ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 441/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București la data de 16 februarie 2015 sub nr. x/2015, mai mulți reclamanți au chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la pct. 1.1.- 1.4. (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanților indicate în anexa I), cu consecința că nu produc efecte asupra reclamanților: clauza numărul 5 teza a II-a din contractele de credit ale reclamanților, care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referință/administrată afișată la sediile A. și orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor; clauzele din contractele reclamanților care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea inițială a creditului; clauzele contractele reclamanților care prevăd perceperea unui comision de administrare/gestiune calculat la valoarea inițială a creditului; clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 zile.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta A. S.A. contractul de credit nr. x din 25 iunie 2008 având ca obiect suma de 135.000 euro.

La data de 9 septembrie 2016, reclamantul a depus precizări prin care a arătat că suma totală de recuperat este de 54.228,10 euro, echivalentul a 195.773,25 RON.

Prin sentința civilă nr. 16996 din 27 noiembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale cu privire la cererile formulate de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., a disjuns cererile formulate de acești reclamanți și a declinat competența de soluționare a acestor cereri în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, iar prin încheierea din 28 aprilie 2016 a fost disjunsă cauza privind pe reclamantul D. și pe pârâta A. S.A., formându-se dosarul nr. x/2016.

Prin sentința nr. 5350 din 15 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, constatând totodată ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 7/2017 din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 921 din 16 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6.430 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 2096 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței apelate și admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 alin. (2) teza finală a contractului. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate în baza clauzei declarate abuzive și a dobânzii legale aferente acestora, de la data încasării, la data plății efective. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată. A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată și a fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON, cu acest titlu.

Instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă prevăzută la art. 5 alin. (2) teza finală din contract întrucât, din modul de redactare a acestei clauze rezultă că aceasta nu indică motivul pentru care rata dobânzii va putea fi modificată de către bancă, ci indică doar raportarea la o valoare în funcție de care s-ar putea modifica rata dobânzii variabile.

În ceea ce privește excepția prevăzută de pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, instanța de apel a reținut că aceasta nu permite o modificare a ratei dobânzii sic volero, cu condiționarea informării cât mai curând posibil despre aceasta a celeilalte părți contractante și libertății acesteia de a rezilia imediat contractul, ci impune o a treia condiție importantă și anume ca această modificare să fie urmare a unei motivații întemeiate.

Or, o astfel de "motivație întemeiată" trebuie nu numai invocată, dar și dovedită de cel ce o invocă; simpla referire la majorarea costurilor de refinanțare, fără a indica și dovedi în concret variația acestor costuri față de moneda creditului nu poate îndeplini condiția legală a unei motivații întemeiate, evident dovedită ca atare, pentru că în caz contrar ar fi vorba de o simplă alegare a acestei motivații, lăsată la îndemâna celui interesat să o facă, deci dispoziția legală nu ar putea avea nici un efect logic util.

Instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile legale privind declararea abuzivă a clauzei privind dobânda variabilă, prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul nenegociat clauza în discuție este preformulată, iar art. 4 alin. (2) prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.

Așadar, în contractele standard preformulate legiuitorul a prezumat lipsa negocierii prealabile, iar în situația în care comerciantul susține că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Din analiza prevederilor art. 4 alin. (2) și (3) din legea nr. 193/2000, Curtea a reținut că legiuitorul a instituit o prezumție relativă de nenegociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce se poate răsturna prin prezentarea de probe în sens contrar de către comerciantul care pretinde că respectiva clauză a fost negociată.

În speță, deși sarcina probei revenea pârâtei-comerciant, aceasta nu a produs nicio probă în sprijinul răsturnării prezumției relative de nenegociere a clauzei standard preformulate. Simpla existență a unor proceduri de negociere, fără o probă certă a aducerii lor la cunoștința clientului și a dovedirii faptul că apelantul-reclamant a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzelor contestate (nu doar să le accepte așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului), nu conduce la răsturnarea prezumției relative anterior menționate.

În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acest dezechilibru nu trebuie să fie doar de natură financiară, CJUE arătând în cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 că dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul în raport cu poziția prevăzută de dreptul național. În speță, echilibrul juridic contractual este rupt în favoarea băncii și în defavoarea consumatorilor, prima având la îndemână un instrument de modificare a unui element esențial al contractului (prețul), în funcție de propria voință și propriile necesități. De asemenea, clauzele nu sunt unele clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate căci, așa cum s-a arătat anterior, motivul întemeiat pentru care banca putea modifica unilateral rata dobânzii nu este indicat, iar criteriile în funcție de care această rată a dobânzii poate fi modificată nu sunt prevăzute clar, lăsând loc la interpretări care pot fi folosite de bancă în favoarea sa.

Curtea a precizat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența și posibilitatea ca un consumator mediu informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce-l privește. Or, atâta timp cât clauzele în discuție nu arată motivele concrete care ar putea da dreptul băncii de a modifica dobânda, iar criteriile în funcție de care va opera modificarea nu sunt clar și inteligibil prevăzute, nefiind definite și nemenționând niște indici obiectivi ce ar intra în componența respectivelor criterii, nu se poate concluziona în sensul că respectiva clauzele contractuale sunt unele ce respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește condiția lipsei bunei-credințe a băncii, având în vedere că pârâta a inserat clauze ce încalcă obligațiile de transparență și de informare, nu se poate reține că aceasta a acționat corect și echitabil în relația cu apelantul-reclamant, astfel că este îndeplinită și această condiție. Aprecierea acționării cu bună-credință presupune o analiză obiectivă a activității, raportată la un agent economic diligent, astfel încât simpla alegare a absenței unei intenții dolosive nu este de natură a îndeplini cerințele unei acțiuni caracterizate de bună-credință, cât timp elementele obiective indică o modificare intenționată a echilibrului contractual, făcută în baza capacității mai mari de acțiune și înțelegere a realităților economice, de care dispune profesionistul.

Instanța de apel a reținut ca nefondată solicitarea apelantului-reclamant ca dobânda variabilă să fie stabilită conform formulei marjă fixă 0 (zero) plus EURIBOR întrucât voința părților contractuale la data semnării contractului nu a fost în acest sens, ca atare, nici instanța, prin intermediul nulității, nu ar putea impune acest lucru, pentru că ar însemna o denaturare vădită a sensului instituției nulității.

Constatând nulitatea clauzei indicate și reținând că nu s-a solicitat desființarea în întregime a contractului, precum și că efectul nulității nu este cel indicat expres de reclamant, Curtea a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor încasate în baza clauzei declarate abuzive și a dobânzii legale aferente acestora, de la data încasării la data plății efective, aceste sume urmând a fi raportate la valoarea dobânzii curente indicate de art. 5 par. 1, a cărui claritate, inteligibilitate și stabilire prin acord comun, liber consimțit, este indiscutabilă (rata dobânzii de 7,95%, a cărei variabilitate ulterioară a fost constată drept stabilită cu criterii abuzive).

Cât privește clauza contractuală privind comisionul de acordare prevăzută de art. 8 lit. a) din contract - Condițiile speciale, claritatea exprimării acestui comision este de netăgăduit din moment ce este indicat drept o sumă procentuală clară (2,5%) dintr-un total cunoscut, deci criteriul prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 este pe deplin îndeplinit. Simplul fapt că sumele respective sunt apreciate drept mari, deci că un subiect de drept aflat în deplinătatea capacității sale de folosință și exercițiu își asumă obligații ce se pot revela a depăși contraprestația părții adverse, nu-l face pe respectivul subiect de drept, fie el și în situația caracterizată de lege drept cea a unui "consumator", să poată solicita anularea respectivei clauze.

Ceea ce îl poate face să poată solicita acest lucru este o clauză nenegociată, care creează, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, dacă aspectul negocierii trebuie dovedit de pârâtă, care, folosind un contract standard preformulat trebuie să inverseze prezumția de nenegociere conform art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000 și nu se poate considera în mod logic că a făcut-o în speță celelalte aspecte, cumulative conform legii, trebuie să fie dovedite de partea care le afirmă. Faptul că în contract nu se definește sau indică expres în ce ar consta această contraprestație nu poate duce la concluzia caracterului echivoc sau neinteligibil al clauzei din moment ce, prin însăși denumirea sa și momentul perceperii sale era clar că acesta se raporta la aprecierea condițiilor încheierii contractului, respectiv la aprecierea criteriilor de eligibilitate.

Mai mult, legea nu obligă la o descriere exhaustivă din partea profesionistului a tuturor operațiunilor pentru care el solicită o anumită sumă de bani, ci doar ca solicitarea să fie explicită și operațiunile să fie indicate. Caracterul clar, neechivoc, nu se poate raporta la înțelegerea de către un client nespecialist a operațiunilor de apreciere a bonității, solvabilității sau păstrării valorii garanțiilor, ci doar la a înțelege că în schimbul acestora trebuie să plătească o anumită sumă de bani. Deci, această clauză clar exprimată nu are niciun indiciu de stabilire cu rea-credință și nici nu se poate aprecia a fi creat un dezechilibru semnificativ între prestații, soluția instanței de fond pe acest aspect fiind corectă.

În ceea ce privește faptul că stabilirea unui comision de acordare ar fi fost interzisă expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, s-a reținut că acesta nu poate fi desprins de noțiunea largă a cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, cu atât mai mult cu cât astfel de cheltuieli nu rezultă a fi fost imputate separat de acesta.

Cât privește clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 de zile, s-a reținut că art. 4.7 din condiții generale este clară, inteligibilă, nefiind aplicabilă ipoteza din art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 indicată de apelantul reclamant în sensul că, în caz de dubiu, ar trebui interpretată în favoarea consumatorului.

La data de 3 mai 2018, respectiv 4 mai 2018, reclamantul D. și pârâta A. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, fiind depuse la instanța a cărei hotărâre se atacă.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant D. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurentul-reclamant învederează că înțelege să recureze decizia instanței de apel doar cu privire la aspectele respinse, solicitând menținerea dispozițiilor prin care s-a dispus constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei din art. 5 alin. (2) teza finală din contract precum și obligarea pârâtei la plata sumelor dispuse a fi restituite. Recursul vizează cuantumul acordat de către instanță și modalitatea de calcul reținută eronat de instanța de apel.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilității și limitele învestirii instanței - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 9 C. proc. civ., deoarece instanța nu a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului fix al dobânzii, dobânda având caracter variabil în contract.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește aspectele legate de comisionul de acordare.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent și întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la împrejurarea că instanța de apel a pronunțat o hotărâre dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește posibilitatea instanței de judecată de a modifica clauza referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă.

Sub acest aspect, s-a mai arătat că instanța de apel, în mod greșit, a constatat ca fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și că nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauza relativă la comisionul de acordare.

Totodată, s-a subliniat că instanța de apel, în mod greșit, a constatat ca nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 și art. 981-985 C. civ.

În acest sens, pârâta a învederat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente și cu ignorarea finalității avute în vedere de legiuitor referitoare la transparența clauzelor contractuale, fiind totodată încălcate dispozițiile referitoare la eroarea asupra substanței lucrului, respectiv art. 954 C. civ. și a celor referitoare la acțiunea în resciziune pentru leziune, respectiv art. 1165 din C. civ.. S-a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, s-a arătat că, în ciuda reținerii caracterului pretins abuziv al clauzei contractuale referitoare la dobânda variabilă și anulării acestei clauze contractuale, instanța de apel nu a prezentat argumentele de fapt și drept care ar susține incidența sancțiunii nulității civile, în dauna sancțiunii inopozabilității prevăzute în mod expres de art. 6 din Legea nr. 193/2000, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La data de 3 iulie 2018, recurentul-reclamant D. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibil a recursului pârâtei A. S.A., iar în subsidiar, ca neîntemeiat. Sub aspectul inadmisibilității motivelor de recurs prin raportare la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile de drept material, nefiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, reclamantul a învederat că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepțiia inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., invocată de recurentul-reclamant și au fost admise în principiu recursurile.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursurilor declarate de reclamantul D. și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 23 februarie 2021, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant D. a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilității și limitele învestirii instanței - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 9 C. proc. civ., deoarece dobânda variabilă a contractului a fost transformată în dobândă fixă, deși s-a constatat caracterul abuziv al acestei clauze.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare. Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu aceste texte de lege, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 9 C. proc. civ., este fondat având în vedere că, prin soluția pronunțată în ceea ce privește restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei prevăzute la art. 5 alin. (2) teza finală din contractul de împrumut a cărei nulitate a fost constatată, instanța de apel a depășit limitele învestirii, contrar dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nesocotind principiul disponibilității și modul în care partea a înțeles să formuleze acest petit, stabilind cadrul procesual obligatoriu al judecății.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deși prin acțiunea introductivă nu s-a solicitat transformarea dobânzii variabile în dobândă fixă, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a stabilit că restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei declarate abuzive vor fi raportate la valoarea dobânzii curente indicate de art. 5 par. 1 din contract, menționând în paranteză rata dobânzii de 7,95 % an. Întrucât reclamantul nu a solicitat să i se aplice această clauză contractuală, în mod greșit instanța de apel a dispus soluția de aplicare a ratei dobânzii de 7,95 % an, motiv care atrage casarea deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a invocat și motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că a fost aplicată greșit Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește posibilitatea instanței de judecată de a modifica clauza referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, recursul fiind întemeiat, după cum urmează:

Înalta Curte reține că, în condițiile în care este declarată abuzivă o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator și un profesionist de către o instanță de judecată, art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede efectele măsurii în sensul că această clauză abuzivă nu va produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea clauzei mai poate continua.

Așadar textul de lege nu conferă instanței de judecată dreptul de a stabili un cuantum al dobânzii prin impunerea unei formule de calcul cum este cea propusă de reclamant, în condițiile în care a fost declarată abuzivă clauza, deoarece în acest mod ar fi încălcată voința părților, iar scopul disuasiv al legii este acela ca profesionistul să nu stipuleze clauze abuzive în contractele cu consumatorii, instanța de apel putând, însă, să stabilească un cadru al negocierilor între părți, în condițiile legii și în limitele procesuale ale judecății în calea de atac stabilite în virtutea principiului disponibilității, apreciere care îi revine instanței de apel după casare.

În ceea ce privește consecințele declarării ca abuzive a clauzei privind dobânda, Înalta Curte reține că prin decizia dată la 26 noiembrie 2020, în cauza nr. C-269/19, de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, s-a stabilit că "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

În această privință, instanța de apel urmează să aibă în vedere că în vederea aplicării generale și uniforme a dreptului Uniunii, interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene unei norme de drept european se aplică de instanțele naționale și raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii Curții, întrucât această interpretare stabilește modul în care norma respectivă ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare.

Recurentul-reclamant susține că decizia cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, în măsura în care instanța de judecată, a reținut incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu mai putea proceda la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare.

Această critică este nefondată considerentele deciziei atacate în ceea ce privește comisionul de acordare neavând caracter contradictoriu, având în vedere că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, înainte ca instanța să se pronunțe asupra caracterului abuziv al unei clauze, trebuie să verifice dacă aceasta îndeplinește sau nu, condiția de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Din perspectiva criticilor circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează, toate aceste elemente de analiză regăsindu-se în cuprinsul deciziei recurate, cu concluzia că nu se poate reține o încălcare a normelor de drept material.

Sunt nefondate și criticile referitoare la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a constatat ca nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat raportat la o perioadă de 360 de zile, având în vedere că instanța de apel, analizând condițiile prevăzute de acest text de lege a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, criticile din recurs nefiind de natură să demonstreze nelegalitatea soluției.

Recurenta-pârâtă A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 și art. 981-985 C. civ.

În acest sens, pârâta a învederat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente și cu ignorarea finalității avute în vedere de legiuitor referitoare la transparența clauzelor contractuale, fiind totodată încălcate dispozițiile referitoare la eroarea asupra substanței lucrului, respectiv art. 954 C. civ. și a celor referitoare la acțiunea în resciziune pentru leziune, respectiv art. 1165 din C. civ.. S-a mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate instanța de apel făcând o corectă aplicare a Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ., dar și a jurisprudenței CJUE.

Contractul de împrumut bancar, ca orice tip de contract, trebuie să respecte condițiile de validitate cerute de lege, însă, în plus, el trebuie să respecte și legislația privind protecția consumatorilor, respectiv să cuprindă clauze care să fie ușor de înțeles pentru consumatori, plecându-se tocmai de la ideea că aceștia nu se află pe picior de egalitate cu profesionistul, atât din punct de vedere al posibilității de negociere al contractului, cât și al pregătirii de specialitate.

Obligativitatea utilizării unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate este prevăzută chiar în art. 1 din Legea nr. 193/2000, adică în textul de lege considerat aplicat greșit de către recurentă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, reținând în mod corect caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă prevăzută în art. 5 alin. (1) teza a II-a din contractul de credit, raportat la conținutul neclar și neinteligibil al acesteia.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de apel că, din modul de redactare a acestei clauze, nu rezultă motivul pentru care rata dobânzii va putea fi modificată de către bancă, ci indică doar raportarea la o valoare în funcție de care s-ar putea modifica rata dobânzii variabile, lipsind totodată din contract criteriile în funcție de care s-ar putea modifica cuantumul dobânzii, noțiunile nefiind definite și nemenționând niște indici obiectivi ce ar intra în componența respectivelor criterii, astfel încât, atât consumatorul, cât și instanța de judecată să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii, rezultând că este la latitudinea instituției de credit.

Raportat la aceste considerente, apare cu evidență faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat clauza privind evoluția dobânzii într-un limbaj clar și accesibil, în sensul legislației și jurisprudenței privind protecția consumatorului, astfel încât împrumutatul să poată anticipa, mai ales, consecințele economice în timp ale aplicării clauzei respective.

Nerespectarea cerinței de transparență prevăzută la art. 1 din Legea nr. 193/2000 a avut drept consecință îndeplinirea condiției existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentului consumatorului, ceea ce a impus constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă.

În considerarea celor arătate, sunt nefondate și criticile privind încălcarea dispozițiilor din C. civ. referitoare la eroarea asupra substanței lucrului, respectiv art. 954 C. civ. și a celor referitoare la acțiunea în resciziune pentru leziune, respectiv art. 1165 din C. civ., având în vedere că Legea nr. 193/2000 este lege specială față de C. civ., iar normele sale sunt norme de ordine publică a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută.

Potrivit art. 6 din acest act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorilor, iar contractul se va derula în continuare, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Recurenta-pârâtă susține că sancțiunea prevăzută de acest text de lege este inopozabilitatea, iar nu nulitatea absolută, susținere total eronată.

Astfel, inopozabilitatea unui act nu se confundă cu nulitatea acestuia, deoarece efectele inopozabilității presupun un act valabil încheiat pe când nulitatea unui act vizează încălcarea cerințelor legale pentru încheierea sa valabilă.

Or, atâta timp cât dispozițiile privind protecția consumatorilor fac parte din ordinea publică, încălcarea obligațiilor prevăzute de această lege se sancționează cu nulitatea absolută, ca atare, interpretarea recurentei-pârâte că această sancțiune ar fi inopozabilitatea nu are niciun temei legal.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondată, și susținerea recurentei-pârâte că instanța de apel nu ar fi prezentat argumentele pentru care a reținut aplicabilitatea în cauză a nulității absolute în ceea ce privește clauza privind dobânda variabilă, reprezentând în opinia recurentei, o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat anterior, instanța de apel a analizat clauza privind dobânda variabilă și a prezentat argumentele pentru care a reținut caracterul abuziv al acesteia, sancțiunea nulității absolute fiind o consecință ce decurge din lege.

În schimb, sunt întemeiate motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul caracterului contradictoriu al motivării deciziei în stabilirea obligației de restituire a sumelor încasate de la reclamant, urmare a nulității clauzei privind dobânda variabilă.

O consecință a caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive este că în cazul în care consumatorii au efectuat plăți pe baza unor clauze contractuale abuzive, aceștia trebuie să aibă dreptul la restituirea acestor plăți.

Deși din considerentele deciziei din apel rezultă că analizându-se conținutul clauzei contractuale anulate, voința părților era în sensul calificării acesteia ca având un caracter variabil, în soluționarea cererii de restituire a sumelor încasate de instituția de credit în temeiul aceleiași clauze și a consecințelor nulității, considerentele sunt formulate în sensul raportării obligației de restituire la o altă clauză și a calificării dobânzii contractuale ulterioare ca având un caracter fix, criticile recurentei-pârâte fiind întemeiate.

În legătură cu efectele produse de nulitatea clauzei privind dobânda variabilă, în rejudecarea cauzei, urmează a se avea în vedere interpretările date de CJUE în cauza C-269/19.

Consecința caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive este aceea a nașterii dreptului de restituire a plăților efectuate de consumatori în baza acestora.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivelor de casare înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 și 501 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantul D. și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul D. și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.