ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 840/2021

Ședința publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 2 decembrie 2015, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. solicitând:

1.să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din aceeași dată și din condiții generale de creditare - anexă la contract:

a) clauzele care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului;

b) clauzele care reglementează plata unui comision de acordare a creditului.

a) eliminării din acesta a clauzelor care prevăd plata comisionului de administrare și/sau a comisionului de acordare a creditului și

b) recalculării totalului sumei de restituit de către reclamanți conform contractului fără luarea în calcul a sumelor de bani reprezentând comision de administrare și/sau comision de acordare a creditului prin emiterea unui nou grafic de rambursare.

a) clauzele contractuale privind stabilirea unei dobânzi variabile în funcție de dobânda de referință variabilă, afișată la sediile băncii;

b) clauzele contractuale care trimit la dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii și prevăd calcularea DAE și/sau "dobânzii curente" și/sau a "dobânzii majorate" în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii;

c) a oricăror clauze contractuale care permit pârâtei D. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii;

a) eliminării din contract a clauzelor care permit calcularea oricărei dobânzi în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile băncii, constatate nule absolut potrivit solicitării noastre din capătul 4 de cerere și

b) recalculării totalului sumei de restituit de către reclamanți fără luarea în calcul a tuturor sumelor de bani rezultând din aplicarea dobânzii de referință variabilă a băncii.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 7842 din 12 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare și de acordare (art. 9 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/2007 și actul adițional încheiat la 16 octombrie 2007 privind modificarea comisionului de acordare; a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor nule cu titlu de comision de administrare și de acordare, precum și la plata dobânzii legale aferentă de la data încasării până la restituirea efectivă; a respins celelalte petite ca neîntemeiate.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Reclamanții solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii capetelor de cerere 2,4,5 și 6 cu cheltuieli de judecată.

Pârâta D. S.A. a declarat apel împotriva aceleiași sentințe, precum și a încheierii din 12 septembrie 2016 solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii din data de 12 septembrie 2016 și a sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității clauzelor pretins abuzive și restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă și comisioane, schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1112 A din 24 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C.; a schimbă în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2579 din 16 octombrie 2007 și din condiții generale de creditare: a) clauza contractuală privind stabilirea unei dobânzi variabile în funcție de dobânda de referință variabilă, afișată la sediile băncii; b) clauzele contractuale care trimit la dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii și prevăd calcularea DAE și/sau dobânzii curente și/sau a dobânzii majorate în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii; c) orice clauze contractuale care permit pârâtei D. S.A. modificarea unilaterală a dobânzii de referință variabilă; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma reprezentând diferența dintre dobânda încasată efectiv și dobânda de 7,4% pe an, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data încasării și până la data achitării efective; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din 12 septembrie 2016; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins capetele privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare și a unui comision de acordare (art. 9 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x/2007 și actul adițional încheiat la 16 octombrie 2007 privind modificarea comisionului de acordare) și cele privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor constatate nule cu titlu de comision de administrare și de acordare, precum și privind plata dobânzii legale aferentă de la data încasării până la restituirea efectivă, ca nefondate; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat pârâta D. S.A. la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă D. S.A. a sumei de 2288 RON cu titlu de cheltuieli de judecata în apel.

E. Considerentele deciziei instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut în esență următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți:

Art. 5 din condițiile speciale reglementează mecanismul contractual de calcul al dobânzii curente în sensul că aceasta este formată din dobânda de referință variabilă la care se adaugă o marjă fixă.

Clauza nu definește ce înseamnă dobânda de referință variabilă, art. 2.10.b din condițiile generale făcând referință la un criteriu de determinare, respectiv indicele LIBOR/EURIBOR.

Consumatorul nu poate cunoaște care este formula după care se calculează variația dobânzii, periodicitatea sau condițiile în funcție de care are loc modificarea.

Nu este suficient a se insera în contract doar aspectul că dobânda variază în funcție de un indice de referință, fără a se prevedea și modalitatea de calcul a acestei variații, pentru a exista previzibilitate pentru partea aflată în poziție de inferioritate și pentru a se menține justul echilibru între drepturile și obligațiile părților.

În acest context, Curtea apreciază că art. 5 din contractul de credit nr. x din 16 octombrie 2007 (condițiile speciale) care permite stabilirea unei dobânzi variabile în funcție de dobânda de referință variabilă, afișată la sediile băncii și art. 6, art. 7, art. 8 din condițiile speciale care fac trimitere la dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă și prevăd calcularea DAE și/sau a dobânzii majorate în funcție de dobânda de referință variabilă, respectiv orice clauză care permite băncii să modifice unilateral dobânda de referință variabilă reprezintă clauze abuzive, fiind întrunite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Dobânda, conform înțelegerii părților rămâne variabilă, iar părțile vor trebui să stabilească, ca rezultat al negocierii, criterii precise, clare în funcție de care dobânda variază.

Încetarea efectelor clauzelor abuzive nu depinde de manifestarea de voința a băncii, astfel încât aceasta ar trebui să aibă o anumită conduită, fiind o consecință a constatării nulității acesteia, consacrată și legal.

Obligația de restituire a diferenței de dobândă a intervenit ca urmare a constatării nulității absolute a unei dispoziții contractuale, nulitate ce produce efecte retroactiv, astfel încât plățile efectuate în baza acesteia sunt lipsite de temei. Situația băncii, care primește dobânda, capitalul și comisioanele în rate lunare, nu este similară cu cea a unui chiriaș care folosește un bun imobil (și care nu mai poate restitui această folosință, dar și proprietarul păstrează chiria), întrucât sumele achitate băncii sunt bunuri consumptibile și fungibile, astfel încât se pot restitui bunuri de aceeași cantitate.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta D. S.A.:

Critica privind termenul de prescripție al acțiunii în constatarea nulității absolute este nefondată. Conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută a unui act juridic sau a unor clauze ale acestuia poate fi invocată oricând, așadar acțiunea este imprescriptibilă.

Comisioanele inclusiv cel de acordare și de administrare intră în costul total al creditului, conform art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, însă acestea nu reprezintă obiectul principal al contractului de credit.

Denumirea comisionului de acordare este suficient de sugestivă pentru ca un consumator mediu să înțeleagă de ce este perceput acest comision.

Termenul de acordare este un termen pe care orice persoană de inteligență medie îl poate înțelege, fiind sinonim cu analizarea, iar folosirea terminologiei de acordare conduce, în mod evident, la ideea că banca are în vedere operațiunea de examinare de către un funcționar a solicitării clientului de acordare a unui împrumut și de verificare a îndeplinirii condițiilor.

Cu privire la comisionul de administrare, tribunalul a apreciat caracterul abuziv al acestei clauze prin prisma faptului că nu se indică în contract activitățile pentru care se percepe acest cost, iar valoarea acestui comision nu se corelează cu cea a soldului rămas de plată.

Curtea a reținut că pe durata derulării creditului, o bancă trebuie să urmărească dacă un debitor își achită ratele iar, în caz negativ, să trimită notificări. De asemenea, în cazul modificării dobânzii, banca trebuie să îl informeze pe împrumutat și să comunice noul grafic de rambursare. Toate aceste activități presupun întreținerea unei baze de date, personal pentru efectuarea acestor operațiuni.

Curtea a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a declara ca abuzive comisioanele de acordare și de administrare, motiv pentru care nu se impune nici restituirea acestora.

Prin cererea înregistrată la data de 7 septembrie 2018, apelanții-reclamanți au solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei în ceea ce privește sintagma "Obligă pârâta să plătească reclamanților suma reprezentând diferența dintre dobânda încasată efectiv și dobânda de 7,4% pe an".

Prin încheierea nr. 110 A din 23 noiembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins această cerere ca nefondată, reținând următoarele:

În cadrul considerentelor deciziei s-a explicat dispoziția a cărei lămurire se cere în sensul că, având în vedere că nu s-a constatat caracterul abuziv și nul al clauzei privind dobânda variabilă, ci doar a criteriului în funcție de care dobânda putea varia, acesta fiind înlăturat, se impune restituirea diferenței dintre dobânda inițială (7,4%) și cea majorată în baza clauzei declarate abuzive, întrucât respectiva majorare nu are temei contractual.

Curtea a reținut în considerentele deciziei faptul că la data contractării, dobânda era de 7,4%, iar după cel de-al doilea an (în perioada iunie 2009 - august 2015, când creditul a fost declarat exigibil), dobânda a fluctuat între 11,4% și 9,373%, fără a se cunoaște mecanismul prin care banca a stabilit acest nivel.

În acest context, din coroborarea considerentelor deciziei cu cele statuate în dispozitiv, rezultă cu claritate care este obligația băncii și anume, de a plăti reclamanților suma rezultată din diferența dintre dobânda inițială stabilită prin contract (7,4%) și cea mărită de bancă în temeiul criteriului referitor la dobânda de referință variabilă (11,4%, 9,373%, etc.).

Interpretarea susținută de apelanții-reclamanți referitoare la faptul că obligația de restituire din dispozitiv poate fi înțeleasă în sensul că banca trebuie să plătească toată dobânda încasată efectiv mai puțin dobânda percepută pe primul an contractual nu are suport nici legal, nici contractual.

Conform acestui algoritm dorit de reclamanți ar însemna că respectivul contract de împrumut a generat dobânda contractuală doar pentru primul an, iar ulterior împrumutul este cu titlu gratuit, ceea ce nu poate fi primit.

Apreciind că dispozitivul deciziei este explicat de considerentele acesteia, nefiind vorba despre vreun aspect neclar care trebuie lămurit, Curtea a respins cererea de lămurire ca nefondată.

F. Calea de atac împotriva deciziei instanței de apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel București au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Cu privire la dispoziția instanței de a fi obligată pârâta să plătească reclamanților diferența dintre dobânda încasată efectiv și dobânda de 7,4% pe an, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța a admis capătul de cerere nr. x și a procedat și la soluționarea favorabilă a capătului de cerere nr. x, însă maniera în care instanța a soluționat-o este contradictorie și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de apel a încălcat legea și a transformat compoziția dobânzii curente variabile din dobânda de referință variabilă afișată la sediile D. + 1,5 p.p. pentru toți anii ulteriori primului an contractual în dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile D. + 7,4% pe an pentru toți anii ulteriori primului an contractual.

Dispoziția instanței de a restitui reclamanților diferența dintre dobânda inițială de 7,4% și cea majorată pe baza clauzei declarate nule conduce la transformarea contractului în discuție dintr-un contract cu dobânda fixă cu valoarea de 7,4% doar pentru primul an, într-un contract cu dobânda fixă cu valoarea de 7,4% pe toți anii contractuali.

Instanța de apel a încălcat principiul libertății contractuale, iar dobânda încasată după primul an contractual trebuie restituită în întregime ori cel puțin ca diferență între dobânda efectiv încasată și o dobândă de 1,5% pe an, întrucât 1,5 p.p. pare a fi singurul element clar din componenta dobânzii curente variabile datorată după primul an și alcătuită din "ceva + 1,5 p.p.".

Sub aspectul motivării soluției privind obligarea pârâtei D. de a restitui reclamanților doar o parte din dobânda încasată după primul an contractual, hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Motivarea instanței că reclamanților li se cuvine a li se restitui inclusiv după primul an doar diferența dintre dobânda efectiv încasată și o dobândă de 7,4% pe an este contradictorie cu motivarea acesteia că prin voința părților s-a stabilit prin contract o dobândă variabilă și că urmează ca prin negociere părțile să stabilească criteriile precise în funcție de care aceasta va varia.

Dacă este nulă clauza prin care se impune consumatorilor să achite o dobândă de referință variabilă afișată la sediile D. înseamnă că este nulă clauza privind dobânda variabilă atât în privința cuantumului cât și în privința mecanismului de determinare.

Rezultă din motivarea instanței că reclamanții vor fi obligați la o negociere în cadrul căreia "criteriile clare și precise de variabilitate" a dobânzii vor conduce exclusiv la majorare și nu ar putea conduce la micșorare, iar negocierea va începe de la o marjă fixă de 7,4 % pe toți anii, deși voința părților a fost ca aceasta să se plătească doar pe primul an.

Referitor la comisionul de acordare și de administrare, instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material constând în art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Arătându-se prin clauza contractuală expresă că aceste comisioane sunt variabile în funcție de evoluția pieței financiar-bancare este evident că banca și-a rezervat dreptul de a modifica valoarea oricând unilateral, fără nici un motiv justificat cuprins în contract.

În chiar ziua semnării contractului în care s-a stipulat că valoarea comisionului de acordare este de 1,80% flat, recurenții consumatori au fost puși să semneze un act adițional prin care, fără nici un fel de justificare, comisionul de acordare a creditului s-a modificat prin majorare de la 1,80% flat la 2.80% flat.

Comisionul de administrare este instituit printr-o modalitate abuzivă și pentru că este calculat pe întreaga durată de restituire a creditului la valoarea inițială a creditului.

Pentru operațiunile descrise în motivarea instanței de apel, banca percepe dobânda, adică prețul folosinței banilor împrumutați.

În contractul de credit încheiat nu există nici o clauză care să stipuleze că recurenții consumatori au dreptul iar banca obligația să-i notifice în scris în caz de neplată ori despre vreo modificare unilaterală a dobânzii.

Este nelegală motivarea potrivit căreia comisioanele fac parte din costul total al creditului și că din această perspectivă în lumina art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu s-ar putea efectua verificarea caracterului abuziv sau nu al costului contractului.

Recurenții-reclamanți nu au cerut să se analizeze justețea prețului, respectiv că acesta este mai mic sau mai mare decât ar fi trebuit.

Se solicită admiterea recursului și casarea în parte a deciziei civile atacate, rejudecarea cauzei pe fond și obligarea pârâtei D. S.A. să restituie reclamanților dobânda pe care a încasat-o efectiv după primul an de contract, în integralitatea sa ori cel puțin diferența dintre dobânda efectiv încasată după primul an și o dobândă de 1,5 p.p. (1,5% pe an), la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data încasării și până la data restituirii efective. De asemenea, respingerea apelului D. S.A. împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Reclamanții A., B. și C. au declarat recurs și împotriva încheierii nr. 110 A din 23 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, considerând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele instanței de apel sunt nelegale.

Din moment ce dobânda fixă curentă este înlocuită prin voința părților de o dobândă curentă variabilă compusă din "dobânda de referință variabilă afișată la sediile D. + 1,5 p.p." în mod evident sensul sintagmei "Obligă pârâta să plătească reclamanților suma reprezentând diferența dintre dobânda încasată efectiv și dobânda de 7,4% pe an, …" nu poate fi decât "obligă pârâta să restituie diferența dintre dobânda încasată efectiv și dobânda de 7,4% pe an, reprezentând dobânda încasată pentru primul an…". Aceasta nu înseamnă că după primul an contractul rămâne fără dobândă, ci că banca are dreptul la o dobândă de maxim 1,5 p.p. urmând ca pentru o eventuală diferență să stabilească prin negociere cu reclamanții un alt cuantum al dobânzii, în funcție de un criteriu transparent, inteligibil, neabuziv.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma reprezentând diferența dintre dobânda încasată efectiv și dobânda de 7,4% pe an sunt neîntemeiate.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8.

S-a reținut de către instanța de apel în mod corect faptul că, în realitate, clauzele criticate nu instituie dobânda, ci mecanismul de majorare al acesteia. Acest aspect și modul în care este stabilit acest mecanism poate fi supus verificării din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ceea ce a fost constatat abuziv și declarat nul nu este însăși clauza ce stipulează dobânda variabilă; nulitatea absolută vizează doar sintagma "în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile băncii".

Critica recurenților vizează faptul că instanța de apel a reținut că ceea ce se poate restitui este diferența dintre dobânda inițială - 7,4% - și cea majorată în baza clauzei declarate abuzive, întrucât, ca urmare a constatării caracterului abuziv al criteriului în funcție de care banca a procedat la mărirea dobânzii, acesta este eliminat din convenție, astfel încât majorarea operată nu are temei contractual.

Această critică este nefondată pentru că nu se poate considera că banca are obligația să plătească toată dobânda încasată efectiv mai puțin dobânda percepută pe primul an contractual, neexistând o astfel de reglementare legală și nici o clauză contractuală.

Declarându-se ca fiind nulă și abuzivă clauza contractuală referitoare la criteriul utilizat de bancă pentru a crește dobânda nu înseamnă, așa cum susțin recurenții, că după primul an contractual dobânda este de 1,5 p.p., respectiv 1,5% an pentru că nu mai există dobândă variabilă. Clauza privind caracterul variabil al dobânzii nu a fost declarată abuzivă și nulă. Așa fiind, dobânda conform înțelegerii părților rămâne variabilă, iar părțile vor trebui să stabilească, ca rezultat al negocierii, criterii precise, clare în funcție de care dobânda variază.

De altfel, CJUE a reținut în cauza C-269/19 că în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părți pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol; pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze.

Or, Directiva 93/13 nu urmărește să prevadă soluții uniforme în ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Astfel, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție, în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13.

Instanța națională este obligată să aplice, în măsura posibilului, dreptul său intern astfel încât să fie deduse toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzei pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator.

Curtea a subliniat că, competențele instanței nu se pot extinde dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a restabili echilibrul contractual dintre părțile la contract și pentru a proteja astfel consumatorul de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care le-ar putea provoca anularea contractului de împrumut.

Instanța nu poate interveni prin modificarea clauzelor contractuale, părțile fiind acelea care vor stabili prin negociere, criterii clare, precise în funcție de care dobânda variază.

În ceea ce privește obligația de a restitui dobânda încasată în mod corect s-a reținut că aceasta este dată de suma rezultată din diferența dintre dobânda inițială stabilită prin contract - 7,4% - și cea mărită de bancă în temeiul criteriului referitor la dobânda de referință variabilă (11,4%, 9,373%, etc.). Instanța a avut în vedere dobânda stabilită prin înțelegerea părților, respectiv dobânda inițială inserată în contract, întrucât nu se poate reține că după al doilea an contractual, nu mai există dobândă, iar împrumutul este cu titlu gratuit.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată nu conține motive contradictorii, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2018, instanța de apel a arătat în mod explicit de ce nu pot fi primite alegațiile consumatorilor referitoare la sumele ce trebuie restituite de către bancă și care reprezintă dobânda încasată în mod nelegal, odată ce s-a stabilit caracterul abuziv și nul al criteriului "în funcție de dobânda de referință variabilă", precum și orice clauze contractuale care permit pârâtei D. S.A. modificarea unilaterală a dobânzii de referință variabilă.

În cauză nu sunt întrunite nici cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a încălcat și nu a aplicat greșit nici o normă de drept material. Au fost aplicate în mod corect dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale vechiul C. civ. în privința dobânzii ce urmează a fi restituită de bancă reclamanților.

Referitor la criticile privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13 CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, precum și comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzelor, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre aceste fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit și s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare, precum și comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului, a perceput și comisioane: comisionul de acordare și comisionul de administrare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deși pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbul acestui comision.

Față de aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei Curții de Apel București va fi admis, va fi casată în parte decizia recurată și cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței Tribunalului București numai în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare; se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei; va fi respins recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1112 A din 24 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă D. împotriva sentinței nr. 7842 din 12.12.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, numai în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva încheierii nr. 110 A din 23 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 1 aprilie 2021.