ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 507/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul încheierii contractului și denominarea în moneda națională a plăților, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9830 din 18 august 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București invocată de pârâtă și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 14 septembrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 7152 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Reclamanții B. și A. au formulat apel împotriva acestei sentințe, solicitând modificarea sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2211/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 7152/10.11.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

În argumentarea acestei soluții, s-a arătat că reclamanții au formulat următoarele capete de cerere: constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar prevăzute în art. IV pct. 1 din Condițiile generale de creditare; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților.

Curtea a constatat că sunt nefondate criticile aduse de către apelanții-reclamanți hotărârii primei instanțe.

Din perspectiva clauzei de risc valutar, instanța de prim control judiciar a observat faptul că reclamanții au înțeles să identifice această clauză prin trimitere la art. IV pct. 1, potrivit căreia "rambursarea creditului se va face în rate lunare ce se vor calcula începând cu data primei trageri din credit, conform graficului de rambursare ce va fi semnat și ridicat de împrumutat, de la sediul unității teritoriale a băncii care i-a acordat creditul, în ziua efectuării primei trageri din credit. Graficul de rambursare va fi înmânat împrumutatului numai pentru perioada de dobândă fixă, urmând ca, la expirarea acestei perioade, banca să genereze un nou grafic de rambursare. În situația creditelor acordate în tranșe, împrumutatul va semna și ridica un nou grafic de rambursare după tragerea fiecărei tranșe".

În opinia Curții, față de conținutul clauzei indicate de reclamanți, aceasta nu reprezintă o veritabilă clauză de risc valutar, în condițiile în care nu face referire, în niciun mod, la împrejurarea evocată de către reclamanți în susținerea cererii, respectiv suportarea diferențelor de curs valutar ca efect al aprecierii monedei de creditare.

S-a reținut că argumentele apelanților-reclamanți privesc, mai degrabă, o clauză subînțeleasă, care reprezintă aplicarea unei dispoziții legale supletive din dreptul intern, în vigoare la momentul încheierii convenției părților, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, conform căruia "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Raportat la această împrejurare, Curtea a arătat că nominalismul monetar consacrat de dispoziția legală anterior evocată presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Astfel, în virtutea principiului menționat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piață a monedei poate fi variabilă, în funcție de diferiți indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă. Norma legală în discuție are natură supletivă, fiind permis părților implicate în formarea unui acord de voință să deroge de la aceasta, situație ce nu se regăsește în prezentul litigiu.

Contractul de credit bancar, de natura celui supus analizei, este reglementat de norme incluse în legislația civilă privitoare la împrumutul de consumație, respectiv împrumutul cu dobândă, cu anumite particularități.

În acest context, instanța de apel a subliniat că legislația în materia protecției consumatorului nu tinde la schimbarea naturii și efectelor juridice ale contractelor numite, pentru că, astfel cum s-a susținut în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, "obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național" (Cauza C-351/12 OSA împotriva Léčebné lázně Mariánské Lázně a.s., paragraful 45)".

În ceea ce privește incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, instanța de apel a reținut că aceasta nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. Așadar, instanța națională are obligația de a verifica în ce măsură pot face obiectul cercetării caracterului abuziv clauzele care preiau dispoziții legale interne de natură supletivă.

În prezentul litigiu, așa cum s-a arătat, contractul de împrumut bancar este supus principiului nominalismului monetar, dându-se astfel eficiență unor dispoziții normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluție care să excedeze dispozițiile legii naționale în materie.

Prin urmare, obligația apelanților-reclamanți, în sensul restituirii creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

Totodată, instanța de apel a evidențiat că prin hotărârea pronunțată în cauza C-186/16 (Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a expus etapele verificării pe care instanța națională trebuie să le urmeze, fiind evidentă concluzia potrivit căreia neîndeplinirea uneia dintre condiții face de prisos analiza celor subsecvente.

Referitor la susținerea generică a cererii apelanților-reclamanți de înlocuire a clauzei, în sensul achitării ratelor de credit la nivelul cursului valutar la care s-a acordat împrumutul, raportat la considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-26/13 (Kasler și Kaslerne), Curtea de Apel București a subliniat că premisele sesizării instanței europene în cauza indicată au fost în mod evident diferite, atât în ceea ce privește situația de fapt regăsită în prezentul litigiu, cât și în legătură cu legislația națională incidentă.

Pe cale de consecință, este evident fără finalitate demersul susținut de către apelanți din această perspectivă, întrucât chiar clauza subînțeleasă ce se cere înlocuită reprezintă, în legislația română, transpunerea unei norme de drept național cu caracter supletiv.

Mai mult, în prezenta cauză se contestă de către reclamanți chiar moneda în care a fost acordat creditul și obligația esențială a acestora de a restitui ratele în aceeași monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare și la cumpărare.

Prin urmare, argumentele reclamanților întemeiate pe considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene exprimate în cauza Kasler nu sunt relevante în prezenta pricină, diferența de situație juridică fiind remarcată și de instanța europeană în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. (paragraful 40).

În ceea ce privește susținerile apelanților-reclamanți potrivit cărora banca le-a prezentat această variantă de credit ca fiind unica ce se poate acorda, respectiv că a exagerat beneficiile unui astfel de credit, instanța de apel a constatat că nu au fost dovedite în cauză și, prin urmare, nu pot fi luate în considerare.

O altă serie de critici aduse de către apelanții-reclamanți au vizat capetele de cerere referitoare la stabilizarea (înghețarea) cursului valutar CHF-LEU la cursul de la data semnării contractului și la denominarea în monedă națională a plăților.

Și aceste critici au fost apreciate ca nefondate, soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere fiind legală și temeinică, întrucât s-a reținut corect că intervenția instanței solicitată de reclamanți ar fi în contradicție cu principiul libertății de voință al părților.

Astfel, s-a arătat că nicio prevedere legală de drept intern nu justifică aceste solicitări ale reclamanților, ele tinzând la schimbarea unui element esențial al contractului, respectiv moneda creditului și costurile acestuia.

În ceea ce privește teoria impreviziunii, invocată de către reclamanți prin cererea de chemare în judecată și dezvoltată prin cererea de apel, Curtea a avut în vedere, față de modul de învestire a instanțelor de judecată, că temeiul de drept al acțiunii este Legea nr. 193/2000, reclamanții solicitând ca, în măsura în care ar fi constatate abuzive clauzele contestate, ar putea fi aplicată norma supletivă, respectiv art. 970 din C. civ. de la 1864, în eventualitatea unei decizii de stabilizare a cursului.

Curtea a reținut că reclamanții nu au învestit instanța cu un capăt de cerere distinct, întemeiat pe teoria impreviziunii, ci au solicitat strict aplicarea efectelor acestei teorii în circumstanțierea acțiunii formulate în temeiul Legii nr. 193/2000.

Or, solicitarea reclamanților este nefondată, întrucât nu se pot recunoaște efectele teoriei impreviziunii, constând în adaptarea contractului, într-o acțiune de cu totul altă natură, cum este cea din cauza de față, întemeiată pe legislația din materia drepturilor consumatorului.

Teoria impreviziunii este o instituție juridică distinctă, cu reguli și efecte indisolubil legate, ce nu pot fi aplicate în mod fracționat în cadrul altor acțiuni. Prin urmare, nu se poate da curs solicitării apelanților-reclamanți de a se adapta contractul de credit în sensul solicitat de aceștia, conform efectelor pe care le-ar produce aplicarea teoriei impreviziunii.

De altfel, teoria impreviziunii și răspunderea profesionistului întemeiată pe Legea nr. 193/2000 se exclud reciproc, întrucât prima presupune cu necesitate un dezechilibru intervenit între prestațiile părților independent de vinovăția acestora, în vreme ce Legea nr. 193/2000 implică în mod cert o atitudine de rea-credință din partea profesionistului contractant, astfel cum reiese din prevederile art. 4 alin. (1).

Pentru aceleași considerente, este nefondată și solicitarea reclamanților de stabilizare (înghețare) a cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului și de denominare în moneda națională a plăților, în temeiul art. 970 din C. civ. de la 1864, întrucât acest text de lege nu permite intervenția în contract a instanței de judecată, în sensul dorit de una dintre părți și contrar voinței celeilalte, în afara cadrului juridic al teoriei impreviziunii, astfel cum în mod temeinic s-a arătat în apărare de către intimata-pârâtă.

Cât privește solicitarea de denominare în monedă națională a plăților, în temeiul regulamentului valutar, instanța de apel a constatat, deopotrivă, legală și temeinică hotărârea primei instanțe.

În acest sens, s-a arătat că potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută.

Însă, lit. d) din Anexa nr. 2 la acest regulament exceptează persoanele fizice, juridice și alte entități, pentru operațiuni stipulate de prevederi legale exprese. Or, posibilitatea acordării creditelor în valută și chiar noțiunea de risc valutar (ceea ce implică restituirea creditelor în valuta acordată), a fost și este reglementată, în mod expres, printr-o serie de acte normative succesive, respectiv Regulamentul BNR nr. 3/2007 (art. 2, art. 4 alin. (2), art. 44), Regulamentul BNR nr. 24/2011 (art. 4, art. 6 alin. (3), art. 11, art. 14, art. 15) și Regulamentul BNR nr. 17/2012 (art. 2, art. 7, art. 12 alin. (3), art. 16).

Prin urmare, atât timp cât dispoziții legale exprese prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută și reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor și achitarea costurilor aferente contractului în aceeași monedă, nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

De altfel, dacă susținerile apelanților-reclamanți ar fi reale, aceasta ar însemna că a fost și este interzisă în România acordarea creditelor în valută, concluzie care însă nu poate fi reținută, față de actele normative mai sus menționate. Simplul fapt că apelanții-reclamanți sunt nevoiți să efectueze schimburi valutare, cu consecința suportării unor costuri, nu este de natură a determina caracterul fondat al cererii de denominare în monedă națională a plăților, atât timp cât aceștia au consimțit în mod valabil la încheierea unui contract de credit în valuta respectivă.

Împotriva deciziei civile nr. 2211/A din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României.

Astfel, au susținut că, în situația în care se acordă un împrumut în monedă străină, banca trebuie să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale financiare viitoare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că revine instanței naționale obligația să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al creditului.

Or, în prezenta cauză, banca nu și-a îndeplinit obligația de informare a reclamanților, iar faptul că aceștia s-au adresat băncii, exprimându-și intenția de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor de la acel moment, nu poate însemna o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă.

În opinia recurenților-reclamanți, atâta vreme cât banca nu dovedește că a îndeplinit obligația de informare a împrumutaților cu privire la riscul valutar, simplul fapt că aceștia ar fi putut să renunțe la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanță.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit reclamanților informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit și, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opțiune prin care reclamanții puteau obține un credit bancar la acel moment pentru necesitățile lor.

În calitatea ei de profesionist, banca avea obligația să prezinte riscurile unui astfel de contract și existența unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutați în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

Totodată, s-a menționat faptul că oferta de creditare în franci elvețieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă pentru reclamanți, specificându-se la acel moment că nu există un risc de hipervalorizare a monedei CHF, prezentată ca având caracter stabil și a cărei evoluție nu va da naștere unor diferențe fundamentale de curs.

Față de cele arătate, recurenții au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, având în vedere și faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului valutar în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF.

Așadar, în lipsa reglementării unui mecanism de suportare a riscului valutar, rezultă că riscul de hipervalorizare a monedei CHF urmează să fie pus exclusiv în sarcina împrumutaților.

Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenții-reclamanți au susținut faptul că, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data contractării creditului.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanții nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, dar și faptul că banca nu le-a pus la dispoziție nicio informație din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților.

Cu alte cuvinte, recurenții-reclamanți apreciază că hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții au susținut faptul că se impune ca executarea obligațiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, ceea ce determină o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Cât privește solicitarea de revizuire a efectelor contractului, recurenții-reclamanți consideră că este greșită aprecierea instanței de apel, potrivit căreia "în vederea aplicării instituției impreviziunii, partea trebuia să indice în concret momentul de la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe voinței părților, iar acest lucru nu a fost indicat".

Sub acest aspect, recurenții au arătat că s-a indicat faptul că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată, iar, ulterior acestui moment, treptat, valoarea monedei s-a dublat, deturnând contractul de la scopul în vederea căruia s-a încheiat.

Prin urmare, este vorba despre un eveniment imprevizibil, exterior voinței părților, iar dezechilibrul contractual se produce în detrimentul consumatorului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza acestora în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 3 octombrie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 21 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părților, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 25 februarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși recurenții-reclamanți au indicat, în finalul cererii de recurs, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

În ceea privește clauza contractuală privind riscul valutar instanța supremă constată că recurenții-reclamanți au redat, în sprijinul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., critici ce pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greșită a deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenții apreciază că instanța de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, așa cum a fost explicitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanța europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv.

În dezvoltarea acestei critici au susținut, în esență, că din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene precitată ar rezulta o obligație generală a profesionistului de informare cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, dar și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de posibilele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul, obligație încălcată de către pârâtă.

Instanța de recurs reține însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are obligația să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din însăși hotărârea invocată de către recurenții-reclamanți, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, paragraful 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza intitulată de reclamanți "de risc valutar" reprezintă aplicarea unei dispoziții legale supletive din dreptul intern, în vigoare la momentul încheierii convenției părților, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar și că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanța de apel nu avea obligația de a verifica dacă profesionistul (în speță, banca pârâtă) și-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligația de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului și, în acest context, îndeplinește cerințele de transparență ș.a.m.d.

Acestea sunt etape subsecvente declanșării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți au criticat, sub aspectul nelegalității, și soluția dată de instanța de apel, de menținere a respingerii capătului de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit și denominarea în RON a creditului pentru restituirea împrumutului.

Instanța de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuție aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza contractuală contestată de reclamanți nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalității în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Cu privire la pretinsa greșită aplicare a instituției impreviziunii, se reține, în primul rând, că examinarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o analiză a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, se constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluții de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

În cuprinsul deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161 din 3 martie 2017, se arată că:

"în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98 din decizie), cât și în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului și un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în acord cu dispozițiile art. 1271 din C. civ. (2009), o impreviziune fundamentată pur și simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumție generală de dezechilibru contractual, este neconstituțională, pentru că anihilează cerințele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepțională, independentă de voința și de calitatea părților, ce face ca obligația asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepțional și injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiunea părților.

Prin urmare, argumentele recurenților-reclamanți vizând aplicabilitatea teoriei impreviziunii, chiar dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluției în sensul preconizat de parte, acela de a obține recalcularea tuturor prestațiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, întrucât, așa cum s-a arătat în cele ce preced, adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituțională.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2211/A din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2021.