ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 599/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, prin declinare de la Judecătoria Sector 4, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., C. și S.C. B. a solicitat: să se constate caracterul abuziv și să se dispună anularea clauzelor din contractul de credit x/19.03.2007, respectiv: 5.1, 4.3, 4.5, 4.6, 4.11b); să se dispună restituirea sumelor încasate abuziv în ultimii 3 ani plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii; să se dispună plata unei despăgubiri corespunzătoare modificării cursului de schimb, creșterii dobânzii și aplicării comisionului de administrare, despăgubire evaluată preliminar la 2.105 RON pentru fiecare lună de la data introducerii acțiunii și până la rămânerea definitivă a hotărârii; să se stabilească ratele creditului în RON la cursul CHF din 29 martie 2007; să se determine rata dobânzii în conformitate cu O.U.G. nr. 50/2010 după formula: 2,24% + Libor CHF Overnight de la începutul anului în curs.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 95, 37, 40 din O.U.G . nr. 50/2010, art. 1, 4, 13 din Legea nr. 93/2000, art. 1269 C. civ., art. 3 din Regulamentul BNR 4/2005, Directiva 93/13/CEE, art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 107 și 114 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1116 din 30 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. și s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit x/19.03.2007: art. 4.3; art. 4.5; art. 4.6; art. 4.11 e); art. 4.11 b).

S-a constatat nulitatea clauzelor menționate și au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele încasate în baza clauzelor nule pe ultimii 3 ani anterior introducerii acțiunii, la care se adăuga dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Au fost respinse celelalte petite ca neîntemeiate și pârâtele obligate la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Această hotărâre a fost completată, prin sentința civilă nr. 3449 din 5 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că pârâtele au fost obligate să restituie reclamantului sumele încasate în baza clauzelor nule și dobânda legală pe întreaga durata a creditului, respectiv de la data încheierii contractului, în cuantumul stabilit prin expertiză: 418.560,89 RON suma plătită în plus în baza modificării ratei dobânzii și 51.978,95 RON suma plătită cu titlu de comision de administrare.

Pârâtele au fost obligate să achite reclamantului suma de 18.346,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1116 din 30 martie 2017 au declarat apel reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A., iar împotriva sentinței civile nr. 3449 din 5 octombrie 2017 a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3449 din 5 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de lămurire și completare.

Au fost admise apelurile formulate de pârâta S.C. B. S.A. și de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1116 din 30 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că:

Constată caracterul abuziv și nulitatea parțială a clauzei 4.3 doar în ceea ce privește sintagma "în funcție de evoluția Indicelui de referință stabilit de Bancă".

Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul art. 4.3. din contract și dobânda legală aferentă.

Obligă pârâtele să restituie sumele încasate cu titlu de comision de administrare de la data încheierii contractului, în suma de 51.978,95 RON în noiembrie 2016, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Obligă pârâtele la plata sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menține în rest sentința apelată și obligă intimata C. la plata sumei de 65 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respinsă cererea de lămurire și completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015 formulată de reclamantul A..

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, iar pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată, întrucât aceasta a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, conține motive contradictorii care nu pot fi aduse la îndeplinire, fiind și dată cu încălcarea normelor de drept material.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține încălcarea dispozițiilor privind citarea și comunicarea actelor de procedură - lipsa citării cesionarului Contractului de Credit, D. S.A..

Conform dispozițiilor art. 153 C. proc. civ., instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost legal citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, or decizia atacată a fost pronunțată fără citarea D. S.A., care avea calitatea de cesionar al Contractului de Credit.

Astfel, în cursul judecării apelului, intimata-apelantă B. S.A. a cesionat Contractul de Credit încheiat cu reclamantul către D. S.A., iar aceasta a dobândit astfel calitatea de cesionar și creditor, urmând a percepe toate sumele datorate de reclamant în temeiul Contractului de Credit, fiind necesar a fi citată în calitate de creditor.

Cu toate acestea, în cursul judecării apelului nu a fost citat cesionarul D. S.A., astfel cum se poate observa din documentele dosarului și din citativul creat de instanța de apel, aceasta dispunând fără ca procedura să fie legal îndeplinită față de cesionarul D. S.A., fiind astfel încălcate dispozițiile art. 153 C. proc. civ., sancționate expres de lege cu nulitatea absolută a tuturor actelor.

Intr-o altă critică, se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., deoarece a admis capătul principal de cerere privind constatarea nulității clauzei 4.3 din Contract cu privire la criteriul netransparent de revizuire a dobânzii, însă a respins în mod nelegal capătul de cerere accesoriu acestuia.

Astfel, decizia atacată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor privitoare la principiul accesorium seguitur principale, deoarece soarta petitelor accesorii nu poate fi decât aceeași cu cea a petitelor principale. Instanța nu avea posibilitatea de a admite capătul de cerere principal privind caracterul nul absolut, dar să respingă capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor percepute ca urmare a constatării nulității absolute, tocmai deoarece aceasta era un efect accesoriu constatării caracterului abuziv al clauzei.

Caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind variația abuzivă a dobânzii au fost stabilite tocmai de către instanța de apel. Or instanța de apel a modificat în parte sentința primei instanțe, a reținut corect soluția cu privire la petitul principal caracterul abuziv al revizuirii netransparente a dobânzii, dar a respins capătul accesoriu privind restituirea sumelor percepute de pârâte ca urmare a revizuirii - pe care tocmai instanța de apel a constatat-o ca fiind abuzivă.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că decizia atacată conține motive contradictorii, deoarece instanța de apel constată caracterul abuziv si nulitatea absolută a criteriului de revizuire a dobânzii, declarat astfel abuziv, însă arată că deși această clauză este nulă, nu s-ar impune restituirea sumelor percepute de Bancă în temeiul acestei clauze nule.

Totodată, și dispozitivul deciziei atacată conține dispoziții contradictorii, deoarece pe de-o parte, pentru una dintre clauzele constatate ca fiind abuzive nu s-a dispus restabilirea situației anterioare, iar pentru cealaltă clauză constatată abuzivă s-a dispus restituirea prestațiilor, astfel că aceste două dispoziții se contrazic.

Instanța reține pe de-o parte, în mod corect, faptul ca profesionistul a stipulat cu privire la caracterul variabil al dobânzii o clauză prin care NU a stabilit un criteriu clar, transparent pentru modificarea acestei dobânzi, însă reține pe de altă parte că nulitatea acestei clauzei nu ar impune si restituirea sumelor percepute de Bancă în baza criteriului declarat abuziv.

Aceste considerente ale instanței de apel sunt contradictorii, deoarece nu se poate admite ca, pe de-o parte, clauza să fie anulată de instanța de apel, însă prin aceeași hotărâre instanța să permită ca efectele clauzei nule absolut să se producă pentru trecut.

Contradicția din cadrul considerentelor instanței de apel se reia și în cadrul dispozitivului deciziei atacate, deoarece instanța de apel dispune restituirea prestațiilor executate în baza uneia dintre clauzele nule absolut, dar nu și cu privire la clauza 4.3 din Contract deși și aceasta a fost constatată ca fiind abuzivă. Aceste două dispoziții din cadrul dispozitivului deciziei atacate sunt contradictorii, iar acestea nu pot fi aduse ia îndeplinire.

Din această cauză, hotărârea instanței de apel nu va putea fi pusă în executare, deoarece părțile nu pot cunoaște care dintre motivele si dispozitivele contradictorii vor putea fi puse în aplicare: nulitatea clauzei cu consecința desființării retroactive a tuturor efectelor sale (ca și când părțile nu ar fi încheiat niciodată această clauză) sau valabilitatea efectelor clauzei, sugerată de faptul că, pentru trecut, pârâtele nu sunt obligate la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive.

Existența motivelor contradictorii privind efectele clauzei abuzive de modificare unilaterală a dobânzii sunt si mai evidente prin raportare la modul de soluționare a capătului de cerere privind comisionul de administrare.

Astfel, instanța de apel a reținut corect caracterul abuziv și nulitatea clauzei privind perceperea comisionului de administrare și a dispus totodată și obligarea pârâtelor să restituie reclamantului sumele percepute în baza acestei clauzei - i.e. restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare a creditului, încă de la data încheierii contractului.

Or este evident că instanța de apel a reținut motive contradictorii, de vreme ce au fost constatate abuzive si nule absolut două clauze ale Contractului de Credit, însă instanța a arătat că efectul restitutio in integrum se va produce doar cu privire la una dintre cele două clauze nule.

Astfel, instanța de apel era chemată a aplica în totalitate efectele nulității, prin instituirea obligației pârâtelor de a restitui reclamantului sumele percepute abuziv cu titlu de dobândă revizuită unilateral și netransparent.

În acest sens a statuat chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kesler v. OTP Bank, când a arătat că art. 6 alin. (1) din Directivă "Nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv". O astfel de normă este cea a art. 1255 alin. (2) C. civ. Român, precum si cele ale O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context, susține că scopul reclamantului este reducerea costurilor creditului, iar nu încetarea contractului. Așadar, instanța de judecată este chemată să faciliteze continuarea raportului juridic dintre Consumator și Bancă, dar fără clauzele abuzive.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, argumentează interpretarea greșită a Legii nr. 193/2000 privind efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele constatate ca fiind abuzive nu vor produce efecte față de consumator. Astfel, această sancțiune are un regim juridic identic cu cel al nulității absolute.

Decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, deoarece instanța de apel în mod eronat a arătat că această legislație specială în materia protecției consumatorului nu ar permite instanței să dispună restabilirea situației anterioare stipulării clauzei abuzive în urma constatării caracterului nul a acesteia.

Legea nr. 193/2000 nu poate fi interpretată în sensul în care instanța nu poate dispune restituirea prestațiilor executate în baza clauzei abuzive care nu produce efecte față de consumator. Prin această interpretare, instanța de apel a adăugat la lege, deoarece legislația specială în materia protecției consumatorului nu prevede expres imposibilitatea instanței de a dispune în acest sens.

În acest context, se susține că instanța de apel a efectuat o aplicare eronată a dispozițiilor legislației speciale în materia protecției consumatorului, deoarece instanța de apel a confundat lipsa unor prevederi exprese cu privire la restabilirea situației anterioare cu prevederea unei dispoziții care nu permit instanței să dispună restabilirea situației anterioare.

Legea nr. 193/2000 nu conține o prevedere expresă cu privire la restabilirea situației anterioare, iar aceasta reprezintă o lege specială, care prin însăși esența sa se completează cu legislația generală în materia nulității. Astfel, această lipsa a prevederii exprese a restabilirii situației anterioare nu poate fi interpretată ca fiind imposibilă în materia specială a protecției consumatorului, ci această legislație specială urmează a se completa cu dispozițiile generale, ale C. civ., cu privire la efectul constatării nulității absolute a unei clauze.

Or instanța de apel a arătat că lipsa unei dispoziții speciale în materia protecției consumatorului care să dispună restabilirea situației anterioare ar fi de natură a conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor generale în materia efectelor retroactive ale nulității, ceea ce constituie o interpretare eronată a Legii nr. 193/2000.

Decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului imperativ quod nullum est, nullum producit efectum, a normelor materiale cu privire la efectele nulității clauzelor abuzive.

Astfel, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive și, ca efect al constatării acestei nulități absolute, aplicarea efectului retroactiv al nulității prin restabilirea situației anterioare stipulării clauzelor nule în Contractul de Credit, prin restituirea sumelor plătite de reclamant în baza clauzelor nule absolut.

Având în vedere că instanța a fost sesizată în prezentul dosar cu cererea accesorie de a restabili situația anterioară stipulării clauzei nule, prin restituirea de către pârâte a sumelor percepute abuziv prin revizuirea netransparentă a dobânzii, este evident că instanța de apel era chemată a aplica în totalitate efectele nulității în prezentul dosar, prin instituirea obligației pârâtelor de a restitui reclamantului sumele percepute abuziv cu titlu de dobândă revizuită unilateral și netransparent.

Se arată că instanța de apel a reținut eronat că ar fi prematură restabilirea situației anterioare ulterior constatării nulității abuzive, întrucât aceasta nu a fost învestită doar cu declararea caracterului abuziv, ci și cu cererea de restituire a prestațiilor executate în baza clauzei 4.3 din Contract.

Instanța a fost învestită deja cu cererea reclamantului de restabilire a situației anterioare, așadar această cerere nu mai poate face obiectul unei alte acțiuni distincte ulterioare.

Or, este evident că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile privitoare la învestirea instanței și la posibila autoritate de lucru judecat, deoarece a respins cererea de restituire a prestațiilor ca neîntemeiată, așadar pe fondul acțiunii, iar nu ca prematură.

În acest sens, se apreciază că instanța de apel în mod eronat nu a aplicat dispozițiile imperative de drept material cu privire la restituirea sumelor percepute abuziv de profesionist ca urmare a tuturor clauzelor declarate nule absolut.

Într-o altă critică se susține că, clauzele privind cursul valutar nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în acest sens, se arată că, în mod nelegal a reținut că nu ar fi supusă acestui control judecătoresc clauza privitoare la moneda în care va fi restituit creditul, instanța de apel făcând în mod nelegal aplicarea unor dispoziții care NU erau aplicabile în prezenta cauză (principiul nominalismului monetar).

Principiul nominalismului monetar constituie o normă generală, însă legislația protecției consumatorului reprezintă norma specială, prioritară și derogatorie de la dreptul comun, inclusiv de la norma generală care reglementează nominalismul monetar.

Legislația protecției consumatorului a fost edictată tocmai în scopul echilibrării raporturilor contractuale, pentru a aduce consumatorul pe poziție de egalitate față de profesionist.

În opinia recurentului, prima instanță în mod eronat a aplicat dispozițiile privind nominalismul monetar, deoarece (1) legislația de ordine publică a protecției consumatorului derogă de la aceste norme generale și (2) instanța nu s-a raportat la condițiile reale ale împrumutului. Instanța de fond a aplicat o dispoziție generală unei situații care nu corespunde cu ipoteza nominalismului monetar.

Nominalismul monetar nu poate fi aplicat, deoarece acesta se referă doar la situațiile în care creditul este în mod real acordat în monedă străină, iar nu doar "denominat" în monedă străină, dar acordat în realitate în moneda națională, astfel cum este cel din prezentul dosar.

Clauza de restituire a creditului nu reprezintă o simplă transpunere a principiului nominalismului monetar, astfel încât aceste clauze sunt supuse controlului judecătoresc, fiind necesar ca instanța să analizeze caracterul abuziv al acestora.

Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile de drept material, deoarece a omis să diferențieze între moneda de cont (francul elvețian) aceasta reprezentând doar "moneda de calcul" (de aici și denumirea de credite "denominate în CHF") și moneda de plată, care este în realitate moneda națională.

În prezenta cauză, francul elvețian nu a fost utilizat realmente ca monedă de plată (i.e. moneda pe care consumatorul urma să o utilizeze la achiziționarea imobilului - destinația expres stipulată - pentru a beneficia realmente de bunuri pe piața română în franci elvețieni), ci aceasta a fost utilizată doar ca monedă de substituție, pentru "denominarea" creditului. Această denominare a fost efectuată tocmai pentru ca profesionistul să prezinte în mod fals pretinsele avantaje ale CHF unui consumator necunoscător.

Din această perspectivă, este evident că în speță clauza nu reprezenta aplicarea principiului nominalismului monetar, ci ascundea de fapt denominarea creditului într-o monedă de refugiu, ale cărei caracteristici nu erau cunoscute de consumatorul neprofesionist.

Dezechilibrul semnificativ produs de clauza constă în majorarea costului creditului prin voința unilaterală a Băncii, astfel încât Banca nu va suporta niciodată riscul deprecierii monedei naționale, prin raportarea artificială la francul elvețian.

Nivelul dezechilibrului reiese chiar din raportul de expertiză judiciară, care concluzionează că doar pe durata a 9 ani din totalul de 30 de ani ai creditului, doar din diferența de curs valutar CHF consumatorul a achitat în plus aproape 50% din valoarea creditului la momentul acordării acestuia.

Dispozițiile art. 57 din Legea nr. 296/2004 (forma în vigoare la data încheierii creditului), obligau profesionistul să informeze consumatorul, printre altele, asupra riscurilor previzibile, iar art. 8 din Legea nr. 296/2004 obliga agenții economici să pună pe piață numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate și să informeze complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor.

Astfel, la momentul încheierii creditului, Banca avea obligația de a informa reclamantul inclusiv cu privire la proprietățile francului elvețian si cu privire la riscul crescut în raport cu alte monede, care au prezență reală (în bunuri și servicii] pe piața financiară din România.

Or, în interpretarea profesionistului toate aceste obligații de informare și previziune asupra monedei ar fi trebuit suplinite tocmai de consumator, printr-o analiză proprie asupra pieței valutare, ceea ce este evident contrar esenței legislației protecției consumatorului.

Banca nu a efectuat informarea corespunzătoare a reclamantului, iar simpla stipulare echivocă a faptului că restituirea se va face în moneda acordării creditului nu poate fi interpretată ca reprezentând o îndeplinire a obligațiilor profesionistului.

În realitate, acest produs de creditare a fost prezentat de Bancă în mod înșelător ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului CHF din data încheierii creditului, iar suma necesară reclamantului a fost doar "denominată" în franci elvețieni.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta E. împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă E., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate si, ca urmare a rejudecării procesului în fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În raport cu dispozițiile evocate, recurenta apreciază că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

Cu privire la clauza privind aspectele dobânzii variabile și dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, prima instanța a reținut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea că acest element al contractului produce un dezechilibru in detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Față de această situație, recurenta consideră că nu poate considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia.

Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

În acest sens se arată că instanța ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinantă a consecințelor actului juridic pe care îl semnează.

Se mai susține că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referința, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acțiunea trebuie respinsa ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

În acest sens, recurenta precizează faptul că aceasta era o practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Astfel, întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În acest context, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că soluția prin care prima instanță a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Cu privire la soluția instanței de apel referitoare la clauza privind comisionul de administrare, recurenta susține că instanța de apel încalcă dispozițiile de drept material citate atunci când statuează că valoarea comisionului de administrare este prea mare, creând un dezechilibru semnificativ, întrucât, pe de parte, nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție pe eventuale argumente/susțineri/apărări prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

Pe de altă parte, recurenta apreciază că intimatul nu a fost pus într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, deoarece la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea unui credit.

Prin această clauză nu a fost impus în sarcina intimaților o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională din moment ce art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu interzice perceperea unor comisioane pentru servicii prestate de banca ulterior încheierii contractului.

In concluzie, clauza care stabilește obligația de plata a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar soluția instanței de apel reprezintă astfel o modificare a contractului de credit nr. x/13.07.2007, soluție dată cu încălcarea jurisprudenței CJUE în materia clauzelor abuzive.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de judecata, recurenta apreciază că nu putem fi de acord cu soluția dată, întrucât consideră că suma de 5.760 RON este exagerat de mare față de obiectul cauzei, precum și în raport cu activitatea prestata de către avocatul intimatului-reclamant, în aceste condiții, onorariul avocațial este nejustificat de mare în raport cu munca efectiv prestată în cauză.

Cu privire la solicitările reclamantei referitoare la obligare de restituirea a sumelor plătite, recurenta face următoarele precizări.

Concluzia este valabila pentru ambele ipoteze în care acest capăt de cerere ar fi considerat ca fiind aferent unei acțiuni principale in răspundere contractuala de drept comun sau unei acțiuni speciale privind declararea abuziva a unei clauze contractuale.

In ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute în contractul de credit sau după caz, verificând valabilitatea acesteia, instanța era chemată să stabilească dacă banca a perceput sau nu, cu titlu de dobândă variabila sau comisioane, vreo sumă de bani fără acoperire contractuală, altfel spus, prima instanța era chemată să determine prețul corect al contractului de credit (comisionul de administrare fiind componenta esențiala a prețului creditului).

Consecința care decurge în mod firesc din această împrejurare era ca, pentru soluționarea acestui capăt de cerere, prima instanța era ținută să se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.

Față de aceste împrejurări, solicitarea împrumutatului încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, pentru că solicită instanței obligarea pârâtei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat între părți.

Referitor la timbrajul cererii de recurs, se arată că prezenta cauză are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele Convenției de credit încheiate între părți, cererea introductivă fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în condițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

În consecință, potrivit principiului "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem", având în vedere că cererea de recurs formulată se încadrează în situația reglementată de art. 28, nici în căile de atac exercitate în materia protecției consumatorilor nu există obligația achitării taxei judiciare de timbru, indiferent de calitatea părții care declară calea de atac.

De altfel, obligația doar a uneia dintre părțile litigiului la plata taxei judiciare de timbru este în vădită contradicție cu principiul nediscriminării prevăzut de Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Curtea Europeana în mod constant a statuat că o anumita distincție apare ca discriminatorie în măsura în care "ea nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică nu urmărește "un scop legitim" și nu există "un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit".

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. solicită, în principal în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și rejudecarea cererii de completare și lămurire a dispozitivului și a deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018, deoarece instanța de apel a încălcat normele de procedură cu privire la citarea părților, sancționate cu nulitatea;

În subsidiar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită casarea deciziei atacate, deoarece instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cu privire la efectul nulității absolute a clauzelor constatate ca fiind abuzive;

În rejudecarea cererii de lămurire și completare a dispozitivului și a deciziei civile nr. 1948/12.10.2018,recurentul A. solicită:

În principal, restabilirea situației anterioare stipulării sintagmei constatate abuzive si nule absolut cu privire ia modificarea ratei dobânzii "în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă";

În subsidiar, indicarea în mod expres în dispozitivul deciziei că instanța constată prematuritatea cererii de restituire a prestațiilor executate în baza clauzei 4.3 din Contract si că respinge ca prematură cererea accesorie privind restabilirea situației anterioare stipulării sintagmei abuzive "în funcție de indicele de referință al Băncii".

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - instanța a încălcat normele de procedură sancționate cu nulitatea, recurentul susține că instanța a judecat cererea de lămurire și completare fără a fi fost citate legal pârâtele.

Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative sancționate cu nulitatea ale art. 153 C. proc. civ. și ale art. 160 alin. (1) și (3) C. proc. civ. cu privire la citarea părților în dosarul nr. x/2015, deoarece a soluționat cererea de lămurire si completare fără ca E., pârâtă în prezentul dosar, să fi fost legal citată pentru termenul de judecată din 18 ianuarie 2019.

La data de 31 decembrie 2018, pârâta B. S.A. și-a încetat existenta, întrucât aceasta a fost absorbită în totalitate de E., astfel la acea dată, calitatea sa procesuală a fost preluată de E..

În urma fuziunii prin absorbție, E. a devenit parte în dosar încă din data de 31 decembrie 2018, astfel că citarea acesteia era necesară în vederea judecării oricărei cereri, inclusiv în ceea ce privește cererea de completare și lămurire formulate de reclamantul-recurent.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative sancționate cu nulitatea ale art. 153 C. proc. civ. și ale art. 160 alin. (1) și (3) C. proc. civ. cu privire la citarea părților în dosarul nr. x/2015, deoarece a soluționat cererea de lămurire și completare fără ca E., pârâtă în prezentul dosar, să fi fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2019.

De vreme ce B. S.A. a fost absorbită integral de E., B. S.A. și-a încetat existența, astfel că citarea acesteia nu era eficientă, judecata neputând fi dispusă în contradictoriu cu o persoană juridică inexistentă la data judecării cererii de completare si lămurire,

La fel, instanța a procedat la judecarea cauzei fără ca pârâta B. Sucursala Tineretului să fi fost legal citată.

În decizia atacată, instanța constată că nu s-a realizat nici comunicarea deciziei asupra apelurilor, și nici comunicarea citației pentru termenul de judecată din 18.01.2019 către pârâta B. S.A. Sucursala Tineretului.

Acest aspect este reținut expres de instanța de apel în practicaua deciziei atacate în care se menționează că grefierul de ședință și instanța au constatat că "s-a restituit în întregime la dosar citația emisă intimatei-pârâte B. S.A. Sucursala Tineretului". Cu toate acestea, instanța de apel nu a procedat la refacerea procedurii de citare, ci a arătat că citarea unei alte pârâte ar fi suficientă și în ceea ce privește pârâta B. - Sucursala Tineretului.

Citarea pârâților la toate termenele de judecată este reglementată de norme de ordine publică, ce asigură publicitatea și contradictorialitatea ședințelor de judecată, așadar nelegala citare a părților constituie o cauză de nulitate a oricăror acte de procedură, inclusiv a deciziei atacate.

Astfel, decizia civilă nr. 115/18.01.2019 pronunțată de instanță fără respectarea cerinței extrinseci de citare a pârâtei E. este afectată de nulitate, fiind pronunțată cu nesocotirea normelor de procedură expres sancționate cu nulitatea.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea și aplicarea greșită a normelor privind efectele nulității absolute, recurentul solicită casarea deciziei atacate, deoarece instanța de apel a efectuat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privind efectul retroactiv al constatării nulității absolute a unei clauze din Contractul de Credit.

Instanța de apel a tranșat corect faptul că sintagma "în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă" din clauza 4.3 a Contractului de Credit este abuzivă, însă deși aceasta a fost sesizată și cu cererea de restituire a tuturor prestațiilor efectuate în baza sintagmei nule absolut, instanța a interpretat greșit dispozițiile legale privind efectul retroactiv al nulității absolute.

Astfel, în dispozitivul aceleiași decizii, cererea de aplicare a principiului restitutio in integrum a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prematură.

Față de această neclaritate între considerentele și dispozitivul deciziei nr. 1948, reclamantul a solicitat completarea și lămurirea acestui aspect referitor la modul în care produce efecte nulitatea absolută a sintagmei "în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă" din clauza 4.3 a Contractului de Credit.

In acest sens, recurentul apreciază că instanța de apel a reținut în mod eronat, în cuprinsul deciziei nr. 115/18.01.2019, că nu ar exista neclarități în ceea ce privește soluționarea acestei cereri accesorii cu care a fost învestită instanța de apel, din moment ce prin considerente cererea este prematură, iar prin dispozitiv este respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prematură. Soluționarea unei cereri nu implică doar menționarea modului în care instanța a dispus asupra cererii, ci și motivul pentru care instanța a adoptat soluția, precum și temeiul legal al soluției.

În judecarea cererii de completare si lămurire a deciziei, instanța de apel era chemată să efectueze aplicarea dispozițiilor legale privind efectul nulității absolute a sintagmei constatate ca fiind abuzive, iar aceste dispoziții legale au fost greșit interpretate și aplicate de instanță.

În absenta unei derogări exprese, instanța de apel era ținută să aplice dispozițiile C. civ. cu privire la efectul retroactiv al nulității și cu privire la restituirea prestațiilor executate în baza clauzei nule.

In opinia recurentului, instanța de apel a interpretat si aplicat greșit art. 1254 C. civ., conform căruia actul declarat nul este considerat că nu a fost încheiat niciodată, iar ceea ce s-a plătit în temeiul actului nul este supus restituirii, urmând ca astfel părțile să fie repuse în situația anterioară încheierii actului nul. În acest mod, legiuitorul a dorit să asigure faptul că actul nul absolut este desființat retroactiv, urmând ca acesta să fie lipsit în totalitate de efectele sale, atât pentru viitor, cât și pentru trecut.

Având în vedere constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a unei clauze a Contractului, instanța de judecată trebuia să lămurească care este modalitatea în care această nulitate absolută parțială a clauzei 4.3 va produce efecte în raporturile juridice născute între părți.

Astfel, din moment ce părțile de la data încheierii Contractului de Credit, au executat prestațiile lor în raport cu această sintagmă, se impune ca instanța de apel să lămurească modul în care intervenția instanței constatarea nulității absolute parțiale a clauzei 4.3) produce efecte asupra prestațiilor executate de acestea.

În acest sens, recurentul solicită instanței de recurs rejudecarea cererii de completare și lămurire a deciziei nr. 1948, în sensul în care:

Instanța de judecată este chemată ca, prin tranșarea litigiului între părți, să lămurească modul în care constatarea nulității absolute a acestei sintagme își va produce efectul reparator între părți, de restabilire a echilibrului și de restabilire a situației anterioare stipulării clauzei nule parțial, pentru a nu genera noi neclarități.

Din acest motiv, este necesar ca instanța să lămurească modul de aplicare a efectului nulității absolute parțiale a clauzei 4.3 din Contractul de Credit cu privire la efectele pe care această clauză le-a produs deja, cu privire la sumele achitate deja de către reclamant către pârâte, în urma revizuirii unilaterale a dobânzii variabile încă de la data încheierii contractului.

Așadar, instanța de judecată este chemată să faciliteze executarea Contractului ulterior constatării caracterului abuziv, astfel încât raporturile juridice dintre consumator si bancă să poată fi desfășurate fără dezechilibrul patrimonial produs de abuzul profesionistului.

Efectele juridice pe care contractul le produce în urma anulării unor clauze nu pot fi lăsate la latitudinea părților, deoarece instanța a fost învestită de părți tocmai pentru că situația juridică nu le este clară, iar în absența unei dispoziții clare a deciziei și a dispozitivului, există riscul a două consecințe juridice: 1) imposibilitatea de executare a hotărârii judecătorești prin care corect s-a dispus ineficacitatea față de consumator a clauzei abuzive și 2) printr-o ulterioară contestație la executare, aceleași instanțe vor fi încărcate pentru că părților nu le este clar modul în care decizia se poate aduce la îndeplinire.

În cuprinsul considerentelor deciziei, arată recurentul, instanța de apel reține că "aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate cu titlu de dobândă să apară la momentul pronunțării prezentei decizii ca prematură, reclamanții având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii".

Astfel, din considerentele instanței se reține că acest capăt de cerere ar fi respins ca prematur formulat. Această mențiune nu se regăsește însă în dispozitiv, ci dispozitivul conține o prevedere contradictorie, arătând că acest capăt de cerere ar fi respins ca nefondat, iar nu ca prematur.

Or instanța de apel a arătat clar în considerentele sale că această cerere este prematură și că reclamantul ar avea ulterior posibilitatea de a se adresa justiției din nou.

Pentru înlăturarea acestei contradicții, dintre considerentele deciziei și dispozitivul deciziei, este necesar să reiasă cu claritate și din dispozitiv că cererea este respinsă ca prematură. Or, în măsura în care instanța a constatat caracterul prematur al cererii de restituire a sumelor plătite în baza sintagmei declarate abuzive, este necesar ca mențiunea prematurității să fie inserată ca atare și în dispozitivul deciziei.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21.11.2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor părților potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 12.03.2020 instanța a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierile din camera de consiliu din 21.05.2020 și 12.11.2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzelor C81/19 și C269/19 aflate pe rolul CJUE.

Urmare a rezoluției instanței din 14.12.2020, instanța de recurs a fixat termen de judecată la 11.03.2021, când a repus cauza pe rol și a procedat la judecarea recursurilor.

Analizând recursul reclamantului A. declarat împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, Înalta Curte va expune în cele ce urmează considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate:

Recurentul invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut încălcarea regulilor de procedură sancționate cu nulitatea cu referire la nelegala citare a D. S.A..

Recurentul-reclamant a relevat faptul că a invocat acest motiv de casare, întrucât au fost încălcate dispozițiile privind citarea și comunicarea actelor de procedură, în lipsa citării cesionarului contractului de credit, D. S.A..

În analiza acestei critici instanța de recurs reține că pretinsa încălcare a regulii de procedură regăsită în art. 153 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv pentru casarea hotărârii.

Recurentul-reclamant învederează în recurs că în cursul judecării apelului, B. S.A. a cesionat contractul de credit încheiat cu reclamantul, iar aceasta a dobândit calitatea de cesionar și creditor.

Neregularitatea invocată de către reclamant vizează neintroducerea în cauză în calitate de cesionar a D. S.A., aspect care nu a fost invocat în cursul judecării apelului de către niciuna dintre părți și nu a fost pus în discuția contradictorie a părților.

Având în vedere aceste precizări, în mod corect instanța de apel a menținut cadrul procesual stabilit de către instanța de fond, situație față de care se apreciază că pricina nu a fost soluționată în lipsa citării legale a uneia dintre părți.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat și încălcarea art. 22 alin. (6) raportat la art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cu referire la soluția pronunțată în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu privind restituirea prestațiilor, care în opinia sa trebuia admis în considerarea principiului accesorium sequitur principale.

Dispozițiile pretins a fi încălcate de instanța de apel prevăzute de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. se referă la obligația instanței de a se pronunța asupra cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Din considerentele reținute de instanța de apel în fundamentarea deciziei adoptate, rezultă că s-au analizat criticile invocate de reclamant în calea de atac a apelului împotriva soluției de respingere a capătului de cerere privind respingerea capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul art. 4.3 din contract și dobânda legală aferentă, astfel încât argumentele prezentate în acest sens nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor legale invocate.

În cadrul celui de al doilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a invocat existența motivelor contradictorii, întrucât nu se poate admite că pe de o parte, clauza să fie anulată de instanța de apel, însă prin aceeași hotărâre instanța să respingă cererea privind restituirea sumelor percepute de Bancă în baza criteriului declarat abuziv.

De asemenea, se susține existența motivelor contradictorii prin raportare la modul de soluționare privind comisionul de administrare, aplicând principiul restitutio in integrum numai cu privire al acesta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adopt