ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 172/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., membră a D., solicitând să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 21 august 2008, să fie obligată pârâta să le restituie toate sumele încasate cu titlu de comision de administrare, în cuantum total de 1.069,5 CHF, echivalentul a 4.395,64 RON, calculate la cursul din 3 martie 2016 de 4,11 RON pentru 1 CHF, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulată la art. 8 pct. 1 din același contract, să fie stabilizat (înghețat) cursul de schimb CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului și să se facă denominarea plăților în moneda națională, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/200, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, Legii nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, Legii nr. 288/2010, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 992 C. civ., Directiva 93/13/CEE și art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentința civilă nr. 9376 din 11 august 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul acestei din urmă instanțe, cauza a fost înregistrată la secția a VI-a Civilă, la 26 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 7735 din 8 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., membră a D..

Împotriva hotărârii sus-menționate, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2332/A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată a fost comunicată apelanților-reclamanți la 13 februarie 2018, așa cum atestă dovezile de înmânare aflate la din dosarul de apel, iar calea extraordinară de atac a fost declarată la 16 martie 2018, astfel cum atestă data înscrisă pe ștampila poștei aplicată pe plicul în care a fost transmisă cererea de recurs, aflat la dosarul de recurs.

Se constată, astfel, că recursul a fost declarat și motivat în termenul legal de 30 zile menționat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acesta a început să curgă de la 13 februarie 2018 și s-ar fi împlinit la 16 martie 2018, vineri, zi lucrătoare.

În memoriul depus la dosar, recurenții-reclamanți au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au susținut că decizia atacată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și cu nerespectarea considerentelor deciziilor C.J.U.E., pronunțate în cauzele C-186/16, C-92/11 și C-34/13 și cele ale deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale a României.

Detaliind, recurenții au criticat aprecierea instanței de apel în sensul că în speță operează excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, consecința fiind imposibilitatea analizei clauzei stipulate la art. 8.1. din contractul de credit din perspectiva condițiilor instituite de Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestei concluzii au evocat și citat amplu considerentele deciziei pronunțate în cauza C-186/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și au făcut trimiteri la Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionovâ, C-34/13, și la Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11.

Din perspectiva jurisprudenței menționate, autorii recursului au conchis că, procedând la verificările necesare, instanța națională trebuie să aibă în vedere că excepția instituită la art. 1 alin. (2) din Directivă, este de strictă interpretare, astfel că pentru a opera excluderea clauzei de la controlul condițiilor caracterului abuziv este necesar a fi îndeplinite două condiții: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

De asemenea, au susținut că jurisprudența Curții Europene de Justiție impune concluzia că cele două condiții menționate trebuie analizate prin raportare la obiectivul Directivei 93/13, respectiv la protecția consumatorilor.

Au mai subliniat recurenții că instanța europeană a statuat că instanța națională trebuie să aibă că principală preocupare a analizei logico-juridice stabilirea caracterului obligatoriu sau nu al normelor mai sus evocate. În acest sens, au notat că, potrivit considerentului 13 din Directiva 93/13, de care instanța de apel s-a prevalat în stabilirea ariei de excludere a clauzei stipulate la art. 8.1. din contractul de credit de la analiza prevăzută de Legea 193/2000, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Astfel, au arătat că sintagma "să nu se fi instituit alte acorduri" vizează împrejurarea unui acord al părților cu privire la derogarea de la o normă obligatorie și nu cu privire la facultatea/posibilitatea părților de a deroga de la o normă supletivă.

În continuare, au consemnat că, analizând aceeași situație în considerentele deciziei nr. 62/2017, Curtea Constituțională a României a statuat cu efect obligatoriu pentru instanțele de judecată că art. 1578 din C. civ. de la 1864, care instituie principiul nominalismului monetar, este în dreptul național o normă supletivă, caracteristica sa esențială fiind aceea că părțile pot deroga de la aceasta. Cu alte cuvinte, au subliniat că la data încheierii contractului de credit, profesionistul avea posibilitatea legală să solicite restituirea creditului "acordat în CHF" în altă monedă (cum s-a procedat, de exemplu, în alte state europene, creditul se acorda în CHF, dar restituirea acestuia era realizată în EUR, raportat la cursul de schimb valabil la data scadenței).

Din perspectiva celor arătate anterior, recurenții au conchis că o analiză completă a operării sau nu a excluderii de la controlul caracterului abuziv, după cum se menționează și în paragraful 30 din decizia C-186/16 nu poate fi realizată, fără a ține seama de "natura, de economia generală și de prevederile contractelor de împrumut în discuție, precum și de contextul juridic și factual în care se înscriu acestea din urmă".

Au mai consemnat recurenții că încheierea contractului de credit s-a făcut la 21 august 2008, iar la dosarul cauzei au depus o serie de înscrisuri care atestă că, prin circulara internă din 10 iulie 2008, emisă de intimata-pârâtă, produsul "credit de consum fără garanții în CHF" a fost anulat din oferta Băncii conform Hotărârii Comitetului Executiv nr. 162/10.07.2008.

Astfel, aceștia au notat că înscrisurile depuse în probațiune dovedesc că anterior încheierii contractului în litigiu, intimata-pârâtă profesionist a cunoscut existența unui risc asociat creditării în valuta CHF și în mod deosebit a creditării CHF.

Or, au subliniat că fapta profesionistului de a continua acordarea produsului de creditare în CHF cu garanție imobiliară din luna aprilie 2008 și până în luna octombrie 2008, se conturează cu și mai mare gravitate, în contextul în care intimata cunoscând riscul a acționat cu intenție în sensul diminuării riscurilor proprii (diminuarea valorilor împrumutate, majorarea gradului de acoperire cu garanții, eliminarea de la vânzare a produselor în CHF negarantate).

Totodată, autorii recursului au arătat că probatoriul administrat relevă fără echivoc că inserarea de către banca intimată a clauzei de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu a urmărit alinierea la prevederile vechiul C. civ., ci a constituit o metodă de a-și asigura restituirea în aceeași monedă, pentru a preîntâmpina eventuale pierderi în situația modificării costurilor sale de finanțare.

În final, referitor la acest capăt de cerere din acțiunea introductivă, au apreciat că înlocuirea clauzei contractuale cu o normă de drept supletiv, în situația constatării caracterului abuziv al clauzei contestate, nu poate fi făcută în temeiul art. 1578 C. civ. de la 1864, ci în temeiul art. 970 din același Cod, concluzia instanțelor de fond fiind greșită și din această perspectivă.

În conformitate cu art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, recurenții au arătat că clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate astfel fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu produc efecte asupra consumatorilor, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul acestora, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua. Totodată, au susținut că, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorii sunt îndreptățiți să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz și daune-interese.

Au mai subliniat, de asemenea, că simpla constatare a nulității absolute a clauzei abuzive din contractul de credit nu constituie un remediu suficient, sens în care au arătat că pentru reechilibrarea raportului dintre părți, instanța de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice și aplicând principiul solidarismului și art. 970 C. civ. de la 1864, să reechilibreze contractul.

În consecință, au notat că un remediu efectiv, apt să înlăture consecințele negative, îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților pe toată perioada contractuală, intervenția instanței fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credințe și cel al echității, sens în care au invocat în subsidiar, aplicarea "teoriei impreviziunii".

Prin cea de-a doua critică dezvoltată, recurenții au vizat analiza clauzei stipulate la art. 5.1. lit. a) din contractul de credit dedus judecății, susținând greșita interpretare a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000.

În dezvoltarea acestei critici, autorii recursului au reliefat concluziile instanței de apel, potrivit cărora: conținutul contraprestației pentru perceperea comisionului de administrare rezultă chiar din denumirea comisionului, profesionistul nu este obligat să expună activitățile concrete pe care le întreprinde, iar clauza defăimată ca abuzivă este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil ce nu necesită cunoștințe tehnice sau de specialitate.

Prin raportare la considerentele relevate, au susținut că interpretarea instanței de prim control judiciar ar fi incorectă și în dezacord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, statuată prin deciziile nr. 578 din 14 februarie 2013 și nr. 2797/2014.

Astfel, recurenții au susținut că, în speță, clauza referitoare la comisionul de administrare nu este redactată într-un limbaj ușor inteligibil unui nespecialist în domeniul bancar, terminologia folosită nefiind explicitată de o manieră care să le permită înțelegerea motivelor pentru care intimata-pârâtă a perceput acest comision, respectiv care sunt argumentele în considerarea cărora sumele percepute cu acest titlu ar trebui suportate distinct de dobândă și de garanțiile oferite în executarea obligațiilor. De asemenea, au arătat că față de cele mai sus enumerate și având în vedere că nu detaliază activitățile și operațiunile de administrare care să justifice perceperea unui asemenea comision, clauza evocată creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Au mai subliniat că această clauză nu respectă nici exigențele bunei-credințe, comisionul respectiv afectându-le interesele patrimoniale, prin aceea că generează pentru bancă avantaje disproporționate raportat la prestațiile efectiv realizate de aceasta.

Autorii prezentului demers judiciar au subliniat că, în realitate, impunerea comisionului în discuție are ca finalitate perceperea mascată a unui cost mai mare decât cel indicat în contract cu titlu de dobândă. În același sens, au arătat că respectivul comision de administrare nu face parte din prețul contractului și în consecință poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv având în vedere că acest comision de acordare se achită o singură dată la acordarea creditului, iar de plata acestuia este condiționată acordarea creditului.

În continuare, recurenții au arătat că revine băncii, respectiv furnizorului de servicii, obligația de a verifica dacă o cerere de creditare întrunește condițiile de acordare și au conchis că prin urmare, costurile aferente activităților de verificare trebuie să incumbe celui care le impune. De asemenea, au arătat că operațiunile realizate de angajații băncii în sensul menționat sunt anterioare creditării efective, iar viitorul potențial client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate.

Totodată, au arătat și că aceste prestații ale băncii au fost realizate anterior întrunirii acordului de voință în vederea perfectării contractului de credit, iar costul aferent acestora este suportat doar de persoanele cărora li se acordă creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Un alt semn de întrebare ridicat de recurenți și lăsat în opinia acestora fără răspuns de instanța de apel, vizează caracterul inteligibil al clauzei și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, din perspectiva faptului că așa-zisele operațiuni efectuate de bancă se cuantifică prin raportare procentuală la soldul creditului, iar nu la volumul operațiunilor efectiv realizate.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din o6 octombrie 2020, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul, Înalta Curte va expune în cele ce urmează, considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate.

Primul motiv de recurs vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nerespectarea considerentelor care fundamentează deciziile obligatorii pronunțate de CJUE în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13 și Decizia Curții Constituționale a României nr. 62/2017. De asemenea, s-au mai dezvoltat critici care pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 C. civ. din 1864. Toate criticile pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt îndreptate împotriva deciziei pronunțate în apel prin care s-a păstrat hotărârea primei instanțe de respingere a cererii principale privind constatarea caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 8.1 din contractul de credit, în temeiul Legii nr. 193/2000, precum și a celorlalte capete de cerere referitoare la stabilizarea (înghețarea) cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului și la denominarea în monedă națională a plăților.

Contractul de credit bancar ipotecar în discuție a fost încheiat la data de 21 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Potrivit prevederilor art. 8.1 din contractul de credit, părțile au convenit ca "orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul", respectiv în CHF.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligația ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziții legale, debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta. Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăsește în Decizia preliminară pronunțată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva E. S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 8.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Au mai motivat recurenții că nu au fost informați cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenții neavând posibilitatea de a influența acest contract. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Al doilea motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. a) din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina recurenților-reclamanți obligația de a achita un comision de administrare în procent de 1% flat, calculat asupra sumei creditului contractat. Recurenții au invocat interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE și a prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000.

În esență, recurenții au motivat că aceasta clauză nu a fost negociată, nu este redactată într-un limbaj clar și inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzei prin arătarea contraprestației pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de administrare.

Recurenții susțin că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, prin exprimarea lui într-un procent din valoarea creditului, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision, putându-se considera și că disimulează o dobândă.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva F.., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Susținerea privind lipsa negocierii este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanțe și menținută prin decizia pronunțată de instanța de apel, reținându-se că se prezumă a fi nenegociate clauzele contestate din contractul de credit, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme profesionistul nu a adus dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului. De asemenea, aspectele legate de lipsa de transparență a clauzei contestate și afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2332/A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 2 februarie 2021.