ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2102/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa la data de 05 august 2014 sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu D. S.A. - prin Sucursala Pucioasa, au solicitat să se constate: caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 și 6 din contractul de credit nr. x/30.04.2008 și de art. 2 pct. 2.10. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modalitatea de calcul a dobânzii curente și al dobânzii anuale efective în partea privind dobânda de referință variabilă, precum și orice altă clauză care permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii; caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. a) din contractul de credit și de art. 3.1. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de acordare a creditului; caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit și de art. 3 pct. 3.8. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind comisionul de urmărire riscuri; caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul de credit și de art. 3.9. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de administrare, în cuantum de 0,05%; caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 din contractul de credit și de art. 3 pct. 3.3. și de art. 4. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind comisionul de rambursare anticipată; caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.7. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modificarea nivelului comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar bancare, în timpul derulării contractului; caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind obligația consumatorului de a încheia contract de asigurare la o instituție sau societate de asigurare agreată de bancă, precum și să se dispună calcularea și restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, actualizate cu dobânda de referință a B.N.R.; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 23 octombrie 2014, Judecătoria Pucioasa a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pe rolul Tribunalului Dâmbovița, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin sentința nr. 196 din 19 februarie 2015, pronunțată în dosarul x/2014, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a instanței și a înaintat dosarul la Curtea de Apel Ploiești, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa la data de 29 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta D. - prin Sucursala Pucioasa, să constate nulitatea unor clauze abuzive din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din 30.04.2008 și în condițiile generale de creditare încheiate cu pârâta, precum și să se dispună calcularea și restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive.

Prin sentința civilă nr. 1119 din 05 noiembrie 2014, Judecătoria Pucioasa a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pe rolul Tribunalului Dâmbovița cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015, iar din verificările efectuate s-a constatat că pe rolul acestei instanțe a fost înregistrat anterior dosarul nr. x/2014, având aceleași părți, obiect și cauză.

Prin încheierea de ședință din 05 mai 2015, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de litispendență și a trimis dosarul pentru a fi atașat la cauza nr. 5197/120/2015, aflată pe rolul Curții de Apel Ploiești, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin sentința nr. 32 C. civ. din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a dosarului nr. x/2015 și a dosarului nr. x/2015 (în care a fost admisă excepția de litispendență), în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 8 octombrie 2015, au fost respinse excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes.

Prin sentința nr. 306 din 17 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea principală formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 și 6 din contractul de credit nr. x/30.04.2008 și de art. 2 pct. 2.10. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modalitatea de calcul a dobânzii curente și a dobânzii anuale efective în partea privind dobânda de referință variabilă, precum și orice altă clauză care permite pârâtei modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii; a obligat pârâta să modifice contractul de credit, ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei privind dobânda, precum și să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări; constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. a) din contractul de credit și de art. 3.1. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de acordare a creditului, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 4.417,82 RON, reprezentând comision de acordare a creditului, actualizat cu dobânda de referință a B.N.R., până la 17.05.2016 și, în continuare, sumele plătite după această dată cu titlu de comision de acordare a creditului, actualizate la data plății cu dobânda de referință a B.N.R.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit și de art. 3 pct. 3.8. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit privind comisionul de urmărire riscuri; constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul de credit și de art. 3.9. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de administrare în cuantum de 0,05%, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 11.379,83 RON, reprezentând comision de administrare, actualizat cu dobânda de referință a B.N.R., până la 17.05.2016 și, în continuare, sumele plătite după această dată cu titlu de comision de administrare, actualizate la data plății cu dobânda de referință a B.N.R.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 din contractul de credit și de art. 3 pct. 3.3. și de art. 4. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind comisionul de rambursare anticipată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.7. din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modificarea nivelului comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar bancare, în timpul derulării contractului; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit nr. x/30.04.2008, privind obligația consumatorului de a încheia contract de asigurare la o instituție sau societate de asigurare agreată de bancă; a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței nr. 306 din 17 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamanții A., B. și C.; a fost anulată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

În rejudecare, prin decizia nr. 575 din 11 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost respinsă excepția tardivității declarării apelului; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței nr. 306 din 17 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, D. S.A. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 501, art. 481, art. 502 și art. 430 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că în primul ciclu procesual a declarat recurs împotriva deciziei nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apreciind că în mod incorect s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat acest lucru.

În recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat, în decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, exclusiv acest aspect, rezultând că soluția Curții de Apel Ploiești de admitere a apelului și anulare a sentinței din primă instanță ca nemotivată a dobândit autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă susține că nu a declarat recurs și cu privire la soluția de admitere a apelului declarat, neavând interes, întrucât soluția îi era favorabilă.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut că sentința primei instanțe este motivată în fapt și în drept, sub acest aspect, hotărârea fiind pronunțată cu depășirea limitelor de casare și cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată a fost dată și cu încălcarea principiului potrivit căruia părții nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac, fiind în situația de a trece de la o soluție de admitere a apelului, la o soluție de respingere ca nefondat.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită/încălcarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia clauzelor abuzive, respectiv a deciziei preliminare pronunțate în cauza C-621/17, instanța de apel interpretând greșit criteriile stabilite de Curte referitoare la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de acordare și comisionul de administrare.

Ca atare, recurenta-pârâtă solicită instanței să facă aplicarea directă, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, a dezlegărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a făcut o confuzie între obiectul principal al contractului de împrumut de consumație (respectiv suma împrumutată și dobânda) și obiectul principal al contractului de credit bancar, care este suma împrumutată și D.A.E. (care include dobânda și comisioanele).

În consecință, potrivit recurentei-pârâte, raționamentul instanței de apel potrivit căruia comisioanele bancare nu fac parte din obiectul principal al contractului de credit, este greșit.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită, respectiv cu încălcarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum a fost interpretată prin decizia preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-290/19.

În acest sens, recurenta-pârâtă apreciază că prin decizia mai sus menționată, instanța europeană a statuat că rata DAE trebuie să fie unică la încheierea contractului, iar nu sub forma unui interval între o rată minimă și o rată maximă, fapt care nu echivalează cu imposibilitatea acesteia de a varia pe parcursul derulării contractului de credit, atât timp cât în componența DAE intră elemente variabile.

Recurenta-pârâtă susține și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.255 alin. (1) din noul C. civ., respectiv art. 966 din vechiul C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, anularea clauzei privind dobânda variabilă, care reprezintă o clauză esențială, conduce la nulitatea totală a contractului de credit, iar nu la nulitatea parțială a contractului, cum greșit a dispus instanța de apel.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, în raport de hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-243/08 și respectiv C-472/11, instanței naționale nu i se impune înlăturarea aplicării clauzei în discuție în cazul în care consumatorul, după ce instanța l-a informat, înțelege să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea pronunțată de instanța de apel și din perspectiva faptului că aceasta nu a dispus remediul clauzei abuzive indicat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziție de drept supletiv.

În raport de hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-618/10 și în cauza C-26/13, recurenta-pârâtă arată că s-a recunoscut dreptul instanței naționale de a "remedia" clauza contractuală abuzivă în sensul înlocuirii acesteia cu dispoziția de drept supletiv în vigoare la data încheierii contractului.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că instanța nu a procedat la constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 5 teza I din contractul de credit, referitoare la dobânda fixă de 7,4 % din primul an contractual, astfel că această clauză continuă să-și producă efectele între părți.

Sub acest aspect, concluzia recurentei-pârâte este în sensul că, întrucât tinde la modificarea contractului, nicidecum la constatarea nulității acestuia, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii variabile nu poate fi analizată în raport de caracterul rezonabil sau nerezonabil al comportamentului său, decizia din apel fiind astfel nelegală.

Recurenta-pârâtă invocă și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că dispozițiile contractuale contestate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, pentru înțelegerea căruia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar instanța de apel în mod nelegal a reținut cu privire la clauza de la art. 5 din contract referitoare la dobândă, precum și la clauzele privind comisioanele că nu îndeplinesc această cerință.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că dispozițiile art. 5 teza a II-a din contractul de credit arată în mod expres faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile băncii (indice de referință) și marja fixă de 1,5 p.p. Mai mult decât atât, în cuprinsul condițiilor generale se arată în mod expres că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Recurenta-pârâtă susține că dobânda de referință variabilă a băncii, indice cunoscut de intimații-reclamanți, se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, fiind independentă de voința acesteia, și are la bază următoarele elemente: indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinanțare ale băncii (Euribor/Robor); primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la B.N.R.; costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală din perspectiva art. 977 - 979 și art. 981-985 C. civ. de la 1864, întrucât contractul de credit dedus judecății nu este un contract de adeziune standard preformulat, cum eronat s-a reținut.

În opinia recurentei-pârâte, caracterul nelegal al unei asemenea calificări derivă din prevederile art. 1.175 noul C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că pentru caracterul negociat al contractului nu este necesar ca părțile să discute și să negocieze toate clauzele sale, cum eronat a stabilit instanța de apel, întrucât părțile pot alege să se rezume la identificarea aspectelor esențiale asupra cărora să cadă înțelegerea, urmând ca restul elementelor să fie completate de dispozițiile legale în materie.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că dispozițiile contractuale contestate de către intimați nu sunt contrare bunei-credințe și că sarcina probei incumbă consumatorilor, care nu au prezentat nicio probă cu privire la acest aspect, motiv pentru care, fără a se îndeplini cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța nu poate constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Potrivit recurentei-pârâte, noțiunea de bună-credință, în ceea ce privește raporturile stabilite între consumatori și profesioniști, se impune a fi interpretată prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Recurenta-pârâtă susține, totodată, că dispozițiile contractuale contestate de către intimați nu creează, în detrimentul acestora, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, făcând trimitere la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-415/11.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale fiind excluse de la analiză, întrucât comisioanele bancare contestate, cât și dobânda, reprezintă prețul contractului de credit.

În susținerea acestui argument, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din data de 23.04.2008, art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă susține și că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, privitoare la condiția absenței negocierii pentru reținerea pretinsului caracter abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că intimații-reclamanți nu au contestat niciodată pasivitatea lor la momentul încheierii contractului de credit și nu au dovedit niciodată existența unei dorințe de a negocia.

Mai mult, considerentele deciziei recurate cu privire la presupusa absență a negocierii, astfel cum susține recurenta-pârâtă, sunt contrare dispozițiilor art. 13 din O.U.G. nr. 50/2010.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus preschimbarea din oficiu a termenului de judecată din 13 ianuarie 2021, pentru termenul din 24 februarie 2021 - complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului părților, punând în vedere acestora să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului.

Intimații-reclamanți au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 13 octombrie 2021, cu citarea părților.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în condițiile în care nici D. S.A., în calitate de apelantă, nici intimații prin întâmpinare nu au solicitat acest lucru.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, a fost casată în întregime decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2018, nefiind în situația unei casări parțiale, când se desființează numai o parte din hotărârea atacată și se rejudecă numai în limita părții desființate, restul hotărârii dobândind autoritate de lucru judecat.

Trebuie precizat, de asemenea, că art. 500 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea casată nu are nicio putere" și că, în situația în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.

În raport de faptul că prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost casată total decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, curtea de apel trebuia să rejudece cauza în fond, în întregime, obligație care a fost respectată de către instanță.

Ca atare, argumentele recurentei-pârâte în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel în rejudecare a fost pronunțată cu depășirea limitelor de casare și cu încălcarea autorității de lucru judecat nu pot fi reținute, întrucât hotărârea casată nu produce niciun efect.

Totodată, se impune a se arăta că respingerea apelului declarat de D. S.A. nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului neagravării situației părții în propria cale de atac, deoarece în rejudecarea apelului, prin decizia ce formează obiectul criticilor în prezenta etapă procesuală, soluția a fost aceeași, în ceea ce privește capetele de cerere admise de prima instanță. Ca atare, în rejudecarea apelului, situația recurentei-pârâte nu s-a înrăutățit.

Nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Critica ce vizează aplicarea greșită/încălcarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia clauzelor abuzive, respectiv a deciziei preliminare pronunțate în cauza C-621/17, în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu poate fi reținută.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane bancare din perspectiva interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al acestor dispoziții contractuale.

În raport de decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, în mod legal curtea de apel a apreciat că instanța europeană nu a înlăturat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, ci a acordat instanței naționale îndrumări privind criteriile și modul de apreciere în stabilirea caracterului abuziv al acestora.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a respectat criteriile de analiză trasate de instanța europeană, în raport de care a realizat interpretarea dispozițiilor contractuale.

Recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt, nemulțumirea cu privire la concluzia instanței de apel în sensul că dispozițiile contractuale ce reglementează comisionul de acordare, comisionul de administrare și comisionul de risc sunt abuzive.

În raport de acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că analiza instanței de apel în raport de probele administrate nu poate fi reapreciată în recurs.

Nici critica ce vizează confuzia pe care instanța de apel a făcut-o între obiectul principal al contractului de împrumut de consumație și obiectul principal al contractului de credit bancar nu poate fi reținută, în condițiile în care o astfel de analiză nu a fost efectuată de către instanța de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta-pârâtă nu a invocat ca și motive de apel excluderea comisioanelor bancare de la analiza caracterului abuziv, în considerarea caracterului lor de obiect principal al contractului de credit, nulitatea totală a contractului de credit, ca de altfel nici obligația instanței de a dispune înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziție de drept supletiv, ca atare, aceste critici sunt invocate omisso medio.

Critica ce vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită, respectiv cu încălcarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum a fost interpretată prin decizia preliminară pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-290/19, va fi, de asemenea, înlăturată, instanța de apel arătând că nu stipularea în contract a dobânzii variabile este cauza constatării caracterului abuziv al clauzei, ci neîndeplinirea cerințelor de negociere, de transparență, precum și a caracterului clar și inteligibil al acestei clauze.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată, totodată, că soluția instanței de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 și 6 din contract și la art. 2 pct. 2.10 din condițiile generale de creditare, privind modalitatea de calcul a dobânzii curente și a dobânzii anuale efective în partea privind dobânda de referință a băncii, este legală.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, în cauza Bogdan Matei și E. împotriva S.C. F. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care îl vizează.

Clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Contravenind exigențelor bunei-credințe, lipsa oricărui reper în contractul de credit care lasă consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferă băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs, reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

Deși recurenta-pârâtă invocă faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că suntem în prezența unui contract de adeziune standard preformulat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că partea însăși a invocat că actul juridic dedus judecății este de adeziune, astfel cum reiese din apelul declarat (pagina 15 din dosarul instanței de apel).

Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că argumentele expuse de recurenta-pârâtă ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a probelor administrate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 575 din 11 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimații-reclamanți va fi respinsă, întrucât la dosar nu au fost depuse dovezi privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 575 din 11 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimații-reclamanți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2021.