ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1961/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE astfel cum a fost interpretată prin hotărârile C.J.U.E., O.G. nr. 21/1992, precum și dispozițiile art. 1576, 1582 și 1584 din C. civ. de la 1864.

La 12 septembrie 2016, reclamanții, prin avocat, au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., înțeleg să completeze cererea în sensul adăugării unui nou capăt de cerere prin care solicită instanței să constate încălcarea de către Banca pârâtă a obligației de informare a reclamanților, în calitate de consumatori, contrar dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului și a articolelor 2 pct. 22, art. 3, art. 18 și art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorului.

Prin sentința civilă nr. 5644 din 26 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. ca neîntemeiată. Totodată, a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, respectiv:

- să se constate încălcarea de către Banca pârâtă a obligației de informare a reclamanților, în calitate de consumatori, contrar dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului și a articolelor 2 pct. 22, art. 3, art. 18 și art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorului;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale cuprinse la art. 6.3. din Convenția de Credit nr. x/25.06.2008 privind raportarea obligației de restituire a împrumutului și de plată a dobânzii la cursul de schimb valutar dintre CHF/RON;

- să se dispună stabilizarea plăților la cursul de schimb valutar de la data acordării creditului, respectiv la cursul de 2,248 RON pentru 1 franc elvețian (CHF) valabil la data de 25.06.2008, pentru toată perioada de la data acordării creditului și până la data stingerii raporturilor contractuale;

- să se dispună efectuarea imputației plăților în sumă totală de 238.736 RON la cursul de la data acordării creditului de 2,248 RON pentru un franc elvețian, asupra obligațiilor împrumutaților, pe măsură ce acestea au fost achitate;

- să se dispună denominarea restului de plată în RON la cursul de la data acordării creditului de 2,248 RON pentru un franc elvețian;

- să se dispună acordarea unui termen de grație judecătoresc de 6 luni de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru achitarea restului de plată;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5644 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016. Totodată, a obligat apelanții reclamanți să plătească 2500 RON către intimata-pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenții au susținut, în esență, că hotărârea a fost dată cu interpretarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului și a art. 2 pct. 22, art. 3, art. 18 și art. 21 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, referitoare la obligațiile profesioniștilor de informare, de consiliere și de avertizare a consumatorilor cu privire la riscurile previzibile. În acest sens, au indicat considerentele de la filele x din hotărârea recurată.

De asemenea, au mai învederat că, în cadrul acestui motiv de recurs înțeleg să invoce și încălcarea jurisprudenței C.J.U.E. din Cauza C-186/16 referitoare la conținutul și întinderea obligațiilor enunțate anterior.

Detaliind, autorii prezentului demers judiciar au arătat că, în considerentele sale, instanța de apel nu a făcut o analiză amănunțită a temeiurilor de drept invocate, limitându-se la a face aprecieri cu caracter general. În acest sens, a evocat un considerent apreciat ca fiind relevant, arătând că instanța nu putea să exonereze pârâta de îndeplinirea unei obligații legale de informare, pe considerentul unei așa-zise notorietăți.

În cadrul aceluiași motiv de recurs au susținut că instanța de prim control judiciar a reținut în mod nelegal faptul că Rapoartele publice ale Băncii Naționale a României și ale Băncii Naționale a Elveției nu constituie reglementări cu caracter obligatoriu, ci doar opinii exprimate de diverse persoane, în contextul în care, cel puțin în privința reglementării române, instanța este obligată să cunoască, potrivit dispozițiilor Legii nr. 312/2004, rolul băncii centrale și al rapoartelor asupra stabilității financiare.

De asemenea, au mai învederat că obligația legală de cunoaștere a riscurilor activității de creditare este stabilită prin Regulamentul BNR nr. 3/2007 referitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Așadar, au susținut că rapoartele băncilor centrale reprezintă opinii de autoritate cu privire la conjuncturile economice și financiare, de care operatorii pe piețele financiare trebuie să țină cont pentru a-și adapta conduita și pentru a limita riscurile activității. Prin urmare, consideră că, minimalizând importanța opiniilor de autoritate ale băncilor centrale, instanța de apel a exclus de la analiză dacă respectivele opinii se încadrau în categoria avertismentelor de riscuri previzibile la care se referă art. 21 din O.G. nr. 21/1992.

De asemenea, au mai învederat că, deși instanța de apel a enunțat în decizia recurată aplicarea jurisprudenței C.J.U.E. din cauza Andriciuc, în realitate, a ignorat considerentele și dezlegările în drept cuprinse în Decizia C-186/16 referitoare la obligațiile de informare, de consiliere și de avertizare. În acest sens, recurenții au indicat considerentele 17, 49 și 50 din respectiva cauză.

Totodată, au susținut că decizia recurată este nelegală nu numai prin aceea că a fost pronunțată cu ignorarea Deciziei C.J.U.E. din Cauza C-183/16, ci contravine și temeiurilor de drept național invocate prin acțiune. Așadar, făcând trimitere la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 3, art. 18 și art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, au susținut că, în calitate de consumatori, aveau dreptul de a fi informați corect, complet și precis asupra caracteristicilor esențiale ale serviciilor și produselor financiare pe care la achiziționează în faza precontractuală atât prin formele de publicitate scrisă, mass-meda, cât și prin comunicarea verbală directă dintre reprezentanții băncii și clienți. Prin urmare, consideră că numai în condițiile respectării dreptului consumatorului la o informare corectă, completă și precisă acesta poate să exprime un consimțământ informat și neviciat.

Totodată, recurenții susțin că, pentru a fi în măsură să exprime un consimțământ informat, Banca are obligația de consiliere a consumatorului, obligație care, în opinia autorilor prezentului demers judiciar, derivă din principiul bunei-credințe prevăzut de Legea nr. 193/2000, dar și obligația de a avertiza consumatorul cu privire la riscurile previzibile. În acest sens, arată că obligația profesionistului de a informa consumatorii cu privire la riscurile previzibile era cuprinsă, la data acordării împrumutului, în dispozițiile art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992.

Față de cele anterior arătate, recurenții conchid în sensul că sunt nelegale acele considerente potrivit cărora consumatorii aveau posibilitatea de a prevedea riscurile în absența unei informări corespunzătoare din partea băncii.

În continuare, recurenții arată că cel de al doilea motiv de recurs vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a considerentelor Deciziei C.J.U.E. date în cauza C-186/16.

În concret, recurenții au susținut că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au stabilit care este obiectul principal al contractului raportat la clauzele de la art. 1.2. (credit acordat 146.000 CHF), art. 3.1. (credit tras în RON) și la modalitatea concretă în care banca a executat prestația de a da o sumă de bani (în Ron), întrucât, în opinia recurenților, clauza de la art. 6.3. referitoare la obligația de rambursare nu putea fi interpretată decât prin corelare cu clauzele de la art. 1.2 și art. 3.1 referitoare la acordare/utilizare.

Prin urmare, aceștia susțin că, pentru o corectă aplicare a legii, era necesară calificarea exactă a contractului, raportând conținutul clauzelor sale și la modalitatea în care a fost pus în executare în mod real, ținând cont de natura juridică a contractului de împrumut (contract real) și de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia, clauza defăimată ca abuzivă se analizează prin ea însăși și împreună cu celelalte prevederi din contract.

De asemenea, au susținut că dispozițiile art. 1578 C. civ. referitoare la principiul nominalismului monetar nu puteau fi interpretate decât în corelație cu celelalte dispoziții legale ce reglementează contractul de împrumut - art. 1576 și art. 1584 C. civ., dispoziții care, deși au fost invocate, nu au fost analizate de instanța de apel, fiind încălcate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Totodată, recurenții apreciază că, înainte de a stabili dacă acea clauză de la art. 6.3 referitoare la moneda de rambursare reprezintă o transpunere în contract a dispozițiilor art. 1578 C. civ., instanța de apel trebuia să stabilească în ce monedă a fost remis și consumat/utilizat împrumutul, prin analizarea clauzelor de la 1.2 și 3.1 raportat la dispozițiile de drept invocate. În accepțiunea recurenților, din analiza respectivelor clauze, reiese că francul elvețian a fost folosit doar ca monedă scripturală de raportare și de indexare, suma împrumutată fiind remisă în Ron, întrucât francul elvețian nu a fost și nu este monedă de plată.

Astfel, recurenții arată că francul elvețian nu a reprezentat obiectul real al contractului, ci doar o monedă de raportare a sumei în Ron efectiv remisă ca monedă de plată, precum și ca monedă de indexare a obligației de rambursare a creditului de către împrumutați pentru consolidarea valorii câștigurilor previzionate de bancă.

Prin urmare, în opinia recurenților, dispozițiile art. 1576, 1584 și 1578 C. civ. 1864 nu se pot interpreta în sensul în care împrumutații sunt obligați să restituie împrumutul scriptic în moneda menționată în contract la art. 1.2, indiferent care ar fi moneda efectiv primită și utilizată/consumată - art. 3.1.

În continuare, printr-o altă critică, recurenții arată că, apreciind în mod nelegal că, în cauză, operează o excludere întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, instanța de apel nu a mai analizat aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, nesocotind, astfel, considerentele 28-31 ale hotărârii pronunțate de C.J.U.E. în Cauza C-186/16 atunci când a statuat că, atât clauzele ce transpun dispoziții legale cu caracter obligatoriu, cât și clauzele ce transpun normele de drept cu caracter supletiv sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

În concret, invocând considerentul 29 din hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza mai sus amintită, recurenții susțin că, în acest considerent, Curtea nu a arătat că ambele categorii de norme conduc la operarea excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor, ci a făcut distincția între ele, arătând că dispozițiile legale cu caracter supletiv sunt acelea care s-ar aplica dacă părțile nu au stabilit altfel.

Or, de vreme ce în contract este stipulată o clauză ce pare a fi transpunerea unei norme cu caracter supletiv, ea nu este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv întrucât trebuie stabilit, pe de o parte, dacă se referă la obiectul principal al contractului sau la o prestație esențială care îl caracterizează și dacă este redactată în mod clar și inteligibil pentru consumator, pe de altă parte.

Prin urmare, recurenții consideră că, din analiza considerentelor 28-31, numai clauzele ce reflectă dispozițiile legale cu caracter obligatoriu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, aceasta fiind redactarea explicită a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Totodată, apreciază că, întrucât majoritatea normelor de drept civil sunt supletive, în ipoteza în care s-ar considera că acele clauze care reflectă dispoziții legale cu caracter supletiv sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, ar însemna să fie vizate toate contractele civile.

De asemenea, recurenții susțin că instanța nu a aplicat în întregime dezlegările și îndrumările date de C.J.U.E. în hotărârea din Cauza 186/16 pentru a se stabili în ce măsură clauza în discuție intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației", dacă respectiva clauză este redactată în mod clar și inteligibil, iar dacă nu este astfel redactată, să analizeze condiția încălcării cerinței de bună-credință și condiția producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concluzie, recurenții reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât instanța de apel să analizeze cauza prin prisma tuturor dispozițiilor legale invocate și a tuturor îndrumărilor date de C.J.U.E. prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16.

Totodată, au menționat că, față de motivele de recurs dezvoltate, critica de nelegalitate a celorlalte considerente referitoare la petitele accesorii ale cererii de chemare în judecată este lipsită de utilitate, întrucât se impune, în principal, rejudecarea petitului principal referitor la încălcarea de către banca pârâtă a obligațiilor legale de informare, de consiliere și de avertizare, precum și rejudecarea petitului principal referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.3 din contract.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, așa cum au susținut recurenții. De asemenea, intimata a solicitat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate pentru combaterea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 27 noiembrie 2018, recurenții-reclamanți, prin avocat, au formulat, în scris, punct de vedere la raport, prin care susținut admisibilitatea recursului. Totodată, în favoarea admisibilității căii de atac a recursului, au invocat considerentele din Decizia nr. 454/04.07.2018 a Curții Constituționale a României, decizie ce reia și dezvoltă considerentele Deciziei CCR nr. 369/30.05.2017.

La 23 noiembrie 2018, intimata-pârâtă, prin avocat, a formulat punct de vedere la raportul întocmit în cauză, prin care a achiesat la opinia exprimată prin raport, în sensul că recursul formulat de recurenții-reclamanți este inadmisibil. Totodată, intimata a depus și dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în sumă de 4046 RON, pe care le-a efectuat în faza procesuală a recursului, reiterând solicitarea de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea completului de filtru din 26 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabiind, totodată, termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 10 iunie 2019, recurenții-reclamanți, prin avocat, au depus la dosar cerere de suspendare a judecății recursului, solicitând, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-81/19, motivat de faptul că, din analiza comparativă a motivelor de recurs și a temeiurilor de drept invocate cu întrebările preliminare înaintate, hotărârea care urmează a fi dată de C.J.U.E. este hotărâtoare pentru dezlegarea dreptului dedus judecății.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19, prin rezoluția din 28 aprilie 2021, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părților, termenul fiind acordat în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Verificând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că, deși recurenții au indicat în mod explicit exclusiv motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin criticile formulate au susținut că hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 C. proc. civ. în ceea ce privește calitatea motivării și că instanța de apel a respins apelul reținând considerente cu caracter general, fără să facă referire la normele de drept pe care au fost întemeiate cererea de chemare în judecată și cererea de apel și fără să analizeze probele depuse la dosar.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În concret, astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate, procedând la analiza hotărârii apelate prin prisma motivelor de apel, Curtea a avut în vedere nu numai ceea ce reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată, ci și ceea ce au solicitat prin cererea modificatoare.

Astfel, așa cum reiese din considerentele existente la pag. 14-15 ale deciziei recurate, instanța de apel a constatat că reclamanții au susținut, pe de o parte, încălcarea de către pârâtă, în faza precontractuală, a obligației de informare a acestora în calitate de consumatori, contrar dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului și a art. 2 pct. 22, art. 3, art. 18 și art. 21 din O.G. nr. 21/1992 (prima critică), iar, pe de altă parte, caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.3 din contract în temeiul Legii nr. 193/2000 (a doua critică, a treia critică derivând din caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.3 din contract), după care a procedat la analiza criticilor referitoare la încălcarea de către pârâtă a obligației de informare și a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 din contract prin prisma considerentelor hotărârii pronunțate în cauza C-186/16.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurenți, instanța supremă constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului, instanța a expus argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, cererea de recurs din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În primul rând, trebuie menționat că instanța de apel a reținut, pe baza evaluării probatoriului în raport cu susținerile reclamanților, că intimata nu a încălcat obligația de informare prevăzută de Legea nr. 296/2004 și O.G. nr. 21/1992, iar reclamanții au avut posibilitatea de a cunoaște riscurile produsului contractat (credit în franci elvețieni).

Criticile recurenților referitoare la încălcarea obligației de informare și la moneda în care a fost acordat creditul constituie critici de netemeinicie, care tind la stabilirea unei situații de fapt diferite, astfel încât nu pot fi analizate în recurs, cale extraordinară de atac, limitată la aspecte de nelegalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, în analiza criticilor formulate, Înalta Curte reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, C.J.U.E. a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de C.J.U.E. prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauza contestată de recurenții-reclamanți, că aceasta reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În speță, recurenții-reclamanți s-au obligat în mod expres, conform art. 6.3 din contract "... ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al acestora deschis la bancă de unde poate încasa orice sumă datorată de aceștia la scadențele prevăzute în contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz".

În cauză, nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât aceasta reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

De altfel, și în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva E. S.A., C.J.U.E. a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența C.J.U.E. arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența C.J.U.E., rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauza contractuală în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă, de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 4046 RON.

Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți în declanșarea litigiului de față, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenții-reclamanți la plata sumei de 4046 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimata-pârâtă F. S.A. (fostă C.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4046 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.