ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 702/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2016 pe rolul Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: constatarea caracterului abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor abuzive din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/18.12.2007, cu consecința înlăturării lor din convenție, prevăzute la art. 5.1, 5.2, 6.6, 6.7, referitoare la comisioanele stabilite unilateral de către pârâtă, la art. 4.4, referitor la caracterul variabil, în funcție de voința unilaterală a pârâtei, al dobânzii curente și la art. 4.5, prin care pârâta a instituit în sarcina reclamantului dobânda penalizatoare.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, respectiv sumele achitate de către reclamant în baza clauzelor abuzive, prin care au fost impuse în sarcina sa comisioanele de analiză, de acordare, de administrare, de rambursare anticipată, precum și orice alte comisioane stabilite și reținute de către bancă, în temeiul art. 5.1 lit. f) din contract, precum și diferența dintre totalul sumelor plătite de reclamant cu titlul de dobândă, pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit nr. x din 18.12.2007, de la data încheierii contractului și până în prezent și cuantumul dobânzii datorate în mod real, prin raportare la formula marja fixă de 4% + indice Libor CHF 6 luni, valabil la începutul fiecărui semestru.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, respectiv a dobânzii legale remuneratorii aferente sumelor de restituit solicitate, de la data plății nelegale a fiecărei sume și până la data restituirii efective.

Totodată, reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv și implicit nulitatea absolută a art. 6.1 din contract, referitoare la obligația de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF, la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, pentru stingerea obligațiilor de plată lunare ale acestuia, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional și la recalcularea obligațiilor sale, în RON, raportat la cursul CHF - LEU de la data încheierii contractului de credit (respectiv 1 CHF = 2.1452 RON), pe toata durata executării raporturilor contractuale, luând în considerare și sumele achitate pentru rambursarea creditului până la data formulării acțiunii și în continuare, până la data îndeplinirii de către pârâtă a obligației de recalculare, constatată printr-un grafic de rambursare întocmit în acest sens pe întreaga durată de executare a contractului și comunicat reclamantului.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 14 din Legea nr. 193/2000 și art. 970 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b), c), d), f), art. 5.2, art. 6.6 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 18.12.2007, privind obligația de plată a comisionului de rambursare anticipată, art. 6.7 din contractul de credit privind obligația de plată a comisionului de administrare și art. 4.4 din contractul de credit, referitoare la caracterul variabil al dobânzii curente, în funcție de voința unilaterală a pârâtei.

Tribunalul a dispus înlăturarea din convenție a acestor clauze, fiind obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumelor achitate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv cele achitate de către reclamant cu titlu de comision de acordare, de administrare, de rambursare anticipată, precum și orice alte comisioane stabilite și reținute de către bancă, în temeiul art. 5.1 lit. f) din contract precum și a diferenței dintre totalul sumelor plătite de reclamant cu titlul de dobândă, pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit nr. x din 18.12.2007, de la data încheierii contractului și până în prezent, pe de o parte și cuantumul dobânzii în mod real datorate, prin raportare la formula: marja fixă de 4% + indice Libor CHF 6 luni, pe de altă parte.

A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000, în perioada de aplicare, respectiv a dobânzii legale remuneratorii conform O.G. nr. 13/2011, aferentă sumelor de restituit mai sus identificate, de la data prelevării nelegale a fiecărei sume și până la data restituirii efective.

Tribunalul a respins în rest acțiunea și totodată a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2500 RON cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 5 din 29 ianuarie 2019 a Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii și în ceea ce privește clauza contractuală prevăzută la art. 6.1 din contractul de credit, referitoare la obligația de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, petitul privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional și recalcularea obligațiilor în RON. Totodată, reclamantul a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiași hotărâri a formulat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de analiză și acordare, comisionul de rambursare, comisionul de administrare și dobânda variabilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-au respins apelurile formulate de reclamantul A. și pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență.

La 23 aprilie 2021 reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în vederea constatării caracterului abuziv și nulității absolute a art. 6.1. din Contractul de credit nr. x din 18.12.2007, referitoare la obligația de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, pentru stingerea obligațiilor de plată lunare ale acestuia, stabilizarea cursului de schimb valutar Chf-Leu, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional și la recalcularea obligațiilor recurentului-reclamant, în RON, raportat la cursul Chf - Leu de la data încheierii contractului de credit, pe toata durata executării raporturilor contractuale, luând în considerare și sumele achitate de către acesta pentru rambursarea creditului până la data formulării acțiunii și în continuare până la data îndeplinirii de către pârâtă a obligației de recalculare, constatată printr-un grafic de rambursare întocmit în acest sens pe întreaga durată de executare a contractului și comunicat recurentului-reclamant.

De asemenea, recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate de către acesta în mod integral la instantele de fond precum și a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial achitat în recurs.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut aplicarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, apreciind că orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului.

Recurentul-reclamant susține că, prin stabilirea obligației de restituire a creditului în CHF, a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe și în detrimentul consumatorului și nu au fost respectate criteriile de transparență și inteligibilitate, în ciuda faptului ca instanța de apel, în mod eronat, în aprecierea sa, a confirmat argumentul instanței de fond că odată cu angajarea unui credit în monedă străină consumatorul își asumă, în mod implicit, și riscul valutar.

Recurentul-reclamant arată că, în calitate sa de profesionist, banca avea o obligație de informare a consumatorului, inclusiv în ceea ce privește riscul valutar incident în speță, în lipsa oricărei clauze în acest sens, chiar dacă creditul nu a fost nici solicitat și nici utilizat în CHF și bineînțeles să facă dovada îndeplinirii acestei obligații.

Recurentul-reclamant menționează că această obligație a fost instituită prin Directiva 93/2013, care implementează un sistem de protecție al consumatorilor și care se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situație de inferioritate fată de instituția bancară, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil, fără a avea posibilitatea de a analiza în mod real și eficient efectele economice pe termen lung ale contractării, aspecte pe care consideră că instanța de apel nu le-a avut în vedere.

Așadar, nu se poate susține că un consumator își asumă riscul valutar și consimte în ceea ce privește asumarea acestui risc doar pentru că este cunoscut faptul că leul nu este o monedă stabilă și, din acest motiv, consumatorul și-ar asuma fluctuațiile valutei.

Instanța de apel prin aplicarea principiului nominalismului raportat doar la faptul că este "tradițional" în contractele de credit, în aprecierea recurentului-reclamant ignoră prevederile de drept material incidente, care au ca scop protejarea consumatorului de un caracter abuziv al instituției bancare.

În acest sens, recurentul-reclamant invocă hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc și alții c. C., prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că era de datoria instituțiilor bancare să ofere împrumutaților suficiente informații cu privire la riscurile aferente contractării unui credit în CHF, astfel încât consumatorii să înțeleagă consecințele economice pe care urmează să și le asume. Prin urmare, revine, conform indicațiilor date de Curtea Europeană, în sarcina instanțelor naționale să facă verificări cu privire la modalitatea în care instituțiile bancare au respectat această cerință.

Recurentul-reclamant susține că nu a existat o astfel de informare în cazul său, însă nu pune în discuție, prin prezentul recurs, starea de fapt dedusă judecății, lipsa informării acestuia cu privire la riscul valutar reieșind din decizia recurată, însă instanța de apel face doar o analiză teoretică asupra acestui risc și nu una concretă.

Faptul că pârâta a acordat reclamantului un credit în CHF și că obligația de restituire a fost stabilită în CHF, nu în moneda națională, susține recurentul-reclamant, nu poate determina un caracter aleatoriu implicit asumat de către acesta în ceea ce privește contractul de credit încheiat, raportat la o pretinsă asumare tacită a riscului valutar determinat de deprecierea semnificativă a monedei naționale față de francul elvețian.

Recurentul-reclamant subliniază că nu a fost informat corespunzător de către bancă anterior semnării contractului de credit și că această cerință de transparență și inteligibililate a clauzelor contractuale nu a fost respectată.

În ceea ce privește principiul nominalismului, recurentul-reclamant solicită constatarea inaplicabilității acestuia în contra celor reținute de către instanța de apel.

Teza principiului nominalismului nu înlătură, în sine, analiza caracterului abuziv al restituirii creditului în CHF în baza legislației consumatorului.

Potrivit art. 1 alin. (2) Directiva 93/13 CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Totodată, conform art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000 clauzele contructuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că prevederile art. 6.1 referitoare la obligația de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF îndeplinesc condițiile cumulative stabilite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv clauzele nu au fost negociate direct, acestea creează contrar bunei credințe un dezechilibru în defavoarea acestuia și nu respectă cerințele de transparență și inteligibilitate.

Apreciază recurentul-reclamant că sunt nejustificate și considerentele instanței de apel în ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb CHF - LEU de la momentul încheierii contractului, deoarece această solicitare urmărește întocmai reajustarea drepturilor și obligațiilor părților pentru a crea un echilibru contractual, iar nu pentru a urmări crearea unui dezechilibru, în sens contrar.

Recurentul-reclamant consideră că remunerația băncii ca urmare a încheierii contractului de credit este dobânda la plata căreia s-a obligat, iar nu dublarea prețului creditului ca urmare a schimbării cursului de schimb valutar al monedei în care a fost contractat. Prin urmare recurentul-reclamant menționează că urmărește echilibrarea contractului de credit, în ciuda celor reținute de către instanța de apel.

La 23 aprilie 2021 pârâta B. S.A a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de apel formulate de pârâtă cu consecința respingerii cererii de constatare a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5,1 lit. b), c), d) și f), art. 5.2, art. 6.6, art. 6.7 și art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 18.12.2007 și, implicit, a cererii de restituire a sumelor de bani percepute în temeiul acestor clauze și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, conform art. 453 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori întrucât niciuna dintre condițiile privind caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nu este îndeplinită în cauză.

Potrivit criticilor recurentei-pârâte clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și, în consecință, nu sunt abuzive. Instanța de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc. Recurenta-pârâtă arată că și-a îndeplinit în totalitate obligația impusă de lege cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale.

Recurenta-pârâtă precizează că obligația de a folosi un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată, întrucât nici legea internă și nici directivele europene nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de minimă diligență la încheierea unui contract de credit care îl angajează pe o durată îndelungată. Prin urmare, clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit prețul contractului

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit condiția impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 vizând negocierea. Negocierea este un raport care presupune cel puțin o dublă manifestare de voință, fiecare dintre părțile raportului fiind îndreptățite să propună o variantă a obiectului negocierii, or, în cauză, din partea reclamanților nu a existat nicio contraofertă sau vreo obiecție cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceștia fiind de acord cu varianta propusă de creditoare.

În cauză, recurenta-pârâtă precizează că recurentul-reclamant nu au făcut dovada negocierii sau a încercării de negociere a contractului de împrumut.

În măsura în care recurentul-reclamant constata ca prețul acestui contract, reflectat inclusiv în comisioanele percepute de creditoare, nu este convenabil, recurenta-pârâtă susține că era liber să solicite modificarea și să discute cu banca această posibilitate sau să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

Prin urmare, cunoscând condițiile de creditare, care s-au dovedit a fi mai avantajoase decât cele practicate de către alte instituții bancare, recurentul-reclamant a acceptat în cunoștință de cauză clauzele contractului de credit, având anterior posibilitatea de negocia clauzele sau a formula lămuriri sau obiecțiuni, pe care nu le-a exercitat.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit condiția privind dezechilibrul contractual. În ceea ce privește dezechilibrul contractual, așa cum a stabilit doctrina, acesta trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Directiva 93/13/CEE prevăd noțiunea de "dezechilibru semnificativ", iar doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat, încă de la data încheierii contractului.

Însă, în cauza de față recurenta-pârâtă menționează că o astfel de dovadă nu a putut fi făcută de către consumator, ținând cont de împrejurarea că acesta a cunoscut încă dinainte de momentul încheierii contractului termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, situație neîndeplinită în cauză.

Astfel, în cauză, nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat, dobânda bancară și comisioanele. Banca și-a asumat, și ulterior și-a îndeplinit obligația de acordare a împrumuturilor în moneda și în cuantumul solicitat, iar consumatorul la rândul lui are îndatorirea de a și le respecta pe ale lui.

Scopul urmărit de creditoare prin inserarea acestor clauze în contract, clauze negociate cu intimatul, astfel cum a arătat recurenta-pârâtă, a fost ca aceasta să își poată acoperi cheltuielile inerente demersurilor precontractuale și cele pentru efectuarea prin mijloace specifice a operațiunilor de supraveghere lunară a creditului. Pentru toate aceste servicii oferite consumatorilor, banca alocă resurse umane, care implică o serie de costuri.

Serviciile prestate în contul perceperii celor două comisioane de acordare și de administrare au fost enumerate, cu titlu exemplificativ în cadrul motivelor de apel, iar cei doi termeni "acordare" și "administrare" nu sunt de natură să nască dubii și nici nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a-i putea înțelege.

Recurenta-pârâtă susține că aceste clauze privind comisioanele de acordare, administrare și rambursare anticipată nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv întrucât sunt elemente care formează costul total al creditului potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei, reliefată de o fracțiune din rata dobânzii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit.

Prin urmare, susține recurenta-pârâtă că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil, condiție care este îndeplinită în cauză.

În analiza clauzei privind comisionul de acordare recurenta-pârâtă susține că această clauză nu este abuzivă. Modalitatea de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, exprimată și ca procent din valoarea totală a creditului, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare și din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Comisionul de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului și este acordat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit. Mai susține recurenta-pârâtă că aceasta clauză referitoare la comisionul de acordare este clară, exprimată atât numeric cât și procentual și, în consecință, intimatul a cunoscut obligația de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Recurenta-pârâtă menționează că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al comisionul de administrare întrucât aceasta este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract, iar caracterul transparent al acestuia rezultă din menționarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar.

Mai mult, din însăși denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput, fiind redactată clauza într-un limbaj ușor accesibil chiar și unui neprofesionist.

Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia. Fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Mai arătă recurenta-pârâtă că O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, act normativ ce vine în sprijinul acestora din urmă, stabilește în mod expres, prin art. 36, posibilitatea perceperii comisionului de administrare, aspect ce denotă faptul că leguitorul nu a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul abuziv ori nelegal.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.4 privind dreptul instituției financiare de a revizui cuantumul dobânzilor curente, în opinia recurentei-pârâte, contestarea acestei clauze de către intimat este lipsită de interes. Această condiție nu este îndeplinită deoarece, din analiza documentelor de la dosar, reiese în mod inteligibil faptul că recurenta-pârâtă nu a modificat niciodată, în mod unilateral, cuantumul dobânzilor, astfel că nu s-a creat niciun dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentului-reclamant.

Recurenta-pârâtă susține că admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate întrucât, pe de o parte, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este "modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Așadar, legea nu prevede ca sancțiune pentru clauzele abuzive restituirea prestațiilor sau punerea părților în situația anterioară ca o consecință specifică constatării nulității unei clauze.

La 29 iunie 2021 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

La 6 iulie 2021 recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 9 august 2021 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de aceasta.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, au fost admise în principiu recursurile.

La termenul din 29 martie 2022, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

I. Analizând recursul reclamantului, Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și vizează soluția de respingere a apelului propriu.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul critică faptul că instanța de apel a reținut aplicarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, în sensul că orice plată efectuată în baza convenției de credit se va face în moneda creditului, prin urmare clauza din contractul de credit prevăzută la art. 6.1 privitoare la obligația de a se restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, a fost exclusă de la posibilitatea examinării caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Critica este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect aplicarea principiului nominalismului în cauză.

În ceea ce privește această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C-81/19 la 9 iulie 2020 și anume că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamantul din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord expres al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat-CHF, nici nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevazute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000, deoarece atât timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Așadar, sunt nefondate susținerile recurentul-reclamant privind inaplicabilitatea principiului nominalismului în cauză, precum și cele prin care se arată că acest principiu nu înlătură analiza caracterului abuziv al restituirii creditului în CHF în baza legislației consumatorului, nemaiputând fi cazul unei adaptări, în consecință, a contractului prin stabilizarea cursului valutar de la data încheierii convenției și a încheierii unui act adițional, în sensul recalculării obligațiilor de plată ale debitorului.

II. Referitor la recursul pârâtei, Înalta Curte reține că a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportat la cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5,1 lit. b), c), d) și f), art. 5.2, art. 6.6, art. 6.7 și art. 4.4 din contract și implicit, a cererii de restituire a sumelor de bani percepute în temeiul acestor clauze, în opinia recurentei-pârâte apelul său fiind respins în mod nelegal.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât nu erau îndeplinite condițiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind greșit menținută hotărârea primei instanțe.

Legat de aspectul negocierii, recurenta-pârâtă creditoare a precizat că recurentul-reclamant debitor nu a făcut dovada negocierii contractului de împrumut, critică ce va fi înlăturată având în vedere că art. 4 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 193/2000, stipulează în favoarea consumatorului-debitor al contractului de credit prezumția relativă a lipsei de negociere a clauzelor contractuale, prezumție ce nu a fost răsturnată de pârâtă prin dovada contrară, modul de interpretare a probatoriului de către instanța de apel excedând controlului de legalitate din recurs.

Recurenta susține că instanța de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă, deși clauzele referitoare la comisioane și la caracterul variabil al dobânzii sunt accesibile și neechivoce.

Pentru început, în legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit privind comisionul de acordare și administrare, Înalta Curte confirmă efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții) prin această decizie fiind dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, privind art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

În decizia preliminară evocată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Raportat la această interpretare, instanța de apel a reținut că redactarea clauzelor într-un limbaj clar presupune nu numai faptul ca acestea să fie exprimate clar din punct de vedere gramatical, ci și de faptul dacă au fost negociate, având în vedere că limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumator să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor care rezultă din acesta în ceea ce-l privește (Cauza Kasler, C-26/13).

Având în vedere că, în cauza dedusă judecății, instanțele de fond au constat că reclamantul nu a fost informat cu privire la motivele care justifică acordarea acestor comisioane, în mod corect s-a reținut că pârâta și-a folosit poziția juridică și economică de superioritate, pentru a impune consumatorului clauzele standard, prin urmare dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost aplicate corect prin decizia atacată.

Contrar susținerilor recurentei, reclamantul-consumator nu a cunoscut integral condițiile de creditare referitoare la fundamentul și cuantumul comisioanelor, deci este nefondată susținerea acesteia că reclamantul a acceptat în cunoștință de cauză clauzele contractului de credit.

Clauza contractuală prin care se stabilește un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport cu scopul acestui comision, privind monitorizarea, efectuarea de operațiuni în scopul utilizării și rambursării creditului acordat consumatorului. În cauză însă, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul plătit lunar nu are prevăzută contractual valoarea de reper la care se raportează, ca de pildă valoarea soldului la data plății comisionului, permițând pârâtei să interpreteze unilateral conținutul acesteia prin raportarea comisionului la valoarea creditului contractual, deși scopul declarat de pârâtă este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului, reclamantul fiind în situația unei dificultăți evidente în decelarea neechivocă a prestațiilor asumate de părți.

Totodată, în ce privește comisionul de acordare a creditului deși clauza exprimă în mod clar cuantumul de plată, reclamantul-debitor nu a avut posibilitatea efectivă de a decela și verifica prestațiile pârâtei aferente, existând o suprapunere cu un alt comision, de analiză, perceput în condiții similare, la debutul raporturilor contractuale dintre părți.

Instanța de apel a analizat clauzele privind comisioanele de rambursare anticipată, de acordare și de administrare considerând corect că nu intră în sfera noțiunii de obiect principal al contractului de credit, fiind analizate criticile reclamantului privind redactarea într-un limbaj clar și inteligibil, analiză care se înscrie în coordonatele legate, nefiind aduse argumente legate de caracterul inadecvat al valorii comisioanelor.

Din această perspectivă sunt nefondate și criticile recurentei privind interpretarea greșită a condițiilor în care poate fi reținut caracterul abuziv al clauzelor raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Directiva 93/13/CEE, în condițiile în care instanța de apel a reținut caracterul neclar al clauzelor privind comisioanele, o astfel de constatare reprezentând dovada existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în favoarea creditoarei, care le poate atribui înțelesuri potrivit intereselor sale, în mod discreționar.

În condițiile utilizării unui limbaj neclar, recurenta-pârâtă susține în mod greșit că reclamantul a cunoscut încă dinainte de momentul încheierii contractului termenii în care acesta urma să se deruleze acesta.

Astfel cum s-a arătat, în acord cu interpretarea CJUE adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), criteriul de referință în aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu îl constituie lipsa menționării contraprestației pentru plata comisionului, ci posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Or, acest lucru nu este îndeplinit în cauză, dat fiind caracterul echivoc al redactării clauzelor deduse judecății, iar explicațiile și justificările recurentei aduse cu ocazia judecății, nu au relevanță și nu înlătură aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Recurenta-pârâtă a susținut că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv clauzele privind comisioanele de acordare, administrare și rambursare anticipată întrucât, alături de dobândă, sunt elemente care formează costul total al creditului potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind excluse de la control clauzele privind obiectul și prețul contractului.

Și această critică este nefondată având în vedere încălcarea de către pârâtă a principiului transparenței în redactarea clauzelor contractuale, clauzele neputând fi excluse de la analiza caracterului abuziv, conform Legii nr. 193/2000.

Referirile pârâtei la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea nu sunt aplicabile în cauză, raportat la data încheierii contractului de credit (18.12.2007) ale cărui clauze au fost supuse analizei, din perspectiva caracterului abuziv.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.4 privind dreptul instituției financiare de a revizui cuantumul dobânzilor, în opinia recurentei-pârâte, contestarea acestei clauze de către reclamant este lipsită de interes, deoarece pârâta nu a modificat niciodată, în mod unilateral, cuantumul dobânzilor, astfel că nu s-a creat niciun dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentului-reclamant.

Critica va fi înlăturată, întrucât instanța de apel a fost învestită cu analiza raporturilor contractuale cu pârâta până la cesionarea contractului la 31.03.2009, iar în acord cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, caracterul abuziv se apreciază in abstracto, ca orice cauză de validitate la data încheierii convenției, producerea prejudiciului efectiv prin executarea clauzelor contractuale nefiind o condiție impusă de lege.

Recurenta-pârâtă susține în mod greșit că admiterea acțiunii reclamantului nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

În spiritul art. 6 al Directivei 93/13/CEE lipsirea de efecte a clauzelor abuzive este o sancțiune cu caracter disuasiv aplicată profesioniștilor în scopul eliminării practicilor abuzive, or aplicarea acestei sancțiuni ar fi lipsită de finalitate dacă profesionistul ar păstra prestațiile bănești impuse prin clauzele abuzive.

Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată și nu poate avea efect în ce privește consumatorul. Prin urmare, constatarea caracterului abuziv trebuie să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. (a se vedea hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Intierrez Naranjo).

Totodată, CJUE statuează că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume ce se dovedesc nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume.

Legiuitorul a prevăzut în mod strict situațiile în care, urmare a constatării nulității unui contract cu executare succesivă nu se impune restituirea prestațiilor, ipoteză de drept care nu se regăsește în cauză, cu atât mai mult cu cât prestațiile unui contract de credit, având ca obiect bunuri fungibile, pot fi oricând restituite, criticile recurentei fiind nefondate.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2022.