ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 847/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.12.2014, reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței:

I) constatarea caracterului abuziv, al următoarelor clauze contractuale din Contractele de credit depuse alăturat prezentei cereri, după cum urmează:

a) constatarea ca abuzivă a clauzei numărul "tabel anexa 1" din contractele de credit, care prevede că "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C. la care se adaugă x% PP "precum și orice alta clauza care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor respectiv clauza numărul "tabela anexa 2" din condițiile generale de creditare anexa la contractul de credit care prevăd ca "pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzi curente variabile se modifica în funcție de evoluția dobânzii de referința C. și înlocuirea acestei clauze nule, cu o clauză conform căreia dobânda variază în funcție de indicele public plus marja fixa regăsita în fiecare contract în parte.

(Legea aplicabilă 193/2000, H.G. nr. 1553/2004, în raport de înscrisurile de la dosar, contractele de credit inițiale, articolele arătate mai sus)

b) în subsidiarul capătului de cerere de la lit. a) solicită recalcularea nivelului dobânzii, prin formula de la capătul a, în comparație cu formula băncii, pentru a putea evidenția, excedentul de dobândă; (Legea aplicabilă 193/2000, H.G nr. 1553/2004, art. 1528 C. civ., în raport de înscrisurile de la dosar, contractele de credit inițiale, articolele arătate mai sus) și restituirea sumelor de bani plătite de contestator peste dobânda ce va reieși în urma expertizării contractelor în ipoteza în care vor apărea sume excedentare și în mod obligatoriu doar dacă instanța va constata nulitatea clauzei referitoare la dobândă; (Legea aplicabilă C. civ. art. 1254)

II) constatarea nulității absolute a prevederilor din contractele de credit așa cum au arătat mai sus, în ceea ce privește comisionul de acordare, comisionul de administrare și comisionul de risc toate comisioanele regăsite în "tabel anexa 3" iar în urma declarării nulității absolute, obligarea pârâtei la restituirea acestor sume reprezentate de comisioanele defăimate;

III) plata dobânzilor legale (Legea aplicabilă O.U.G. nr. 13/2011 în raport de actele dosarului); plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3433 din 6 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor art. 9 lit. a) și b) referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, a obligat pârâta la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și de administrare în cuantum de 1.871 Euro (8.234 RON) și 3.406 Euro (14.986 RON), precum și la plata dobânzii legale aferentă calculată de la data fiecărei plați până la restituirea efectivă și a respins restul acțiunii ca neîntemeiată.

A respins cererea C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel C. S.A. solicitând schimbarea în tot a sentinței civile nr. 3433 din 6 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, în sensul admiterii următoarelor excepții: prescripția dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din Contractul de credit nr. x/16.10.2007; inadmisibilitatea capătului de cerere privind restituirea sumelor percepute în temeiul Contractului de credit; excepția lipsei de interes și de obiect a cererii de anulare a clauzelor privind calcularea dobânzii în funcție de dobânda de referință a C. și privind comisionul de risc; în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 3433 din 6 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, deci inclusiv cu privire la clauzele ce reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare; obligarea reclamanților la plata către banca a cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat și dovedit în fața primei instanțe și în fața instanței de apel, reprezentând cheltuieli generate de soluționarea prezentului litigiu.

Reclamanții au formulat întâmpinare și apel incident prin care au solicitat modificarea în parte a sentinței apelate incident si astfel constatarea ca abuziva a clauzei referitoare la nivelul dobânzii curente variabile in funcție de evoluția dobânzii de referința C., cu consecința menținerii celorlalte prevederi ale sentinței civile.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1933A din 19 octombrie 2017 a respins ca tardiv apelul incident formulat de apelanții B. și A..

A admis apelul principal declarat de apelanta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3433 din 06.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A. și B..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv și al nulității absolute a clauzei prevăzută de art. 9 lit. a) și b) din contract și obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

A obligat intimații la plata către apelantă a sumei de 2473 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1933A din 19 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs principal recurenții-reclamanți A. și B..

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Susțin, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de Legea nr. 193/2000, precum și jurisprudența CJUE în materie.

Astfel, în ceea ce privește comisionul de acordare, perceput la valoarea procentuală de 2,5% din creditul acordat, institut ca o condiție de plată a creditului, apreciază că acesta întrunește condițiile unei clauze abuzive.

Banca a impus reclamanților plata unei taxe, ca o condiție prralabilă de admitere a cererii de credit, fără a fi enunțate elementele concrete care să configureze contraprestația băncii. Textul clauzei nu cuprinde date și elemente de natură a atesta în concret serviciile efectuate de bancă, altele decât cele incluse în comisionul de procesare.

În aceste condiții, recurenții apreciază că acest comision reprezintă o dobândă mascată care lezează interesul acestora și disimulează un spor de dobândă.

Totodată, recurenții arată că nivelul procentual al comisionului de acordare este deosebit de oneros și deteriorează echilibrul contractual contrar principiului bunei credințe instituit prin art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Chiar dacă se consideră că existența comisionului este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporțional cu creditul.

Referitor la comisionul de administrare recurenții susțin că ar reprezenta perceperea unui tarif de două ori, întrucât și dobânda s-ar plăti pentru aceleași servicii. De asemenea, consideră că instanța de apel a concluzionat, în mod greșit că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

În contract nu se definește comisionul de administrare și nici motivul pentru care este perceput, fiind nejustificat întrucât banca nu efectuează niciun serviciu în schimbul lui, ea încasând dobânda.

Recurenții concluzionează în sensul că în mod greșit a reținut instanța de apel că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Analiza trebuia făcută din perspectiva protecției consumatorului și cu luarea în considerare a faptului că clauzele nu au fost negociate.

În ceea ce privește admiterea excepției tardivității apelului incident, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel în mod eronat a admis această excepție întrucât apelul incident a fost depus odată cu întâmpinarea, în conformitate cu dispozițiile art. 471 C. proc. civ.

La data de 8 martie 2017, intimata - pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare și recurs incident.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și excepția inadmisibilității criticilor privitoare la netemeinicia deciziei recurate, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nul, iar în subsidiar ca inadmisibil sau nefondat.

Prin recursul incident formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. susține, în esență, că instanța de apel reține în mod greșit pe de o parte că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze este nulitatea absolută, iar pe de altă parte că, din acest motiv, acțiunea formulată de recurenți este imprescriptibilă.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la faptul că instanța de apel a reținut greșit că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv este nulitatea absolută, în realitate legiuitorul a stabilit o sancțiune sui generis, care constă în încetarea efectelor clauzelor constatate drept abuzive, efectul nefiind retroactiv, neputând fi afectate prestațiile efectuate.

De asemenea, consideră că în mod eronat instanța de apel a reținut că revine profesionistului obligația de a dovedi că dispozițiile contractuale reclamante au fost negociate, precum și caracterul neesențial al comisioanelor de acordare și de administrare.

Prin urmare, recurenta-pârâtă C. S.A. solicită admiterea recursului incident formulat împotriva unor considerente ale deciziei civile nr. 1933A din 19.10.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și modificarea hotărârii recurate prin înlocuirea acestor considerente cu propriile considerente ale instanței de recurs în sensul celor învederate de recurenta- pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20.06.2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11.10.2018 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) C. proc. civ. raportat la art. 518, dar și la art. 27 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018,

Prin încheierea din camera de consiliu din 11.11.2021 cauza a fost repusă pe rol urmare a soluționării excepției de neconstituționalitate prin decizia nr. 426 din 17 iunie 2021 de către Curtea Constituțională și s-a dispus completarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, suplimentul la raport fiind comunicat către părți și s-a pus în vedere acestora că au posibilitatea să depună în scris un punct de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării acestuia.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10.02.2022, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanți și pârâtă, fiind acordat termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică la 07.04.2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul principal al reclamanților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au criticat prin recursul principal soluția instanței de apel în ceea ce privește cererea privind constatarea caracterului abuziv având ca obiect perceperea comisionului de acordare și administrare.

În opinia acestora, soluția privind respingerea acestei cereri este una greșită, raportat la conținutul clauzelor contractuale și la dispozițiile legale interne și comunitare, respectiv art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1)-(2), art. 6 din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența CJUE, respectiv cauza Oceano Grupo Editori S.A..

Criticile urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenții-reclamanți.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate susținerile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare și la comisionul de administrare.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat în ceea ce privește modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de administrare și acordare că aceasta este neechivocă, fiind menționat expres modul de determinare a sumelor datorate cu acest titlu, întinderea obligației fiind cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Înalta Curte reține că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de acordare și administrare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilității. De asemenea este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, având în vedere că a fost perfectat contractul de credit. Prin urmare, nu este fondată critica recurenților în sensul că terminologia folosita nu este explicata in cuprinsul condițiilor generale ale contractului, iar justificarea perceperii acestor comisioane nu este detaliata in contract.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la comisionul de acordare, argumentele recurenților au vizat lipsa de cauză juridică a clauzei în lipsa unei contraprestații a băncii, care să justifice perceperea acestuia și nivelul acestuia deosebit de oneros.

Înalta Curte constată, în acord cu cele statuate de instanța de apel, că perceperea unei sume de bani cu titlu de comision de acordare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, această sumă fiind percepută de bancă ca preț al serviciilor prestate.

Din denumirea acestuia se reține că acesta este perceput pentru acordarea creditului, activitate care are caracter complex vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă. Prin urmare recurenții-reclamanți au cunoscut și înțeles care este rațiunea perceperii lui, prin denumirea serviciului prestat și anume acordarea creditului.

Caracterul clar și inteligibil al clauzei nu este condiționat de detalierea tuturor activităților prestate în cadrul serviciului de administrare credit, această sumă fiind percepută de bancă ca preț al serviciilor prestate.

Pentru aceleași considerente, nici critica recurenților în sensul că este o clauză abuzivă cea privitoare la comisionul de acordare credit prin raportare la art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și nici aceea în sensul că este intr-o vădită disproporție cuantumul comisionului de acordare față de serviciile pe care banca le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit, acest comision materializându-se in obținerea de către banca a unui câștig injust, in detrimentul consumatorului, contrar principiului echității si bunei-credințe, nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește criticile privind caracterul adecvat al perceperii comisionului de acordare, Înalta Curte constată că procentul de 2,5% aplicabil la valoarea totală a creditului, rezultând un cuantum de 37,43 euro/lună, a fost cunoscut de reclamanți de la momentul încheierii contractului de credit, aceștia fiind informați cu privire la toate elementele comisionului de acordare.

Caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate nu a fost demonstrată, astfel încât serviciile suplimentare prestate de instituția de credit nu intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate de recurenții-reclamanți în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la comisionul de administrare, argumentele recurenților au vizat lipsa de cauză juridică a clauzei în lipsa unei contraprestații a băncii determinate sau determinabile, care să justifice perceperea acestuia.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei menționată este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate și scadența acestora, nu se poate considera ca reclamanții au fost prejudiciați, aceștia fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul și data perceperii acestora rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi privește.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Se reține că acest comision are caracter clar, reclamanții înțelegând rațiunea perceperii lui, prin denumirea serviciului prestat, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă în cadrul serviciului de administrare credit.

Perceperea unei sume de bani cu titlu de comision de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare este nefondat.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin rațiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoștință de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri și faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, se constată că acesta a fost invocat formal, fără a fi dezvoltate și argumentate criticile subsumate acestui motiv.

În această situație, Înalta Curte nu poate proceda la efectuarea examenului de legalitate al deciziei recurate din această perspectivă.

În ceea ce privește criticile aduse soluției privind apelul incident, prin care s-a admis excepția tardivității acestuia, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel în mod eronat a admis această excepție întrucât apelul incident a fost depus odată cu întâmpinarea, în conformitate cu dispozițiile art. 471 C. proc. civ.

Înalta Curte, constată că prin încheierea de ședință din 22.06.2017 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității apelului incident, constatând că atât depunerea întâmpinării cât și a apelului incident a fost făcută cu depășirea termenului imperativ de 15 zile prevăzut de art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Din procesul-verbal de comunicare a cererii de apel, a reieșit că recurenților-reclamanți le-a fost comunicat apelul la 24.03.2017, iar termenul de 15 zile a început să curgă la acea dată și s-a împlinit la 10.04.2017. Recurenții au formulat întâmpinare și apel incident la 28.04.2017, cu depășirea termenului procedural.

În consecință, instanța de apel a soluționat corect această excepție prin raportare la circumstanțele cauzei.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte reține următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată nu este legală, întrucât instanța de apel reține în mod greșit pe de o parte că sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze este nulitatea absolută, iar pe de altă parte că, din acest motiv, acțiunea formulată de recurenți este imprescriptibilă.

Înalta Curte constată că, în realitate, criticile vizează soluția instanței de apel privind excepția prescripției dreptului material la acțiune, situație față de care le va analiza din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la aplicarea greșită a dispozițiilor incidente din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, Înalta Curte a procedat la recalificare, constatând că acestea reprezintă veritabile critici aduse soluției de respingerea a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ci nu pot fi încadrate în categoria considerentelor greșite ale hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile pârâtei din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 raportat la obiectul acțiunii sunt nefondate.

Cererea de față are ca obiect constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale, fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 care privesc protecția consumatorilor, norme cu caracter de ordine publică, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, dreptul la acțiune având caracter imprescriptibil.

De asemenea, se mai reține că dreptul la acțiune având ca obiect restituirea sumelor percepute în temeiul unor clauze contractuale nule începe să curgă de la momentul constatării nulității absolute a respectivelor clauze, ci nu de la momentul efectuării plății, potrivit art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în speță devin aplicabile dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic putând fi invocată oricând.

În continuare, Înalta Curte urmează să analizeze criticile aduse de recurenta-pârâtă prin recursul incident, care vizează considerentele greșite privind reținerea sancțiunii care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor.

Instanța de recurs reține că recurenții-reclamanți au solicitat restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare și acordare, constatate abuzive.

Solicitarea a vizat restituirea sumelor percepute în baza clauzelor constatate abuzive, în temeiul principiului repunerii în situația anterioară, ca efect al constatării nulității clauzelor în discuție.

Prin urmare, fundamentul juridic al acestui capăt de cerere este reprezentat de aplicarea prevederilor art. 6 din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000. Din această perspectivă, se cuvine subliniat că, prin Decizia preliminară din 21 decembrie 2016, pronunțată de CJUE în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și C-308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu, s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii" (paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii).

Caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatare este întemeiat pe imprescriptibilitatea dreptului la acțiune, în sens procesual, întrucât prin intermediul acestei acțiuni se solicită ca instanța să constate nulitatea absolută a unor clauze din contractul de credit, întemeiată pe dispozițiile legale care privesc protecția consumatorului, reglementate prin norme juridice de ordine publică.

În consecință, criticile sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile vizând considerentele instanței de apel cu privire la obligația profesionistului de a dovedi că dispozițiile contractuale reclamate au fost negociate, Înalta Curte le apreciază nefondate.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

În ceea ce privește critica privind considerentele vizând caracterul neesențial al comisioanelor de acordare și administrare, se constată că și aceasta este nefondată.

Instanța de apel, a determinat, prioritar, în ce măsură sunt aplicabile comisionului de acordare și administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Această dispoziție legală a preluat integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În analizarea caracterului abuziv al clauzelor de acordare și administrare din contract, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care a statuat că se circumscriu noțiunii de obiectul principal al contractului, în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, astfel cum s-a reținut în cauza C-26/13 Kásler și Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt.

Clauzele în discuție nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu.

În concluzie, în mod corect s-a reținut faptul că, comisioanele, deși fac parte din costul total al creditului nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului, și nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nrr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul principal declarat de recurenții-reclamanți B. și A., precum și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1933 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.