ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1514/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 6 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 9.2 din convențiile de credit nr. x din 16 octombrie 2008 și nr. x din 14 ianuarie 2008, stabilirea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii contractelor, obligarea pârâtei la calcularea ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a CHF de la semnarea contractelor pe întreaga perioadă contractuală și la restituirea sumelor reprezentând risc valutar, de la semnarea contractelor și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 16061/2015 din 16 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 2473 din 19 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 205/A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B., solicitând admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți arată că prin art. 9.2 din convențiile de credit încheiate cu banca a fost stabilită în sarcina acestora obligația de a returna creditul în aceeași monedă în care a fost acordat, respectiv CHF. Aceleași părți susțin că au fost aplicate greșit considerentele deciziei din Cauza Andriciuc, principiul nominalismului monetar și teoria impreviziunii și critică interpretarea greșită a clauzelor contractuale supuse controlului judiciar deoarece instanța de judecată nu a analizat omisiunea băncii de a îi informa cu privire la riscul valutar și nici existența dezechilibrului și cerința de bună-credință.

Autorii căii de atac afirmă că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze caracterul abuziv al clauzelor în discuție deoarece acestea reflectă o normă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, și nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Susțin că nu este aplicabilă excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și că ar fi trebuit continuată analiza caracterului abuziv și din perspectiva celorlalte condiții prevăzute de lege.

În memoriul de recurs se menționează că recurenții au încheiat contracte de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă, în franci elvețieni, și că ulterior această monedă s-a apreciat constant astfel încât recurenții au fost obligați să plătească o rată lunară dublă față de data încheierii contractului, iar aceștia nu au avut posbilitatea de a negocia respectiva clauză contractuală și nici de a evalua consecințele economice ale acesteia. Se arată că persoanele fizice au suportat în întregime riscul valutar, ceea ce a determinat un dezechilibru în defavoarea consumatorilor, și că intimata-pârâtă ar fi cunoscut fluctuațiile cursului valutar al monedei de creditare, dar nu i-a informat pe recurenți.

Recurenții-reclamanți susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1271 C. civ. referitoare la impreviziune întrucât nu a ținut seama de faptul că obligația împrumutaților devenise excesiv de oneroasă datorită schimbării excepționale a împrejurărilor de la momentul încheierii contractului, respectiv aprecierea monedei naționale față de francul elvețian. Apreciază recurenții că se impunea adaptarea contractului în scopul restabilirii echilibrului contractual prin înghețarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii convențiilor de credit.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului în raport de prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 și excepția inadmisibilității recursului în raport de data formulării cererii de chemare în judecată raportat la cele reținute prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019 a fost respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, cu motivarea că prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a examinat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu referire la sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", precum și a prevederilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 30 ianuarie 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 15 mai 2019, în ședință publică.

La termenul de la 15 mai 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

La termenul de la 24 februarie 2021 judecata recursului a fost suspendată pentru lipsa părților, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 16 iunie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că motivele invocate de recurenții-reclamanți pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la soluția de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanța de apel a constatat că prevederile stipulate la art. 9.2 din contractele de credit sunt excluse de la analiza caracterului abuziv vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel că art. 9.2 din contracte prevede obligația împrumutaților de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților de vreme ce recurenții-reclamanți s-au obligat prin contractele de credit să rambureseze ratele lunare în moneda în care au fost acordate împrumuturile.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează caracterul nenegociat al clauzelor în discuție, obligația de informare, existența dezechilibrului sau cerința de bună-credință nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractelor de credit în sensul stabilizării (înghețării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării acestora întrucât se reiterează cele aduse în discuție în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1271 C. civ. vor fi înlăturate deoarece contractele de credit au fost încheiate în anul 2008, iar art. 1271, care a dat o consacrare expresă instituției impreviziunii, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, ca parte a Noului C. civ.. Conform art. 6 C. civ., "dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare." În mod corect curtea de apel a analizat aplicabilitatea acestei instituții, care a fost recunoscută de doctrina și jurisprudența dezvoltate sub imperiul C. civ. din 1864, și a constatat că susținerile formulate în apel nu pot fi primite. Îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența unui eveniment excepțional și exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului și care ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 30 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 30 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.