de apel a analizat superficial criticile invocate de către reclamant, rezumându-se la a constata că acesta are deschisă o altă cale, fără a efectua o analiză a tuturor condițiilor ce trebuie îndeplinite, din perspectiva art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în vederea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

O analiză completă a acestor condiții impunea examinarea caracterului clar și inteligibil al clauzei menționate la art. 5.4. din contract, din perspectiva producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecințe asupra stabilirii bunei-credințe a băncii la încheierea contractului.

Față de cele ce preced, cu privire la clauzele menționate la art. 5.1., 5.3 și 5.4 din contractul de credit, instanța de apel urmează a verifica dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul caracterului abuziv al clauzei contestate, respectiv dacă aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, precum și dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se va aplica această clauză, mecanismul de aplicare și consecințele economice ale acesteia, statuându-se finalmente dacă dreptul băncii este sau nu unul discreționar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2) și al art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 148/2019/civ pronunțată în 5 noiembrie 2019 de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.

În rejudecare, instanța de apel, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în limitele efectului devolutiv al apelului, urmează să analizeze clauzele cuprinse în art. 5.1., 5.3 și 5.4 din contractul de credit prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, față de criticile formulate de către reclamant sub acest aspect prin apelul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 148/2019/civ pronunțată în 5 noiembrie 2019 de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.