ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1317/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a formulat cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 5, art. 6 privind dobânda anuală de 8,59% la data semnării contractului, art. 7, art. 8, art. 9 pct. a), privind comision de rambursare anticipată, lit. b), privind comision de acordare credit de 1,80% flat, lit. c) - comision de administrare de 30 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la art. 1, lit. d) - comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50% flat, lit. e) - comision de transformare - flat de 1,00% flat din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/20.06.2007, art. 2.6, 2.10 lit. a), art. 3.1, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 4.2 lit. a), art. 10 din condițiile generale de creditare - anexa la contractul de credit; să se dispună înlăturarea din contract a dispozițiilor contractuale constatate de către instanță ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare credit în sumă de 1.080 euro, achitată în 21.06.2007 și obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale în suma de 493,72 euro, calculate până la data de 31.01.2015 și în continuare până la plata integrală a comisionului de acordare credit; obligarea pârâtei la restituirea comisionul de administrare lunar în suma de 2.730 euro, calculat până la data de 31.01.2015 și a sumelor ce se vor achita în continuare cu titlu de comision de administrare și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 619,40 euro, cu titlu de dobânzi legale calculate până la data de 31.01.2015 și care curg în continuare până la plata efectivă a acestui comision de administrare; obligarea pârâtei să convertească creditul la cursul de schimb euro de la data acordării creditului, de 3,2126 RON/1 euro; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 18.704,52 euro, ce reprezintă diferența de curs ca urmare a convertirii creditului la cursul de schimb euro de la data acordării creditului și obligarea pârâtei la plata sumei de 3.546,62 euro, cu titlu de dobânzi legale calculate pentru fiecare diferență de curs de la data plății până la data de 31.01.2015 și în continuare, până la plata integrală a creditului.

În principal, referitor la dobânda creditului, au solicitat obligarea pârâtei C. să aplice reclamanților până în 21.06.2008 o dobândă de 7,4%/an, după care dobânda va fi revizuibilă semestrial pe întreaga perioadă a creditului de 1,5 pp + EURIBOR la 6 luni, avându-se în vedere cotația EURIBOR 6M din 21 iunie din fiecare an, de la 21 iunie până la 21 decembrie același an, respectiv cotația Euribor 6M de la 21 decembrie din fiecare an, de la 21 decembrie până la 21 iunie a anului următor.

De asemenea, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare cu o dobândă fixă de 7,4%/an în primele 12 luni, după care dobânda curentă să fie de 1,5 pp +EURIBOR la 6 luni, avându-se în vedere cotația EURIBOR 6M din 21 iunie din fiecare an, de la 21 iunie pana la 21 decembrie același an, respectiv cotația Euribor 6M de la 21 decembrie din fiecare an, de la 21 decembrie până la 21 iunie a anului următor; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 24.091,16 euro, calculată până la data de 31.01.2015 și sumele ce se vor achita în continuare, reprezentând diferența între dobânda menționată la petitul anterior și dobânda ilegală reținută de bancă, precum și obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru aceste diferențe de dobândă achitate în plus în sumă de 4.724,26 euro, calculate până la data de 31.01.2015, și în continuare, până la plata integrală a debitului menționat anterior.

În subsidiar, referitor la dobânda creditului, au solicitat obligarea pârâtei să mențină dobânda fixă de 7,4%/an pe toată perioada contractului de credit și obligarea acesteia să respecte graficul de credit inițial; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.087,92 euro, calculată până la data de 31.01.2015 și a sumelor ce se vor achita în plus, reprezentând diferența între dobânda menționată în graficul inițial și dobânda ilegală reținută de bancă, precum și obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru aceste diferențe de dobândă achitate în plus în suma de 1.570,96 euro, calculate până la data de 31.01.2015 și în continuare, până la plata integrală a debitului menționat anterior.

Pârâta C. S.A. a formulat cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanții A. și B., prin care a solicitat instanței de judecată ca, în măsura în care va constata caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda și comisionul de administrare și, totodată, instanța va considera oportun să intervină în mecanismul contractual și să modifice costul contractului, să adapteze contractul de credit analizat în sensul stabilirii: unei dobânzi variabile la valoarea Euribor la 6 luni + 7 puncte procentuale, pentru toată perioada de creditare rămasă; a unui comision de administrare de 15 euro/lună, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 640 din 09 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., și în consecință: s-a respins petitul privind constatarea nulității absolute a clauzelor privitoare la dobândă, înscrise în art. 5 și 6 din contractul de credit.

S-a admis acțiunea și s-a constatat ca fiind abuzive clauzele contractuale privind:

S-a respins capătul de cerere privind convertirea creditului la cursul de schimb euro/leu, de la data acordării creditului, acela de 3,2126 RON/1 euro și restituirea sumelor ce reprezintă diferența de curs valutar, cu dobânzile aferente.

S-a respins capătul de cerere privind stabilirea dobânzii de către instanță, în principal la 1,5 pp + Euribor la 6 luni sau, în subsidiar, la o dobândă fixă, precum și restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

S-au respins celelalte capete de cerere din acțiunea introductivă, ulterior precizată.

S-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâta C. S.A.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 4.955 RON, cheltuieli parțiale de judecată.

Prin decizia civilă nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 09.09.2015, precum și împotriva sentinței civile nr. 640 din 9 noiembrie 2016, ambele pronunțate în dosar nr. x/2015 al Tribunalului Bistrița Năsăud.

A fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 640 din 9 noiembrie 2016 pronunțată deTribunalul Bistrița Năsăud, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/20.06.2007 încheiat de către cei doi reclamanți cu pârâta C. S.A., numai în ceea ce privește stabilirea dobânzii variabile în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile C., precum și la art. 2.10 lit. a), art. 2.6, art. 3.1, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9 din condițiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/20.06.2007.

A fost obligată pârâta să procedeze la recalcularea dobânzii aferente creditului contractat de reclamanți în funcție de indicele Euribor la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă de 1,5 pp., începând cu cea de a 13-a lună de la semnarea contractului.

A fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare cu o dobânda fixă de 7,4%/an în primele 12 luni, după care dobânda curentă variabilă să fie de 1,5 pp +EURIBOR la 6 luni.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 27.916,36 euro, la cursul de schimb valabil la data plății, calculată până la data de 31.05.2016 și în continuare, reprezentând diferența dintre dobânda de 1,5pp+ EURIBOR la 6 luni și cea reținută efectiv de către pârâtă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală calculată asupra sumelor reprezentând diferențe de dobândă achitate în plus, în sumă de 6.769,68 euro, calculată până la data de 31.05.2016 și în continuare, până la plata integrală a debitului principal, reprezentând dobândă achitată în plus.

Au fost respinse petitele privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 7 și 8 din contractul de credit, precum și în art. 4 și art. 10 din condițiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar. A fost păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă, sub un prim aspect, arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1, art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 vechiul C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat finalitatea avută în vedere de legiuitor prin art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv transparentizarea clauzelor contractuale, iar nu lipsirea contractului de credit de clauzele esențiale referitoare la costuri (dobândă și comisioane), fiind încălcate deopotrivă și dispozițiile art. 981 - 985 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a înlăturat toate componentele de cost ale contractului și a intervit în mecanismul contractual prin stabilirea dobânzii la Euribor la 6 luni+ 1.5 p.p.

Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, astfel cum susține recurenta-pârâtă, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) a băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Instanța de control judiciar a intervenit în mecanismul contractual prin stabilirea valorii dobânzii în contract, încălcând astfel principiul "pacta sunt servanda".

În ceea ce privește obligația de transparență, recurenta-pârâtă arată că obligația profesionistului nu constă în transformarea consumatorului într-un specialist în domeniul produselor bancare, sarcina profesionistului fiind aceea de a permite consumatorilor să înțeleagă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale asumate.

Recurenta-pârâtă susține că și-a îndeplinit obligația instituită de lege, utilizând în cuprinsul contractului de credit contestat, termeni inteligibili din punct de vedere gramatical, intimații având o reprezentare exactă în privința efectelor concrete ale acestora, și mai mult decât atât nu trebuie neglijat nici aspectul că jurisprudența constantă în materie face referire la un consumator mediu, acesta fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali și lingvistici, ce poate nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii cursului dobânzii, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare (hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, EU:C 12014:282, punctul 75, precum și hotărârea C.J.U.E. din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14, EU:C 12015362, punctul 50).

Recurenta-pârâtă arată că instanța europeană a reținut că "aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil", iar sensul noțiunii de "transparență a clauzelor contractuale" a fost clarificat prin hotărârea pronunțată în cauza C-348/14, Maria Bucura vs. Bancpost S.A.

De asemenea, recurenta-pârâtă face trimitere la hotărârea pronunțată în cauza C-96/14 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, în procesul de determinare a dobânzii bancare, interpretarea gramaticală și logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare și suficiente, ci, o analiză critică a susținerilor intimaților-reclamanți prin prisma terminologiei utilizate, precum și a negocierilor purtate între părți, a practicilor stabilite între acestea și a comportamentului lor ulterior încheierii contractului sunt definitorii pentru determinarea conținutului inteligibil al clauzelor contractuale contestate.

Pe cale de consecință, determinarea dobânzii, a prețului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale "lăsată la luminile și înțelepciunea magistratului".

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că, procedând în sens contrar, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 și art. 981-985 C. civ. de la 1864, în raport de care interpretarea clauzelor convenite în contractul de credit trebuia realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare, fără știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea cel puțin a aparenței de legalitate de care aceste clauze contractuale se bucurau anterior.

Așa cum s-a reținut și în practica judiciară, dacă în fazele judecății în fond și în apel, magistrații sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, nefiindu-le permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, interpretând greșit actul de voință al părților sau atribuindu-i alt înțeles decât cel voit de părți.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă apreciază că susținerile instanței de apel în sensul că, în privința dobânzii variabile, mecanismul de variație a dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigențele privind transparența, precum și caracterul clar și inteligibil, sunt eronate și nelegale și se impun a fi înlăturate.

Astfel, conform clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit, "la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctul 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă 1,5 p.p", iar potrivit art. 2.10 a) din Condițiile Generale "...Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent...".

Din interpretarea celor două clauze contractuale, recurenta-pârâtă apreciază că rezultă clar și inteligibil că dobânda curentă este variabilă și este supusă unor modificări în raport de costul resurselor de creditare, iar acest mecanism este cât se poate de clar și neechivoc, pe de o parte, și îndeajuns de detaliat, pe de altă parte.

Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile din Legea nr. 193/2000 și din Directiva 93/13/CEE, care permit controlul și evaluarea caracterului abuziv, numai în măsura în care în cauză s-ar constata încălcarea/neîndeplinirea cerinței de transparență a clauzelor contractuale, astfel cum a fost definită și circumstanțiată de Curtea Europeană de Justiție, întrucât legea substanțială invocată nu a are, ca și finalitate, ocolirea dispozițiilor art. 954 C. civ. sau a celor menționate la art. 1165 C. civ., pentru lipsirea contractului de credit de clauzele sale esențiale referitoare la costuri.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel a ignorat faptul că înțelegerea părților a fost în sensul că dobânda contractuală va varia în funcție de costul resurselor de creditare, iar nu în funcție de indicele EURIBOR, deși intimații au avut posibilitatea alegerii unei dobânzi variabile în funcție de acest indice, alegând în schimb condițiile contractuale contestate în prezent, deși acestea fuseseră înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea contractului de credit.

Departe de a reprezenta acel indice "obiectiv", indicele EURIBOR este stabilit în urma unui sondaj în rândul a 39 de bănci, care prezintă estimări privind costul finanțării reciproce în euro pentru perioade de la o zi la un an. Asemenea LIBOR, indicele euro este stabilit în funcție de estimări și nu de date reale de pe piață, fiind vulnerabil.

Mai mult, recurenta-pârâtă apreciază că distincția între cele două categorii de produse financiare este reflectată în dispozițiile Condițiilor Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar și dau îndeajuns de multe informații împrumutaților, pentru ca aceștia să aibă reprezentarea diferențelor între cele două tipuri de credite și a modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

De altfel, criteriul variabilității dobânzii în funcție de modificările din piața monetară a fost subliniat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-o decizie de speță: Cauzele reunite Carlo Bagnasco și Alții.

Mai mult, astfel cum susține recurenta-pârâtă, dreptul băncii de percepe o dobândă variabilă beneficiază de o reglementare legală, prin Regulamentul (CE) nr. 63/2002, iar în temeiul art. 110 alin. (2) Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 01.11.1993), prevederile menționate ale Regulamentului nr. 63/2002 au avut caracter obligatoriu și direct până în data de 01.12.2009 (când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona), fiind preluate prin Norma B.N.R. nr. 11/2009 și ulterior prin Regulamentul BNR nr. 4/2014.

În opinia recurentei-pârâte, dobânda a fost percepută în mod legal de către bancă, în conformitate cu prevederile contractuale care o reglementau și nu a variat în mod aleatoriu cum se reține în mod cu totul greșit de către instanța de apel, aceasta modificându-se în funcție de costul resurselor de creditare care se determină în funcție de elemente obiective precum indicele de referință Euribor (care este doar unul dintre elemente), costul cu rezerva minimă obligatorie și costurile de lichidate.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a constatat în mod greșit caracterul abuziv al clauzelor esențiale din contractul de credit care reglementează prețul contractului, stabilind în mod unilateral dobânda la Euribor la 6 luni+1,5 p.p, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Plecând de la ideea că dobânda a fost considerată ca fiind abuzivă ca urmare a "lipsei unor elemente obiective de care să depindă modificarea dobânzii", instanța de apel, în mod nelegal și eronat, a considerat că era necesară "introducerea unor asemenea elemente în contract".

Pornind de la această optică a instanței, ce înfrânge principiile fundamentale de drept reglementate de art. 969 și 973 C. civ. precum, principiul autonomiei de voință, principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității contractului și principiul relativității efectelor contractului, prin eliminarea dobânzii creditului astfel cum a fost negociată de către părți, corelativ cu impunerea unei dobânzi derizorii, recurenta-pârâtă apreciază că se creează un precedent judiciar defectuos și contrar ordinii juridice.

Recurenta-pârâtă susține că, la momentul acordării contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să impună indicii Euribor/Robor/Libor pentru stabilirea formulei de calcul a dobânzii, de altfel, acest aspect fiind reținut de către instanța de apel.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea și în ceea ce privește soluția instanței de apel cu privire la comisioanele stabilite în contractul de credit.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, comisionul de administrare este diferit de comisionul de risc, a fost perceput în deplină legalitate de către bancă, perceperea acestuia fiind justificată de necesitatea monitorizării, înregistrării și efectuării de operațiuni în scopul utilizării/acordării împrumutului acordat consumatorului.

Legalitatea perceperii comisionului de administrare este recunoscută și de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă arată că, deși a reținut faptul că perceperea acestui comision nu este interzisă de lege, instanța de apel a ajuns la concluzia eronată că banca nu prestează vreun serviciu aferent sau în legătură cu creditul contractat și că în contractul de credit nu se oferă nici o explicație cu privire la motivul pentru care a fost prevăzut.

Pe lângă legalitatea perceperii acestei clauze, recurenta-pârâtă susține că se poate observa din modul de redactare că această clauză este prevăzută într-un limbaj clar și ușor inteligibil, modalitatea de calcul a comisionului de administrare fiind exprimată în așa fel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a costului pe care îl implică un asemenea comision.

Instanța de apel mai a reținut că s-a produs un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, prin prisma unei pretinse lipse a contraprestațiilor, însă, astfel cum susține recurenta-pârâtă, a ignorat activitățile prestate de către bancă și, mai cu seamă, scopul și trăsătura esențială a existenței oricărui comerciant, respectiv aceea de obținere a unui profit pentru serviciul prestat.

Analizarea condiției de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în opinia recurentei-pârâte, trebuie să fie făcută de instanța de judecată doar din punct de vedere juridic, iar în cazul în care se constată că există un preț corespondent al unui serviciu oferit, singura concluzie la care trebuie să ajungă este lipsa caracterului abuziv al respectivei clauze contractuale.

Acest serviciu oferit, cu referire la operațiunile de monitorizare a creditului nu reprezintă "costuri de funcționare a băncii" care sunt puse în sarcina intimaților, ci reprezintă operațiuni de monitorizare în scopul utilizării creditului acordat consumatorilor.

În ceea ce privește comisionului de acordare credit, recurenta-pârâtă susține că există contraprestația băncii pentru perceperea acestui comision, iar aceasta constă în activități precum: verificarea actelor depuse de împrumutat pentru acordarea creditului, verificarea bonității sale financiare, a riscurilor pe care clienții le-ar putea prezenta, deschiderea contului de credit, punerea la dispoziție a sumei împrumutate, efectuarea operațiunilor interbancare etc.

Mai mult, condiția dezechilibrului semnificativ a fost în mod nelegal atribuită de către instanța de apel comisionului de acordare credit, întrucât, astfel cum arată recurenta-pârâtă, este un comision care s-a perceput o singură dată la momentul acordării creditului, prin urmare și dacă s-ar putea discuta despre vreun dezechilibru, acesta nu poate să fie semnificativ conform dispozițiilor din art. 4 din Legea 193/2000.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă susține că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze, instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit, ci este chemată să analizeze și să verifice numai dacă sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește comisionul de transformare, lipsa caracterului abuziv al acestui comision rezultă, în opinia recurentei-pârâte, din faptul că acesta se percepe doar în măsura în care consumatorul, pe parcursul derulării convenției de credit, dorește transformarea creditului din EURO în altă monedă.

Cuantumul comisionului de transformare este diferit în funcție de câte solicitări de modificare a monedei creditului sunt formulate de către împrumutați.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului supremației dreptului comunitar.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 din C. proc. civ. și art. 148 alin. (2) din Constituția României, care instituie un principiu fundamental al procedurii de judecată referitor la supremația normelor obligatorii ale Uniunii Europene, care au fost nesocotite.

Potrivit principiului supremației dreptului comunitar, judecătorul național este obligat ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea prevederilor sale și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor, fiind totodată obligat să nu aplice prevederile din dreptul național, care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie adoptate anterior sau ulterior intrării în vigoare a normei comunitare: Curtea Europeană de Justiție - cauza C-106/7714 Simmenthal S.A.

Cu alte cuvinte, principiul supremației dreptului comunitar autorizează judecătorul național să procedeze la cenzurarea incidentală și negativă a legii interne, refuzând să țină seama de dispozițiile ei, dacă este contrară normelor obligatorii ale dreptului sau altui tratat internațional care are efect distinct și prioritar asupra dreptului intern, iar în opinia recurentei-pârâte, această obligație a fost ignorată de instanța de apel, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, întrucât analiza clauzelor contractuale din perspectiva pretinsului caracter abuziv, nu poate conduce la lipsirea contractului de credit de clauzele sale esențiale, astfel cum au fost acestea agreate prin "negotium"-ul părților.

În cauza C-187/07 Dirk Endendijk, Curtea a reținut că dispozițiile comunitare trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Comunității Europene, iar formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții comunitare nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții sau să i se atribuie, în această privință, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice, întrucât o asemenea abordare ar fi, într-adevăr, incompatibilă cu cerința de aplicare uniformă a dreptului comunitar.

Principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii a fost reafirmat în cauza T-61/13 și în cauza C-307/13.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că între prevederile art. 6 alin. (1) ale variantei în limba română a Directivei nr. 93/13 și prevederile corespondente din celelalte versiuni lingvistice, există o deosebire esențială de nuanță (ignorată de instanța de control judiciar), care însă a permis interpretarea abuzivă și contrară ordinii de drept a prevederilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, ceea ce este nelegal.

Astfel, conform textului în română al Directivei " (1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive".

În temeiul unei asemenea formulări, instanța de apel a concluzionat că după constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă și comisioane, contractul de credit se va derula în continuare la simpla cerere a consumatorului, fără clauzele referitoare la componențele de cost esențiale, ceea ce conduce la schimbarea naturii juridice a contractului de credit, o asemenea soluție fiind, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, o asemenea interpretare a dispozițiilor incidente nu este permisă dacă s-ar recurge la versiunile Directivei 93/13 în limbile germană/engleză/franceză/italiană și spaniolă, înțelesul normei fiind diferit, această interpretare uniformă fiind avută în vedere de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în soluționarea cauzei C-26/13.

Cu alte cuvinte, astfel cum arată recurenta-pârâtă, art. 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul care se desprinde din limbile germană/engleză/franceză/italiană și spaniolă, astfel încât prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000 să fie aplicate în sensul că, ulterior constatării caracterului abuziv, părțile urmează să stabilească noi clauze în acord cu prevederile legale în materie, această concluzie fiind statuată și de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 245/19.04.2016.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 969 și art. 1073 C. civ. de la 1864, raportat la art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.

În opinia recurentei-pârâte, executarea hotărârii recurate conduce la încălcarea nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate privată al băncii asupra creanțelor născute din contractul de credit ce face obiectul litigiului.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, creanțele băncii corespund noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., care are o sferă de aplicare autonomă și nu se limitează numai la proprietatea bunurilor corporale, recurenta-pârâtă invocând hotărârea din 24 mai 2006 pronunțată în cauza Weissman și alții c. României.

Cu privire la noțiunea de "speranță legitimă", astfel cum arată recurenta-pârâtă, Curtea a reținut că, deoarece interesul patrimonial în discuție privea natura creanței, acesta poate fi considerat o "valoare patrimonială" atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Or, în cazul dedus judecății, suportul speranței legitime a băncii de a obține plata integrală a întregii creanțe nu este numai unul jurisprudențial, ci aceasta se bucură de consacrare legală expresă prin art. 969 C. civ., care prevede obligativitatea convențiilor și prin art. 1.073 și urm. C. civ., care consacră dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, stabilind, totodată, remediile la care se poate recurge în acest sens.

Pe cale de consecință, modificarea clauzelor contractuale ulterior constatării caracterului abuziv, prin restituirea sumelor de bani achitate cub titlu de dobândă, ca efect al hotărârii judecătorești recurate, conduce în opinia recurentei-pârâte, la încălcarea dreptului la proprietate al băncii, contrar garanțiilor legale și convenționale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil raportat la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimaților-reclamanți.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 18 septembrie 2019, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 29 aprilie 2020, cu citarea părților, la această dată constatându-se suspendarea de plin drept a judecării recursului.

Prin încheierea de ședință din 22 iulie 2020, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata a fost reluată la 26 mai 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare, la comisionul de administrare și la comisionul de transformare.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionului de acordare, la comisionul de administrare și comisionul de transformare.

Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 20.06.2007):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte motivul nu poate consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul că dobânda a variat în funcție de costul resurselor de creditare, respectiv în funcție de criterii obiective, reprezentate de indicele de referință Euribor, de costul cu rezerva minimă obligatorie, de costurile de lichidare nu poate fi reținut, întrucât reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, sunt corecte.

Înalta Curte arată, însă, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanța are vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația în care dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speță, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicție și cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene exprimată în cauza C-269/19, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și respectiv a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea art. 969 și art. 1073 C. civ. de la 1864, raportat la art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauzele C-621/17 și respectiv C-269/19.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.