ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 148/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C. S.A., să se dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010, Legii nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 480 și art. 992 din C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 TFUE.

Prin sentința civilă nr. 8103 din 15 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 13 iulie 2016.

Prin sentința civilă nr. 7305 din 18 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu C. s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.07.2007; pârâta a fost obligată la plata sumelor achitate, cu titlu de comision de administrare a creditului, către reclamanți; s-au respins în rest celelalte cereri.

Prin decizia civilă nr. 2285 A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B., precum și de apelanta-pârâtă C. S.A. C. împotriva sentinței civile nr. 7305/18.11.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

La data de 2 februarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2285 A din 11 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece, în privința clauzelor referitoare la variația dobânzii și comisioanele percepute, la pagina 20 din decizie, a reținut că acestea privesc obiectul contractului și serviciile prestate de profesionist, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce impun verificarea cu prioritate a caracterului clar și inteligibil.

Având însă în vedere faptul că semnarea contractului de credit ipotecar nr. x a avut loc la data de 25 iulie 2007, iar alin. (6) al articolului 4 din Legea nr. 193/2000 a fost introdus în lege ulterior, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, reținerea incidenței alin. (6) al art. 4 în prezenta cauză a fost nelegală, deoarece, procedând astfel, instanța de apel a consfințit cu valoare legală un text care nu era în vigoare la data semnării contractului de credit.

De asemenea, instanța de apel a încălcat unul dintre cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil, garantat de art. 24 din Constituția României, care este principiul dreptului la apărare.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel le-a încălcat dreptul la apărare, deoarece, în mod nejustificat, nu a încuviințat administrarea probelor propuse în dovedirea pretențiilor formulate.

În acest sens, s-a învederat că atât în cererea de apel (paginile 33-34), cât și în cererea de încuviințare de probe (transmisă la data de 8 decembrie 2017 și la primul termen de judecată în apel - 11 decembrie 2017), reclamanții, pentru dovedirea pretențiilor și susținerilor, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul intimatei-pârâte, prezumții, expertiză de specialitate și alte probe a căror necesitate ar fi rezultat din cercetarea judecătorească și dezbateri.

Față de împrejurarea că unele dintre înscrisurile propuse prin cererea de probațiune se află în posesia băncii pârâte, apelanții-reclamanți au solicitat instanței de judecată să dispună înfățișarea înscrisurilor respective de către bancă (extrase de cont, contractul de depozit escrow, graficul de plăți în CHF actualizat, materialele publicitare ce au fost utilizate de bancă pentru promovarea creditelor în CHF, documentația de aprobare și de acordare a creditului nr. x/25.07.2007, etc.).

Prin probele propuse reclamanții B. și A. au urmărit să dovedească următoarele aspecte:

- că intimata-pârâtă C. S.A. și-a desfășurat activitatea de creditare în mod iresponsabil, cu rea-credință, cu încălcarea a numeroase prevederi legale și cu nesocotirea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor;

- că reaua-credință și culpa băncii s-au manifestat atât înainte de semnarea contractului de credit nr. x/25.07.2007, cât și la momentul semnării contractului, dar și ulterior, până în prezent;

- că, deși în cuprinsul contractului de credit (contract preformulat, redactat de bancă) apare că suma creditului a fost 59.600,00 CHF, în realitate, banca nu a deținut și nu a livrat o sumă în franci elvețieni, ci o sumă în RON; un aspect specific contractelor de credit ipotecar este faptul că în conformitate cu prevederile legale și cu cele contractuale (art. 4 pct. 1.2 din contractul de credit nr. x/25.07.2007, care stipulează că "plățile din credit se fac prin virament bancar direct către vânzător în contul său escrow deschis la bancă"), suma creditului trebuie să fie plătită de bancă direct vânzătorului imobilului achiziționat de împrumutați;

- că banca pârâtă cunoștea, încă din etapa precontractuală, că în temeiul contractului de credit va trebui să livreze RON, nu CHF;

- că banca a prezentat reclamanților contractul de credit doar în momentul semnării, încălcând astfel art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare;

- că instituția bancară nu i-a informat pe împrumutați în niciun fel despre riscul valutar;

- că pe parcursul desfășurării contractului pârâta a majorat rata dobânzii, incluzând, în mod abuziv, în calculul acesteia și o marjă care însă nu fusese stipulată în contract;

La primul termen de judecată în apel, 11 decembrie 2017, instanța a încuviințat doar proba cu înscrisuri pentru apelanții-reclamanți și a respins celelalte probe ca nefiind utile soluționării cauzei, fără să motiveze de ce a considerat că interogatoriul băncii pârâte sau celelalte probe solicitate nu sunt utile soluționării cauzei.

Referitor la proba cu înscrisuri, deși a fost încuviințată, instanța de apel nu a specificat care înscrisuri le-a încuviințat, iar din conținutul deciziei nu rezultă de ce instanța nu a dat curs solicitării apelanților-reclamanți de a-i pune în vedere intimatei-pârâte să depună la dosarul cauzei înscrisurile aflate în posesia sa (înscrisurile menționate la pct. I din cererea de încuviințare a probelor).

În opinia recurenților-reclamanți, prin modul în care a procedat cu privire la încuviințarea probelor, instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Consecința neadministrării probelor solicitate de către apelanții-reclamanți a fost aceea că instanța a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, bazată pe reținerea unei stări de fapt greșite.

Autorii căii de atac consideră că instanța de apel a comis exces de putere, întrucât a respins nejustificat administrarea probelor propuse în dovedirea pretențiilor și că hotărârea pronunțată cu nerespectarea dreptului unei părți la apărare este nulă.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel a decis că solicitarea reclamanților de stabilizare a cursului valutar la nivelul celui existent la momentul încheierii contractului este neîntemeiată, cu motivarea că nu se poate pune în discuție caracterul abuziv al unei clauze care redă principiul nominalismului monetar și că nu sunt întrunite condițiile impreviziunii.

Această motivare este superficială și incompletă, întrucât nu lămurește de ce au fost înlăturate argumentele apelanților-reclamanți întemeiate pe aplicarea dispozițiilor art. 1576 și art. 1578 din C. civ. de la 1864, răspunderea delictuală a băncii pentru neîndeplinirea obligațiilor sale legale de informare a consumatorilor, pe acordul de voințe al părților la data semnării contractului de credit și pe principiul echității și al bunei-credințe. De altfel, argumentele reclamanților nu au fost analizate de instanța de apel.

De asemenea, este superficială motivarea soluției referitoare la clauzele privind dobânda, astfel că se impune casarea hotărârii instanței de apel.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece nu au fost avute în vedere următoarele aspecte:

Legislația specială privind protecția consumatorilor primează față de normele din C. civ. de la 1864 care reglementează contractul de împrumut, inclusiv față de normele ce consacră principiul nominalismului monetar. Astfel, clauzele contractuale privind riscul valutar pot face obiectul verificării sub aspectul caracterului abuziv.

Conform principiului nominalismului monetar, consacrat de prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, împrumutatul are obligația de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Formularea "o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății" din cuprinsul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în accepțiunea recurenților-reclamanți, se referă la inflație, și nu la aprecierea sau deprecierea vreunei monede în raport cu alta, deci, nu la suportarea riscului valutar. Această opinie este justificată de faptul că prevederea legală menționată se aplică și împrumuturilor acordate în moneda aflată în circulație, adică moneda națională (leul), mai exact, împrumuturilor în care nu se poate pune decât problema inflației.

Instituirea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 s-a efectuat în scopul protejării împrumutaților contra inflației, fără nicio referire la evoluția pieței valutare.

Potrivit art. 1576 din C. civ. de la 1864 "împrumutul este un contract prin care una dintre părți dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate", însă împrumuturile nu se acordă doar persoanelor ce au calitatea de consumatori.

În cazul în care împrumutatul este consumator, în plus față de alte categorii de împrumutați, el este protejat de legislația privind protecția consumatorilor.

Conform acestei legislații speciale, banca pârâtă avea obligația de a-i informa pe împrumutați corect, precis și complet cu privire la caracteristicile contractului de credit, în special cu privire la costul creditului din perspectiva consumatorilor.

Recurenții-reclamanți au redat conținutul art. 35 alin. (2) și art. 44 (în forma de la data semnării contractului de credit) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 10 lit. b) și art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în vigoare la data semnării contractului de credit, art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice.

În baza prevederilor legale anterior menționate, instituția de credit avea obligația de a-i informa pe consumatori cu privire la toate costurile ce cad în sarcina acestora conform contractului, inclusiv cu privire la costul reprezentat de riscul valutar, în cazul în care acesta intervine.

La paragraful 41 din considerentele deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale, s-a reținut că riscul valutar reprezintă un element sau o parte componentă a prețului contractului.

Chiar dacă riscul valutar reprezintă un cost al prețului contractului, care ar fi putut fi supus negocierii între părți, banca nu i-a informat pe reclamanți în niciun fel despre acest cost și nici nu l-a reglementat în mod clar în convenție.

Cu toate acestea, bazându-se pe principiul nominalismului monetar, intimata-pârâtă a plasat costul cu riscul valutar în sarcina împrumutaților, în mod indirect, fără nicio negociere și cu rea-credință, ceea ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Așadar, plasarea riscului valutar s-a făcut în mod abuziv, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de risc valutar (lipsa negocierii, rea-credință, dezechilibru semnificativ).

Dacă instanța de apel ar fi permis reclamanților să dovedească și alte aspecte esențiale ale raportului juridic dedus judecății, ar fi constatat că nu este aplicabil principiul nominalismului, ci se aplică legislația specială privind protecția consumatorilor.

Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/25.07.2007 poate fi considerat legal și să producă efecte doar dacă se apreciază că este un credit indexat în funcție de moneda CHF, și nu contractat efectiv în CHF.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu are relevanță în ceea ce privește conținutul contractului împrejurarea că împrumutatul nu ar fi primit suma împrumutată în numerar în moneda CHF, ci doar scriptic.

Aprecierea instanței este eronată, deoarece ignoră următoarele aspecte legale:

Contractul de credit bancar reprezintă o formă a contractului de împrumut de consumație de drept comun, reglementat în special de dispozițiile art. 1576-1579 din C. civ. de la 1864.

Fiind o varietate a contractului de împrumut, contractul de credit bancar păstrează caracterele principale ale acestuia, fiind un contract real, care nu se perfectează decât în momentul în care suma creditului este remisă efectiv împrumutatului, indiferent de momentul în care s-a realizat acordul de voință al părților. Abia după îndeplinirea acestei condiții împrumutatului îi revine obligația de a restitui suma împrumutată, la termenele convenite.

De asemenea, în lipsa unor prevederi legale contrare, contractul de credit are, la fel ca și contractul de împrumut, un caracter translativ de proprietate asupra sumei de bani transmise împrumutatului, întrucât, potrivit art. 1577 din C. civ. de la 1864 "împrumutatul devine proprietar al lucrului primit".

Nu există nicio prevedere legală care să instituie vreo excepție cu privire la caracterul real și translativ de proprietate al contractului de împrumut sau al contractului de credit, ca varietate a contractului de împrumut.

Analizând contractul de credit bancar ipotecar nr. x/25.07.2007, sub aspectul caracterelor juridice menționate mai sus și având în vedere unele prevederi legale incidente, se poate observa că suma creditului acordat de intimata-pârâtă a fost, în realitate, în RON (echivalentul sumei de 59.600 CHF) și că rambursarea creditului trebuie să se facă prin plăți în RON (nu în franci elvețieni).

Clauza de la art. 4 pct. 1.2 din contractul de credit prevede că "plățile din credit se fac prin virament bancar (a) direct către vânzător (în contul său escrow deschis la bancă) - în cazul creditului acordat pentru cumpărarea unui imobil.

Or, în contul escrow al vânzătorului, banca pârâtă nu a livrat o sumă în moneda CHF, ci echivalentul în RON a sumei creditului. Acesta este motivul pentru care reclamanții au solicitat în probațiune ca instanța să-i pună în vedere băncii să prezinte atât contractul de depozit escrow, cât și extrasul de cont al contului escrow.

Suma efectiv livrată de instituția de credit conform contractului a fost în moneda națională, prin transferul acesteia din contul de depozit escrow în contul curent al vânzătorului imobilului cumpărat de reclamanți.

Din analiza dispozițiilor art. 1576 și art. 1578 din C. civ. de la 1864 coroborate cu cele ale art. 137 alin. (2) din Constituție și art. 12-16 din Legea nr. 324/2004 privind statutul Băncii Naționale a României, se desprinde concluzia că împrumuturile se pot efectua în România doar în moneda națională, leul. Astfel, la art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, printre altele, se arată că debitorul "nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății". Prin acest text legal, cu caracter general în sfera contractelor de împrumut în bani, se reglementează faptul că astfel de împrumuturi se restituie "decât" în moneda sau monedele aflate în circulație, iar conform art. 137 alin. (2) din Constituție, art. 13 și art. 16 din Legea nr. 324/2004 singura monedă "aflătoare în curs" pe teritoriul României este leul.

Așadar, această prevedere legală acreditează ideea că împrumuturile în bani trebuie să se restituie în RON, moneda națională, singura monedă legală de plată între rezidenții din România.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că decizia recurată este temeinică și legală.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 5 decembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la data de 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Recurenții-reclamanții au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza criticilor prezentate în memoriul de recurs relevă însă că motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. a fost invocat formal, cât timp el vizează ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale puterii legislative sau executive, iar nu eventuala consfințire cu valoare legală a unui text de lege care nu era în vigoare la data semnării contractului de credit, reclamată de recurenți.

Nu pot fi primite nici criticile subsumate de recurenții-reclamanți cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul aflării adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală.

Recurenții-reclamanți din prezenta cauză au susținut faptul că instanța de apel le-a încălcat dreptul la apărare, deoarece, în mod nejustificat, nu a încuviințat administrarea probelor propuse în dovedirea pretențiilor.

În concret, s-a arătat că la primul termen de judecată în apel, 11 decembrie 2017, instanța a încuviințat doar proba cu înscrisuri pentru apelanții-reclamanți și a respins celelalte probe ca nefiind utile soluționării cauzei, fără să motiveze de ce a considerat că interogatoriul băncii pârâte sau celelalte probe solicitate nu sunt utile soluționării cauzei. De asemenea, recurenții au arătat că instanța de apel nu a specificat care înscrisuri le-a încuviințat, iar din conținutul deciziei nu rezultă de ce nu s-a dat curs solicitării apelanților-reclamanți de a-i pune în vedere intimatei-pârâte să depună la dosarul cauzei înscrisurile aflate în posesia sa.

Instanța supremă reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) din C. proc. civ. este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

În cauză, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a încuviințat părților proba cu înscrisuri și a respins proba cu interogatoriul, respectiv proba cu expertiză, ca nefiind utile soluționării cauzei, ceea ce nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Totodată, se reține că potrivit dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenții, constituie numai opinia lor personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

În condițiile în care aprecierea probelor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat, în condițiile legii, întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană, nu se poate susține cu temei critica recurenților-reclamanți privind nerespectarea principiului aflării adevărului și a principiului rolului activ al instanței printr-o interpretare singulară și izolată a prevederilor art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care ar goli de conținut alin. (5) al aceluiași articol.

Față de cele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat.

Procedând la examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției de respingere ca nefondate a apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B., precum și de apelanta-pârâtă C. S.A. C. împotriva sentinței civile nr. 7305/18.11.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunțată de către instanța de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei și, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Recurenții-reclamanți au mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestei critici au susținut, în esență, faptul că legislația specială privind protecția consumatorilor primează față de normele din C. civ. de la 1864 care reglementează contractul de împrumut, inclusiv față de normele ce consacră principiul nominalismului monetar. Astfel, recurenții au apreciat că prevederile contractuale vizând riscul valutar pot face obiectul verificării sub aspectul caracterului abuziv și că banca pârâtă avea, conform legislației speciale, obligația de a-i informa pe împrumutați corect, precis și complet cu privire la caracteristicile contractului de credit, în special cu privire la costul creditului din perspectiva consumatorilor.

Susținerile recurenților pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 25 iulie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziția legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a confirmat acest aspect în Hotărârea pronunțată în Cauza C-92/11, stabilind următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, D. și E., pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva F. S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, s-a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Clauzele contestate care prevăd obligația împrumutaților de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, aceste prevederi contractuale reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, întrucât clauzele contestate sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condițiilor instituite de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Recurenții-reclamanți au criticat, sub aspectul nelegalității, și soluția dată de instanța de apel, de menținere a respingerii capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului.

Instanța de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuție aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme prevederea contractuală inserată la art. 5.1 din contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalității în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2285 A din 11 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.