ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2015, mai mulți reclamanți, printre care și reclamanta A., au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței de judecată următoarele:

3.1.înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în contractele de credit încheiate între reclamanți și B. plus indicele Euribor;

3.2. eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de gestiune/administrare și comisionul de rambursare anticipată.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea cauzelor și respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 16996 din 27 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția necompetenței materiale cu privire la cererile formulate de reclamanții C., D., E., F., G., H., A. și I.; s-au disjuns cererile formulate de acești reclamanți, conform art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., dispunându-se declinarea competenței de soluționare a acestor cereri în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 1 martie 2016.

Prin încheierea din 12 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanții C., D., E., F., G., H., A. și I. și formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

În urma disjungerii, s-a format dosarul nr. x/2016 privind pe reclamanta A. și pe pârâta B. S.A.

Prin încheierea de ședință din 30 martie 2017 instanța a luat act de renunțarea pârâtei la invocarea excepției netimbrării. Totodată, a unit toate excepțiile cu fondul cauzei și a încuviințat proba cu înscrisuri.

Cauza a fost repusă pe rol pentru lămuriri sens în care părțile au depus precizări referitoare la încheierea unui act adițional la contract și, ulterior, cu privire la necesitatea introducerii în cauză și a celorlalte părți contractante.

Prin încheierea de ședință din 8 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2016, au fost introduși în cauză J. și K., în calitate de intervenienți forțați, conform art. 78 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3445/2017 din 5 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată; s-a admis în parte cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienții forțați J. și K.; s-a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 5 teza a II-a din contractul de credit doar în ceea ce privește faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B. la care se adaugă 1,20; s-a respins în rest cererea, ca nefondată; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei a plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, instanța a reținut că în materia clauzelor abuzive devine incident regimul aplicabil nulității absolute, întrucât prevederile Legii nr. 193/2000 au caracterul unor norme de ordine publică. Așadar, o acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale în defavoarea unui consumator este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, având în vedere aceste aspecte, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune atât cu privire la acțiunea în constatare, cât și cu privire la cererea accesorie de restituire a sumelor achitate.

Instanța a calificat excepția inadmisibilității capătului de cerere nr. x din acțiunea introductivă ca fiind o apărare de fond, pe care însă a respins-o, întrucât sancțiunea constatării caracterului abuziv constă în nulitatea absolută, iar, ca urmare a constatării nulității, se poate cere restituirea sumelor ce au fost prestate în baza unor clauze contractuale nule absolut.

S-a arătat că între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de credit nr. x din 30 octombrie 2007, prin care pârâta a acordat un credit pentru nevoi personale în valoare de 50.000 euro, credit ce trebuia restituit în rate pe o perioadă de 300 de luni. În baza acestui contract de credit a fost emis și un grafic de rambursare ce cuprindea suma totală lunară de plătit compusă din rata lunară, dobânda lunară și comisioanele lunare.

Având în vedere data încheierii contractului, prima instanță a reținut că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, ale C. civ. de la 1864, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, contractul fiind supus dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii acestuia în ceea ce privește interpretarea, efectele, executarea și încetarea lui.

Între părți nu s-a încheiat niciun act adițional, conform susținerilor acestora.

Tribunalul a constatat că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1)din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate de reclamantă, deoarece semnarea contractului nu echivalează cu negocierea acestuia. Negocierea presupune existența posibilității reale, efective a consumatorilor de a determina conținutul contractului.

Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada existenței unor negocieri asupra clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Este abuzivă clauza privind dobânda variabilă de la art. 5 teza a II-a din contractul de credit doar în ceea ce privește faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B. la care se adaugă 1,20.

Art. 5 din contract are următorul conținut: "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior, dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B. la care se adaugă 1,20".

S-a mai reținut că, în relațiile cu consumatorii, profesioniștii au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conținut clar și inteligibil și să nu creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiție pentru constatarea caracterului abuziv.

Pe de altă parte, instanța a apreciat că sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege. Astfel, prin clauza contractuală anterior redată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, în funcție de un criteriu nedeterminat și anume "dobânda de referință", fără a se indica care este această dobândă de referință.

În contract nu este stipulat un criteriu verificabil, ci se indică în"Condițiile generale de creditare", la pct. 2.10.d., că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referință revizuibilă semestrial, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, fără a se indica care sunt aceste costuri.

În atare condiții, nici reclamanții, în calitate de consumatori, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată.

Prin urmare, tribunalul a reținut că s-a creat, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, a reținut că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia drepturilor consumatorului.

Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din această materie, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, nu este de natură a înlătura incidența celor expuse anterior, având în vedere faptul că, pe de o parte, lista cuprinsă la Anexa Legii nr. 193/2000 este doar exemplificativă, iar, pe de altă parte, chiar lit. a) prevede necesitatea unui motiv specificat în contract.

Aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată.

În speță, s-a remarcat lipsa menționării oricăror criterii în funcție de care poate varia marja băncii.

Cât privește dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prima instanță a constatat că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31 decembrie 2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (30.10.2007).

Pe de altă parte, chiar acest text de lege face vorbire de caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, condiție care nu este întrunită în cauză, față de argumentele anterior prezentate.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din faptul că banca are dreptul discreționar, necondiționat de elemente obiective, de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii, ceea ce, în mod evident, încalcă exigențele bunei-credințe.

Clauza stipulată la art. 9 lit. b) referitoare la comisionul de acordare credit nu este abuzivă.

Art. 9 lit. b) din contract prevede că: "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiare bancare: comision de acordare credit de 2,5% flat".

Acest comision în cuantum de 2,5% este calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului. Comisionul se plătește integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să rețină automat contravaloarea comisionului.

Tribunalul a constatat că, deși în cuprinsul contractului nu este definit motivul pentru care este perceput acest comision, respectiv operațiunile efectuate de bancă pe care inserarea comisionului de acordare este menită să le acopere, din denumirea lui rezultă faptul că acest comision a fost încasat pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operațiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui volum semnificativ de documente, întocmirea și analizarea documentației de credit.

Legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane. Noțiunea nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Clauza în discuție este clar exprimată, astfel că reclamanta a putut să aibă reprezentarea motivului pentru acest comision se percepe, modul de calcul este menționat în mod neechivoc, iar procentul de 2,5% nu reprezintă un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților și nu constituie o dobândă mascată.

În ceea ce privește clauza stipulată la art. 9 lit. c) din contract, potrivit căreia "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiare bancare: comision de administrare de 25 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1", prima instanță a constatat că nu este abuzivă.

Astfel, a reținut că aceasta este exclusă din sfera clauzelor contractuale ce pot fi cercetate din perspectiva caracterului lor abuziv, deoarece comisionul de administrare este o componentă a prețului creditului, fiind perceput pentru serviciile de administrare a creditului.

Singura condiție pe care o astfel de clauză trebuie să o îndeplinească, este aceea de a fi exprimată "într-un limbaj ușor inteligibil" (conform legii naționale) respectiv "în mod clar și inteligibil" [conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE].

S-a mai reținut că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 CEE nu definesc noțiunea de obiect al contractului, deși reglementează exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor care definesc obiectul contractului dacă acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Având în vedere interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (cauza Kasler, C-26/13), Tribunalul București a apreciat că art. 9 lit. c) stabilește o prestație esențială, respectiv plata lunară a unui comision de administrare, constând într-un procent de 0,05 aplicat la valoarea contractului, sumele datorate fiind prevăzute distinct în graficul de rambursare a creditului pe toată perioada derulării contractului.

Totodată, s-a arătat că această clauză are o redactare clară și inteligibilă, întrucât modul de calcul al comisionului de administrare este exprimat printr-o formulă matematică simplă, ușor de înțeles, respectiv un procent din valoarea creditului.

Prin plata lunară a comisionului de administrare, nu se creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantei, în condițiile în care aceasta a cunoscut, încă de la data încheierii contractului, faptul că va achita un comision de administrare, dar și întinderea acestei obligații de plată.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la detalierea tuturor activităților concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului.

Prin urmare, pentru ca reclamanta să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului de administrare, nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat și anume administrarea creditului.

De altfel, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a impune detalierea în contracte a activităților prestate de bancă. Deși acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecății, împrejurarea că nici printr-o reglementare ulterioară nu se prevede obligația profesionistului de a detalia serviciile de administrare, vine să confirme faptul că un asemenea comision nu este abuziv.

Clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 de zile nu este abuzivă.

Sub acest aspect, s-a reținut că formula de calcul a fost acceptată de către părți, are un caracter clar și inteligibil și a fost inclusă în graficul de rambursare. Partea a avut posibilitatea să prevadă consecințele economice ale acestei formule de calcul și nu reprezintă un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților.

În plus, la data încheierii contractului, legiuitorul nu prevedea o anumită formulă de calcul care să se impună părților și de la care acestea să nu poată deroga.

Tribunalul a respins ca nefondată cererea reclamantei vizând modificarea contractului, în sensul de a înlocui dobânda contractuală variabilă cu dobânda contractuală formată din marja fixă stabilită în contract la care să se adauge indicele Euribor.

Cu privire la dobânda variabilă, s-a relevat faptul că nici reglementarea specială (Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE) și nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze contractuale, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Referitor la susținerea reclamantei, în sensul că ar trebui să se dea eficiență prevederilor art. 2.10.b din "Condițiile generale" potrivit cărora "pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință Libor sau Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia", instanța a reținut că acest articol nu se aplică contractului analizat, întrucât acesta se referă, fără dubiu, la situația în care s-a stabilit în contract drept indice de referință Libor sau Euribor. Or, în speță, nu s-a prevăzut în contract că se aplica indicele de referință Libor sau Euribor pentru a fi aplicabil acest articol.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei cu privire la restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă. Aceasta, deoarece stabilirea unui cuantum al dobânzii contractuale peste acordul de voință al părților nu este permisă instanței de judecată.

În plus, s-a menționat faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea pronunțată în cauza Banco Espanol de Crédito S.A., C-618/10),singura derogare admisă fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv (hotărârea pronunțată în cauza Árpád Kásler, C-26/13).

O astfel de dispoziție supletivă nu există în dreptul român aplicabil raportului dedus judecății în materia nulității, ceea ce face imposibilă intervenția în contract a judecătorului, în sensul solicitat de reclamantă.

Dacă instanța de judecată ar dispune restituirea, ar însemna să stabilească, implicit sau explicit, care este modul de calcul al dobânzii contractuale după expirarea perioadei de inițiale, însă acest lucru nu este permis.

Nefiind posibilă o asemenea analiză, cererea de restituire a sumelor achitate, cu titlu de dobândă, nu are un obiect determinabil, atâta timp cât modificarea dobânzii, ca și modificarea altor clauze contractuale, presupune negocierea și acordul de voință al părților.

Au fost respinse ca nefondate și cererile accesorii, respectiv cererea de restituire a sumelor încasate nedatorat, cu titlu de comision de acordare și de administrare, cererea de obligare la plata unor penalități aferente sumelor încasate cu titlu de dobândă variabilă și comisioane, precum și cererea de plată a dobânzii legale aferente acestor sume, ca urmare a faptului că s-a respins cererea principală, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

La data de 26 aprilie 2018 pârâta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta A. și intervenienții forțați J. și K., lămurirea sau completarea dispozitivului sentinței civile nr. 3445/05.10.2017 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă cu următoarele mențiuni: urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 teza finală din contractul de credit nr. x/30.10.2017, reclamanta și intervenienții forțați nu sunt exonerați de obligația de plată a dobânzii contractuale și că până la negocierea noilor termeni care să reglementeze dobânda variabilă, contractul de credit va continua cu dobândă fixă de 6,95%, necontestată în cauză, în caz contrar, contractul de credit urmând a fi desființat pentru imposibilitate de continuare.

Prin sentința civilă nr. 2515/2018 din 6 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea de completare și lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 3445/05.10.2017 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, formulată de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanții A., J. și K..

Pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 3445 din 5 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, solicitând anularea în parte a sentinței apelate pentru lipsa motivării, iar, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes. În subsidiar, pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată (fond și apel).

Apelanții A., J. și K. au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1829A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016,s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții J., A. și K. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3445 din 5 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; s-a respins cererea apelantei-pârâte având ca obiect cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. a fost respins pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reținut că motivarea hotărârii, în acord cu exigențele impuse art. 425 alin. (1) lit. b)din C. proc. civ., nu presupune un răspuns detaliat la fiecare frază scrisă de părți în cererile lor, instanța de judecată având chiar îndatorirea de a sintetiza criticile și apărările formulate de părți.

Prin urmare, o motivare care, deși nu detaliază fiecare afirmație a părții, răspunde grupat acestora și înlătură implicit apărările formulate în cauză nu echivalează cu insuficiența motivării.

În speță, apelanta-pârâtă a imputat primei instanțe, în privința soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, preluarea motivării dintr-o altă hotărâre judecătorească, cuprinzând aceeași problematică supusă dezbaterii.

Aceste susțineri ale apelantei-pârâte au fost considerate de Curte ca fiind formulate cu rea-credință, având în vedere: caracterul repetitiv al invocării acestei excepții în materia clauzelor abuzive de către parte, cu consecințe asupra caracterului repetitiv și în privința motivărilor hotărârilor judecătorești, practica judiciară fiind în mod covârșitor majoritară cu privire la soluția respingerii respectivei excepții; caracterul incert al susținerilor apelantei-pârâte, fiind deopotrivă posibil, efect al caracterului repetitiv al invocării acestei excepții, ca motivarea sentinței să fie preluată dintr-o motivare anterioară a judecătorului de primă instanță; lipsa oricăror critici cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, care să fie supusă analizei în apel.

În privința celorlalte omisiuni imputate primei instanțe, cu privire la excepția lipsei de interes, instanța de apel a constatat că prin notele de ședință depuse la data de 27 aprilie 2017, contrar susținerilor apelantei-pârâte, această excepție nu a fost invocată; excepția în discuție a fost invocată prin întâmpinare, însă numai cu privire la reclamanții D. și I. (cauza formată în baza cererii inițiale fiind disjunsă), aspect consemnat în sentința apelată, cu mențiunea în sensul că această excepție nu privește cauza de față.

Totodată, Curtea a constatat că, din modalitatea de redactare a cererii de apel în privința acestei critici, nu se pot identifica acele aspecte esențiale neluate în considerare de către prima instanță, trimiterea efectuată de apelanta-pârâtă la susținerile din întâmpinare, fără a se arăta în mod specific omisiunea imputată, nefiind suficientă, având în vedere că instanța de apel, deși instanță devolutivă (ceea ce semnifică abilitarea sa de a judeca cauza în fond), este o instanță de cale de atac, căreia, în cadrul unui apel motivat, este necesar a i se supune analizei critici efective împotriva hotărârii atacate. Aceeași este situația și în privința concluziilor scrise, cu precizarea că aspectele noi invocate nu puteau fi avute în vedere de prima instanță, întrucât s-ar fi încălcat principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare al părții adverse.

Această categorie de susțineri este vădit nefondată, Curtea reținând și că orice nemulțumiri ale apelantei-pârâte cu privire la statuările primei instanțe și care fac obiectul criticilor în calea de atac, în substanța lor, vor fi analizate, în limitele expuse în cererea de apel, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în considerentele asupra fondului raportului juridic dedus judecății.

Este nefondat și cel de-al doilea motiv de apel, prin care s-a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive.

Curtea a reținut că normele instituite prin Legea nr. 193/2000 au fost edictate pentru încheierea valabilă a contractelor de către profesioniști (comercianți, în terminologia anterioară) în considerarea ocrotirii unui interes general al societății.

Ca atare, sancțiunea aplicabilă în cazul încheierii contractelor cu încălcarea acestor norme este nulitatea, care este absolută, dat fiind caracterul interesului ocrotit prin aceste dispoziții legale, precum și parțială, deoarece nu afectează întregul contract.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 ori prevederile Directivei93/13/CEE nu conduc la o altă concluzie, întrucât terminologia utilizată de aceste acte normative – "nu vor produce efecte asupra consumatorului" (art. 6 din Legea nr. 193/2000), respectiv "nu creează obligații pentru consumator" (art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE) – reglementează lipsirea de efecte a clauzelor abuzive, adică tocmai efectul sancțiunii nulității.

Invocarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-40/08 (din care s-a citat în apel partea ce redă chiar conținutul articolului 6 din Directiva93/13/CEE), C-26/13 (pasajele citate nereferindu-se la incompatibilitatea sancțiunii nulității, ci la posibilitatea instanțelor de judecată, în condițiile expuse de Curte să înlocuiască clauzele abuzive cu normele de drept național aplicabile) și C-453/10 (pasajul invocat referindu-se la luarea în considerare a ambelor categorii de interese ce izvorăsc din contract, atunci când se dispune anularea contractului) nu este relevantă în sensul indicat de apelanta-pârâtă.

Nici invocarea deciziei nr. 1535/2009 a Curții Constituționale nu poate fi avută în vedere, referindu-se la acțiunea vizată de art. 12 și art. 13 din Legea nr. 193/2000, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată (în cauza Arsenovici împotriva României) este în mod vădit inaplicabilă.

În ceea ce privește argumentele derivate din dispozițiile art. 1255 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 (care se referă la sancțiunea nulității și la efectul nulității parțiale constând în înlocuirea clauzei nule, fără a se înlătura însă efectul restituirii prestațiilor ca urmare a nulității), s-a arătat că acestea nu pot fi luate în considerare, în cauză fiind aplicabil C. civ. de la 1864.

În concluzie, Curtea a reținut că sancțiunea aplicabilă în cazul încheierii contractelor cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este nulitatea absolută parțială, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 ori prevederile Directivei CE 93/13/CEE neputând fi interpretate în sensul că ar institui o sancțiune sui generis, cu efect numai pentru viitor.

Motivul de apel prin care apelanta-pârâtă a pus în discuție excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii introductive în considerarea modificării contractului de credit ca efect al O.U.G. nr. 50/2010 a fost apreciat ca fiind nefondat.

Astfel, s-a constatat că prevederea contractuală contestată în cauză – art. 5 teza a III-a din contract – aplicabilă începând cu cel de-al doilea an contractual și-a produs efectele de la acest moment, astfel încât interesul în formularea cererii este pe deplin justificat.

De asemenea, instanța de apel a constatat că apelanta-pârâtă, deși prin cererea de apel s-a prevalat de modificarea contractului conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, precizând, în mod expres, că aceste modificări nu au fost contestate de apelanții-reclamanți, prin notele de ședință din data de 27 aprilie 2017, depuse în primă instanță, apelanta-pârâtă a indicat că a denunțat ea însăși actul adițional emis în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, sens în care a depus la dosar notificarea adresată apelanților. Din aceleași note de ședință rezultă și că, împotriva poziției adoptate prin notificarea de denunțare a actului adițional, apelanta-pârâtă a continuat să aplice o dobândă conform indicelui de referință + marjă, cu încălcarea evidentă a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (față de denunțarea actului adițional).

Prin urmare, excepția lipsei de interes invocată ca motiv de apel este vădit nefondată, apelanții urmărind obținerea unui folos practic prin formularea capetelor de cerere privind dobânda contractuală.

Curtea a mai reținut că atât criticile întemeiate pe sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive, cât și cele privind excepția lipsei de interes (excepție de ordine publică), precum și invocarea unor texte de lege neinvocate în primă instanță sunt permise în apel, chiar în temeiul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., invocat de apelanții în susținerea acestei apărări, care se referă la posibilitatea părților de a se putea folosi înaintea instanței de apel de motive, mijloace de apărare sau dovezi invocate în motivarea apelului.

Cu referire la celelalte critici invocate prin cererea de apel, referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății, Curtea a reținut că și acestea sunt nefondate.

Cât privește transparența clauzelor contractuale, aplicând chiar criteriile arătate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, citată prin cererea de apel, se poate constata că, în baza clauzei de la art. 5 teza a III-a din contract, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și avizat nu putea să prevadă costurile contractuale în privința dobânzii aplicabile ulterior primelor 12 luni ale perioadei contractuale, lipsind orice reper în baza căruia acesta să poată prefigura nivelul dobânzii contractuale în viitor.

Prin sentința apelată s-a reținut, în mod corect, că dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000nu sunt aplicabile contractului de credit dedus judecății, deoarece au fost introduse în corpul legii la data de 13 decembrie 2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (30.10.2007). Această statuare a primei instanțe nu a fost criticată de apelanta-pârâtă.

Totuși, Curtea a reținut că o clauză precum cea contestată în cauză – prin care se prevede o modificare unilaterală a costurilor contractului, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare – nu se încadrează în situațiile de excludere vizate de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE (transpus prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000), astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt, par. 23).

Referitor la cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, instanța de prim control judiciar a constatat că în mod temeinic și legal a reținut tribunalul împlinirea acesteia, cât timp apelanții nu au avut posibilitatea de a prefigura condițiile în care cuantumul dobânzii variabile – element esențial al contractului – va fi modificat ulterior primului an de creditare, în lipsa unor criterii obiective, publice și verificabile.

Clauzele astfel formulate au caracter echivoc și neclar, consumatorii nefiind pe deplin informați cu privire la criteriile care vor determina în viitor modificarea ratei dobânzii. Nu este prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii sau, cel puțin, un element concret în raport de care o astfel de modificare poate avea loc, clauza contestată lăsând la exclusiva apreciere a băncii pârâte condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii variabile, clauza analizată creează un dezechilibru evident și semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului.

Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident și semnificativ, deoarece se referă la unul din costurile contractului.

Banca pârâtă nu se poate prevala de faptul că părțile au convenit la încheierea contractului asupra unui tip de dobândă variabilă pentru a susține legalitatea clauzei, în materia protecției drepturilor consumatorului cerința transparenței clauzelor contractuale – invocată de însăși apelanta-pârâtă – impunând ca, pentru acest tip de dobândă, să fie prevăzute și metodele concrete de variație a ratei dobânzii.

Totodată, Curtea a reținut că sunt în mod vădit inaplicabile în speță prevederile Regulamentului (CE) nr. 63/2002 al Băncii Centrale Europene din 20 decembrie 2001 privind statisticile referitoare la ratele dobânzilor practicate de instituțiile financiare monetare pentru depozitele constituite de gospodării și societăți nefinanciare și creditele acordate acestora, față de obiectul său de reglementare, și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârile pronunțate în cauzele C-215/96 și C-216/96), referitoare la efectele tipului de contract reclamat în cauza respectivă asupra concurenței și comerțului între statele membre, în temeiul art. 85 paragraful 1 din Tratatul CE.

Prin urmare, chiar dacă din perspectiva băncii o variație a dobânzii este justificată din punct de vedere economic, în raporturile cu persoanele fizice ce se încadrează în noțiunea de "consumator" vizată de Legea nr. 193/2000, cerința transparenței clauzelor contractuale impune ca tipul de dobândă variabilă să fie caracterizat și de criterii, metode ori alte repere obiective în raport de care dobânda urmează a se modifica pe parcursului contractului.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanții A., J. și K., instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Prima critică formulată vizează soluția dată de tribunal cu privire la capetele de cerere nr. x și nr. 4 din acțiunea introductivă, având ca obiect modificarea contractului de credit încheiat cu banca pârâtă, în sensul înlocuirii clauzei referitoare la dobândă, aceasta urmând a fi formată, potrivit solicitării apelanților, din marja fixă stabilită în convenția de credit la care să se adauge indicele Euribor. De asemenea, apelanții au solicitat emiterea unui nou grafic de rambursare, conform acestei modificări.

Curtea a constatat, asemenea primei instanțe, că nu sunt fondate aceste solicitări de modificare a contractului de credit, în sensul stabilirii unui mecanism de calcul al dobânzii ce nu a fost convenit de părți.

Contrar celor susținute de apelanți, s-a arătat că efectul nulității constă exclusiv în lipsirea de efecte juridice a clauzelor nule, formularea din cadrul art. 13 din Legea nr. 193/2000 vizând modificarea contractelor de adeziune în curs de executare, în sensul eliminării clauzelor abuzive, nu și în înlocuirea acestor clauze cu altele al căror conținut nu a fost convenit de către părți.

Aceeași teză rezultă și din dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, conform cărora clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.

Soluția de modificare a contractului în sensul solicitat de reclamantă nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului.

Astfel, în hotărârea din 14 iunie 2012, pronunțată în cauza Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino,C-618/10, Curtea a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze".

Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene și-a completat jurisprudența (în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt.) în sensul că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv".

Prin urmare, este esențial să existe în dreptul național atât o normă care să permită remedierea nulității prin înlocuirea clauzei nule, cât și, subsecvent, o dispoziție cu caracter supletiv aplicabilă situației din speța dedusă judecății.

Având în vedere că la momentul încheierii contractului dintre părți nu exista în dreptul național o normă care să permită remedierea nulității clauzelor prin înlocuirea acestora (precum art. 1.255 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, dispoziții neaplicabile în cauză, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011) și nici o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, care să reglementeze criterii de stabilire a dobânzii variabile, compusă dintr-un indice de referință și marja băncii, criticile apelanților au fost apreciate ca fiind nefondate.

Sub acest din urmă aspect, s-a arătat că apelanții nu se pot prevala de art. 37 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 (text legal aplicabil numai contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare, conform art. 95 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010) și nici de art. 1

1

lit. z) din Norma BNR nr. 8/1999, modificată prin Norma BNR nr. 20/2002, cu privire la semnificația termenului "rata dobânzii de referință", deoarece acest act normativ nu indică și o formulă de calcul pentru dobânda aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii, incluzând și o marjă fixă.

Nu sunt fondate nici criticile referitoare la soluția primei instanțe asupra capetelor de cerere privind comisionul de acordare (art. 9 lit. b) din contract) și comisionul de administrare (art. 9 lit. c) din contract).

Susținerea apelanților, potrivit căreia comisionul de acordare nu este stipulat în mod clar și inteligibil, este vădit nefondată, deoarece a fost prevăzut în formă procentuală din cuantumul sumei împrumutate, astfel că împrumutații au avut posibilitatea de a prevedea odată cu încheierea contractului cuantumul acestui comision. Apoi, s-a contestat cuantumul comisionului perceput la valoarea creditului, prin raportare la costul serviciilor prestate de bancă în schimbul său, însă o astfel de analiză nu poate fi efectuată, întrucât dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu are în vedere disproporția de valoare între prestațiile părților, ci un dezechilibru juridic, ce nu a fost invocat în cauză.

Totodată, nu au fost reținute susținerile apelanților, conform cărora acest comision a fost stabilit unilateral de bancă, deoarece contractul este semnat de consumator, ceea ce a implicat un acord de voință, căci altfel contractul nu s-ar mai fi încheiat. Analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale are la bază un contract legal încheiat din punctul de vedere al formării voinței juridice, astfel că, exceptând modificările contractuale pentru care s-a prevăzut în contract posibilitatea modificării unilaterale, clauzele inițiale ale contractului nu pot fi considerate ca fiind stabilite unilateral de către banca pârâtă.

Instanța de apel a mai arătat că apelanții s-au raportat, în susținerea acelorași critici, la prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, act normativ care nu este aplicabil în cauză, contractul dedus judecății fiind un contract de credit pentru nevoi personale (art. 1 din contractul de credit).

Nici argumentul referitor la lipsa prevederii în contract a motivelor pentru care acest comision este perceput nu poate fi primit, față de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea pronunțată în cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss,C-621/17).

În ceea ce privește comisionul de administrare, Curtea a constatat că, deși Tribunalul București a reținut, în privința clauzei privind dobânda, că nu este incidentă excluderea vizată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, față de data intrării în vigoare a acestei dispoziții legale, în considerentele prin care s-a analizat clauza referitoare la comisionul de administrare, s-a referit la textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, netranspus la data încheierii contractului de credit.

Or, în lipsa transpunerii, textul nu poate fi aplicat în raporturile dintre particulari, directiva neavând efect direct orizontal.

Prin urmare, fără a mai analiza criticile apelanților vizând greșita aplicare de către prima instanță a acestor prevederi, întrucât nu operează nici în baza legii naționale și nici în baza directivei excluderea de la cercetarea caracterului abuziv al clauzelor privind prețul și obiectul principal al contractului, Curtea a constatat, similar celor reținute cu referire la comisionul de acordare, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 9 lit. c) din contractul încheiat între părți.

Astfel, Curtea a constatat că valoarea comisionului este determinată prin contract în sumă fixă de 25 Euro, fiind trecută în contract și periodicitatea perceperii acestuia, respectiv lunar pe întreaga perioadă de creditare. Rezultă că împrumutații au cunoscut încă de la încheierea convenției de credit cuantumul și modul de calcul al comisionului de administrare, precum și scopul perceperii acestor sume.

Astfel cum s-a reținut și mai sus, în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, această cerință legală nu se analizează din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestații.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu serviciile oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor și valoarea lor.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

În speță, nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în privința clauzei privind comisionul de administrare, astfel că, în lipsa îndeplinirii acestei condiții, caracterul abuziv al clauzei nu poate fi constatat.

Cu privire la soluția primei instanțe asupra cererilor accesorii având ca obiect restituirea sumelor percepute cu titlu de comisioane, s-a arătat că aceasta nu comportă discuții în apel, față de constatările instanței de apel referitoare la lipsa caracterului abuziv al clauzelor ce le prevăd.

În ceea ce privește cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă, ca efect al nulității clauzei inserate în art. 5 alin. (1) teza a III-a din contractul de credit, Curtea a reținut, contrar sentinței apelate, că apelanții sunt îndreptățiți la restituirea dobânzii percepute în baza clauzei nule, întrucât unul dintre efectele nulității este repunerea părților în situația anterioară.

Deși apelanții au contractat un credit cu dobândă variabilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, lipsa criteriilor obiective de determinare a dobânzii în viitor, aspect ce a condus la constatarea nulității clauzei de la art. 5 teza a III-a din contract, este imputabilă pârâtei. A refuza restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzei nule ar semnifica lipsirea de efecte a sancțiunii nulității, în plus reținându-se că nu operează, în cauza de față, excepția de la principiul restitutio in integrum pentru cazul contractelor cu executare succesivă, căci excepția este fundamentată pe imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.

În speță însă nu există o astfel de imposibilitate, restituirea prestației efectuate în baza clauzei nule, constând în plata unei sume de bani, fiind întotdeauna posibilă, prin raportare la caracterul fungibil al banilor.