ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1480/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 969 și 970 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 37 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții și au fost obligați aceștia la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 3.232,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1384A/2017 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de reclamanți fiind schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 pct. b) privind comisionul de acordare și s-a dispus restituirea către reclamanți a sumei de 2.392 CHF, plătită cu acest titlu.

Prin recursul formulat de reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului reclamanților.

Referitor la clauza privind riscul valutar recurenții-reclamanți au susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere cauza CJUE nr. C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., întrucât nu a verificat dacă banca a făcut dovada că a furnizat consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele acestei clauze asupra obligațiilor sale financiare viitoare.

Potrivit recurenților, prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei credințe.

Recurenții susțin că motivarea instanței din apel nu ține cont de realitatea motivelor pentru care au ajuns să contracteze un credit în moneda Euro.

Potrivit recurenților, clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

S-a mai arătat că este abuzivă clauza de risc valutar, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 și art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 21/1992, fiind reiterate aspectele privind dezechilibrul contractual și reaua-credință a pârâtei la semnarea contractului, aspecte dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată și cererea de apel și reluate în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce privește comisionul de administrare, recurenții precizează că instanța de apel în mod greșit a reținut că scopul perceperii acestui comision rezidă din chiar denumirea sa. Recurenții susțin că această clauză nu a fost negociată, dispozițiile contractuale referitoare la perceperea lui fiind lipsite de cauză juridică în absența unor contraprestații corelative ale băncii care să justifice perceperea comisionului.

Prin urmare, arată recurenții că activitatea generică ce rezultă din denumirea comisionului de administrare nu justifică valoarea comisioanelor și nici nu indică riscurile la care banca se expune și care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Prin recursul pârâtelor D. S.A. și E.., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat motivele contradictorii existente în hotărârea atacată, în sensul că instanța deși a reținut că aceste clauze privind perceperea unor comisioane fac parte din categoria obiectului contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, în analiza comisionului de acordare își încalcă propriul raționament și consideră că poate fi supus analizei caracterului abuziv.

Argumentele contradictorii ale instanței de apel rezultă și din faptul că, deși a considerat că cele trei clauze contractuale ce reglementează comisioanele contestate nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, totuși, în ceea ce privește comisionul de administrare, instanța a reținut contrariul, în sensul că este exclusă analiza specifică protecției consumatorilor.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000 de către bancă și a considerat convenția de credit ca fiind un contract de adeziune, care nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, clauzele contractuale contestate fiind impuse de către Bancă.

Potrivit recurentelor, reclamanții nu au prezentat o contraofertă băncii, astfel încât în lipsa unei astfel de situații, banca nu putea din propria sa inițiativă sa reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase sau să înlăture perceperea unor comisioane.

Recurentele consideră că reclamanții au avut posibilitatea de a verifica în mod facil condițiile în care puteau contracta și de a decide în cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de Bancă, cât și pentru a compara această ofertă cu cele asemanatoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Prin urmare, susțin recurentele că nu suntem în prezența unui contract de adeziune, iar existența unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influența natura și conținutul prevederilor contractuale.

Recurentele menționează că în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de acordare, reținând că aceasta clauză ar avea caracter abuziv, întrucât nu ar fi fost indicate în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează banca în schimbul perceperii acestor sume de bani.

Contrar susținerilor instanței de apel, nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligația băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Mai mult, din însăși denumirea dată clauzei și comisionului perceput rezultă, în mod clar, natura serviciilor pe care banca le prestează, în acest sens fiind și dispozițiile art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Recurentele susțin că acest comision de acordare perceput constituie un element al prețului, iar clauza din contract este clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de intimați prin semnarea contractului și actelor adiționale. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către intimați la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului în a aprecia costurile creditului.

Recurentele mai artă că în situația în care contractul este standard, preformulat, consideră că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, atât timp cât, pentru a nu fi abuzive, clauzele negociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților. Or, comisionul de acordare a fost perceput pentru amortizarea costurilor pe care banca le suportă prin acordarea creditului, cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activitatii băncii.

Prin urmare, recurenții menționează că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar, în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamanților și intervalul de timp îndelungat acordat acestora pentru restituirea împrumutului, nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părtilor, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.

La 22 decembrie 2017 recurentele-pârâte D. S.A. și E.. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului reclamanților în confomitate cu art. 489 coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., întrucât motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții solicitând de fapt o reanalizare a fondului litigiului dedus judecății, fără să aducă vreo critică de nelegalitate. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică în ceea ce privește aspectele criticate prin motivele de recurs.

De asemnea, s-a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată avansate cu soluționarea prezentei cauze.

La 29 ianuarie 2018 recurenții-reclamanți A., B. și C. au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâte, prin care au combătut apărările acestora.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, la 10 noiembrie 2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului părților, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au formulat la 30 mai 2018 punct de vedere la raport, prin care au solicitat să se constate că recursul formulat este admisibil în principiu, opinia magistratului raportor privind inadmisibilitatea recursului fiind eronată.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018 s-a respins excepția nulității recursului reclamanților invocată de recurentele-pârâte, s-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanți și pârâte împotriva deciziei civile nr. 1384A/2017 din 18 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a stabilit termen de judecată la 4 decembrie 2018.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a suspendat judecata recursurilor declarate de reclamanți și pârâte în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 aprilie 2019 a fost repusă cauza pe rol și a fost suspendată judecata recursurilor declarate în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19 și C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Având în vedere cererea de repunere pe rol formulată de recurenții reclamanți la 27 mai 2020, prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 15 iunie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., este nefondat.

Criticile recurenților-reclamanți în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii sub aspectul analizei respectării obligației de informare a consumatorilor asupra evoluției cursului de schimb CHF-Leu, în etapa anterioară încheierii contractului, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis cât și cele pentru care s-au înlăturat solicitările părților.

În acest sens, instanța de apel a analizat critica reclamanților privind încălcarea obligației generale de informare pe care o are profesionistul față de debitor sub aspectul evoluției cursului de schimb, reținând că nu s-a dovedit faptul că, pârâtele ar fi cunoscut și prevăzut evoluția acestuia.

Totodată, instanța de apel a reținut că încheierea contractului de împrumut în speță, într-o monedă străină, restituibil într-o perioadă mare de timp, implica, în mod automat, suportarea de către părți a riscurilor ce pot apărea în viitor cu privire la procurarea respectivei monede de pe piață.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au subliniat că este abuzivă clauza de risc valutar, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 și art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 21/1992 și că instanța de apel nu a reținut încălcarea de către bancă a obligației de informare asupra riscului de hipervalorizare a monedei CHF potrivit cauzei CJUE nr. C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A..

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că aceste critici formulate de reclamanți sub aspectul caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar sunt, în realitate, critici împotriva unei clauze care transpune un text de lege, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, astfel că analiza condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din același act normativ nu mai este necesară.

Riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 2003 și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatelor-pârâte creditoare.

Prin urmare, în mod just, instanța de apel a reținut că încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină restituibil într-o perioadă mare de timp, implică, în mod automat, suportarea de către părți a riscurilor ce pot apărea în viitor cu privire la procurarea respectivei monede de pe piață și nu se poate imputa creditoarelor lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluția pe termen lung a cursului CHF-Leu, în cadrul obligației generale de informare pe care o are profesionistul față de consumator, în etapa anterioară încheierii convenției.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 și, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/1, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva G., C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 și 38 din hotărârea menționată, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, față de care părțile pot să deroge.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, clauza contractuală în discuție nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, și ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Având în vedere că această primă condiție nu este îndeplinită în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în obligația generală de informare a consumatorului și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit potrivit art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992.

Critica recurenților-reclamanți privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului în temeiul teoriei impreviziunii, este nefondată.

Cererea recurenților-reclamanți de stabilizare sau înghețare a cursului de schimb CHF/LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenție a instanței de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutații au obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu permit instanței să modifice nici măcar o clauză contractuală constatată ca fiind abuzivă, ci prevăd sancțiunea eliminării acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu se confundă cu modificarea clauzei.

În acest sens este și Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C - 618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva H., în care s-a statuat că atunci când se constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurenților-reclamanți de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială, legislația privind protecția consumatorului și Directiva nr. 93/13/CEE și nici reglementarea de drept comun, C. civ. de la 1864 aplicabil în cauză, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților.

De asemenea, solicitarea recurenților-reclamanți este lipsită și de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON.

Recurenții-reclamanți susțin că se impune revizuirea efectelor contractului de credit, argumentată, în esență, atât pe creșterea cursului de schimb valutar CHF-LEU, care a denaturat contractul de la scopul său, cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristica acestei monede.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale a României, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Mai mult, pretinzându-se de către reclamanți eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864, normă supletivă din dreptul național, care, prin voința părților, a fost transpusă în convenție și care este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Critica recurenților-reclamanți privind denominarea este, de asemenea, nefondată întrucât convertirea creditului în RON ar echivala cu o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, care să o legitimeze în acest sens.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională leu, iar prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la același regulament s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor sau împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la același regulament, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10 din 2005 și nr. 20 din 2006 precum și prin Regulamentul BNR nr. 3 din 2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele, astfel că nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, cum în mod greșit au susținut recurenții-reclamanți.

De altfel, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul într-o altă monedă întrucât ar încălca principiului nominalismului monetar consacrat în art. 1578 din C. civ. din 1864.

Criticile recurenților reclamanți privind lipsa cauzei juridice a dispozițiilor contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare credit prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contract în absența unor contraprestații corelative ale băncii care să justifice perceperea comisionului, sunt nefondate.

Referitor la negocierea clauzelor contestate de reclamanți, instanța de apel în mod corect a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contestate, fiind în prezența unui contract de adeziune, preformulat.

În analiza caracterului abuziv al comisionului de administrare relevantă este Cauza CJUE nr. C621/17 Gyula KISS împotriva CIB Bank Zrt. și alții, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE și prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și respectiv LG, PK împotriva I. S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Instanța de apel, în mod corect, a reținut în legătură cu contraprestația băncii în perceperea comisionului de administrare că aceasta constă în serviciul prestat de bancă de administrare și gestionare a creditului, activitate complexă ce presupune angajarea unui personal, achiziționarea unor programe informatice, respectiv de echipamente tehnice.

Referitor la transparența clauzei privind perceperea comisionului de administrare, recurenții au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,15 %, plătibil începând cu scadenta a 13-a, conform art. 5.1 lit. c) din contract, prevăzând în mod expres și la ce se raportează acest procent, respectiv la soldul facilităților de credit.

Contrar susținerilor recurenților nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contract, valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul și scadența fiind stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa.

Recursul formulat de pârâtele D. S.A. și E.., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentelor subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la motivele contradictorii din hotararea atacată privind analiza caracterului abuziv al comisionului de acordare prin prisma prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, este nefondat.

Contrar susținerilor recurenților, nu au fost identificate în considerentele hotărârii atacate motive contradictorii, întrucât din motivarea deciziei recurate se desprind raționamentele logico-juridice ale instanței în fapt și drept, care stau la baza soluției pronunțate, de admitere în parte a acțiunii introductive.

Instanța de apel, în mod corect, a reținut în motivarea hotărârii că analiza caracterului abuziv al clauzelor care reglementează cele trei comisioane este permisă în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind incidentă situația vizată de alin. (6) al aceluiași articol.

Ulterior, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, instanța de apel a motivat că doar cuantumul comisionului nu poate face obiect al analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, restul clauzei fiind verificată în ceea ce privește caracterul său abuziv.

În continuare, instanța de apel a analizat clauza privind comisionul de acordare, reținând că, spre deosebire de comisionul de administrare nu are un caracter clar și inteligibil, nu cuprinde o descriere exactă a prestațiilor băncii, care să justifice perceperea acestui comision, în condiții similare, fiind perceput și un alt comision de analiză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este cazul unei contrarietăți a motivării deciziei atacate privind caracterul abuziv al comisionului de acordare prin prisma prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, fiind prezentat în mod clar raționamentul instanței de apel pentru care a considerat abuzivă această clauză și nu au fost identificate considerente contradictorii.

Critica recurentelor în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, referioare la calificarea convenției de credit ca fiind un contract de adeziune, care nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, iar clauzele contractuale contestate ar fi fost impuse de către profesionist, este nefondată.

Jurisprudența este constantă în a aprecia că simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului, care presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului.

Înalta Curte constată că, în cauză, convenția de credit are caracterul unui contract de adeziune, impunând profesionistului dovedirea caracterului negociat al clauzelor contestate de debitor, ca garanție a acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea clauzelor respective în contract.

Instanța de apel în mod corect a reținut că prezumția lipsei de negociere, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, nu a fost răsturnată de pârâte, acestea neaducând dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a clauzelor contractului.

Prin urmare, simplul fapt că au fost informați apelanții reclamanți în legătură cu oferta și caracteristicile produsului financiar și li s-a pus la dispoziție un interval de exprimare a acceptului, nu conduc la concluzia unei negocieri individuale a clauzelor cu reclamanții.

Raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, nu sunt premise ca pârâtele să considere că reclamanții ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele convenției de credit a căror nulitate o invocă în cauză.

Critica recurentelor privind aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a reținut caracterul abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de acordare în cuantum de 2392 CHF, prevăzut la art. 5.1 lit. b) din contract, întrucât nu ar fi fost indicate serviciile pe care le prestează banca în schimbul perceperii acestor sume de bani, este nefondată.

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute de acest text legal.

În raport cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel, în sensul că, în ceea ce privește clauza inserată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, încheiat de părți, nu operează excluderea de la analiza caracterului abuziv.

Contrar susținerilor recurentelor, clauza referitoare la comisionul de acordare credit nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Critica recurentelor privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește comisionul de acordare având în vedere că această clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și, totodată, nu este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea recurenților-reclamanți, este de asemenea nefondată, apelul reclamanților fiind în mod corect admis.

Comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligația de a plăti suma de 2392 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil integral, la data semnării contractului, cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Înalta Curte constată că, instanța de apel în mod just a reținut că această clauză privind comisionul de acordare nu are un caracter clar și inteligibil, nu cuprinde o definiție exactă a prestațiilor care să justifice perceperea acestui comision, în condițiile în care a mai fost perceput și un alt comision de analiză, situație ce conduce la un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerințelor bunei-credințe.

Contrar susținerilor recurentelor, se constată că instanța de apel, realizând un examen din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, a constatat că serviciile furnizate în schimbul comisionul de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităților întreprinse în contraprestație, acestea putând fi ușor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză, în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe suma de 2392 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menționat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În acest sens, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în Cauza nr. C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. și alții, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea statuând că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Înalta Curte constată că, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisionul de analiză și comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului.

În consecință, instanța de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, a considerat a nu fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii și denumirii serviciului prestat, fără a fi necesare alte explicații contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în cauză, rezultă că în mod legal a reținut instanța de apel existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința contraprestației băncii, fiind în mod corect reținut că acest comision nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil al clauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile promovate de reclamanții A., B. și C. și de pârâtele D. S.A. și E.. împotriva deciziei civile nr. 1384A din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâtele D. S.A. și E.. împotriva deciziei civile nr. 1384A din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.