ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 462/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 16 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta E. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de risc valutar din secțiunea 6 art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 29 noiembrie 2007, cu consecința eliminării acestei prevederi din contract; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit, denominarea în moneda națională a plăților și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în plus cu titlu de diferență dintre curs valutar, la care să se adauge dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4047 din 7 martie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3279 din 27 mai 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 2309 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

În opinia recurenților-reclamanți, caracterul abuziv al clauzei trebuia analizat din perspectiva posibilității oferite de intimata-pârâtă consumatorului de a modifica efectiv conținutul clauzei și din perspectiva informării corecte, oneste și efective a consumatorului cu privire la riscul valutar. Recurenții-reclamanți arată că nu au avut posibilitatea de a influența conținutul contractului de credit. Mai arată că instanța de apel a aplicat greșit principiul nominalismului monetar.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil din perspectiva Deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul declarat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 18 martie 2020 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că, în contextul publicării în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019 a Deciziei Curții Constituționale nr. 874 din 18 decembrie 2018 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se determină prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017. Prin aceeași încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2017 și s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, prin rezoluție, a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 24 iunie 2020.

La termenul de la 24 iunie 2020 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din perspectiva acestui caz de casare, autorii căii de atac critică greșita aplicare de către instanța de apel a principiului nominalismului monetar, arătând că prevederile contractuale prin care recurenții au fost obligați să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, ar fi trebuit analizate de curtea de apel din perspectiva caracterului abuziv.

Aceste critici vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Argumentele recurenților-reclamanți referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.