ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1432/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 17 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. ș.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I la cererea de chemare în judecată. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

Prin încheierea pronunțată la 3 iulie 2015, s-a disjuns judecata cererilor formulate de reclamanți, ținându-se cont de raporturile juridice distincte dintre aceștia, dispunându-se formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Potrivit dispozițiilor instanței, s-a format dosarul nr. x/2015 privind pe reclamanta C..

La termenul de judecată de la 1 octombrie 2015, în baza art. 78 alin. (2) C. proc. civ., instanța a dispus introducerea în cauză a terțului D..

Prin sentința civilă nr. 7013/2015 din 10 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta C..

Prin decizia nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta C., solicitând casare deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE"), ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material astfel cum se arată în continuare.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susține că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii ("Directiva 93/13"), așa cum a fost explicat de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc. Instanța națională este obligată să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă, iar în situația în care este vorba de o normă imperativă, respectiva clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Dacă este vorba de o normă supletivă, instanța trebuie să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracter adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Chiar și în cazul în care clauzele se circumscriu sferei acestor noțiuni, instanța trebuie să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor CJUE. În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 și nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al acestora.

Dacă însă clauzele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, arată autoarea căii de atac, ele pot fi analizate prin prisma caracterului lor abuziv, iar instanța este obligată să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă acele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechlibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Bazat pe aceste direcții de analiză, recurenta-reclamantă consideră că instanța putea și poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate deoarece sunt norme supletive, nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, au fost inserate în contracte nenegociate, contrar bunei-credințe și creează un dezechlibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care se manifestă în timpul executării contractului.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenta-reclamantă că dispoziția din Directiva 93/13 este de strictă interpretare așa cum a arătat CJUE în paragraful 31 din decizia pronunțată în cauza C-186/16. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței actului normativ, în preambulul căruia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție", contravine prevederilor Tratatului în ceea ce privește protecția consumatorilor și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Autoarea căii de atac precizează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 presupune îndeplinirea a două condiții: (i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de față, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Din considerentele deciziei pronunțate în Cauza C-186/16, partea concluzionează că CJUE a statuat în sensul în care clauzele contestate în prezenta cauză care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 și de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În această privință, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51 ale deciziei mai-sus menționate, din care rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială, CJUE având în vedere și obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații. Se susține că aceste obligații se desprind din analiza paragrafului 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurentei-reclamante, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, și nicidecum raportat la profan și la public, în general.

De asemenea, se arată, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia pronunțată în Cauza C-186/16), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. și G.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă afirmă că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că o astfel de obligație de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurenta-reclamantă consideră că intimata (banca) și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenta apreciază că decizia atacată este contrară legii și jurisprudenței CJUE, inclusiv contrară soluției din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora și i-a determinat să nu acționeze în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înșelătoare, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor. Pe aceeași linie de argumentație se afirmă că, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hiper-valorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, recurenta-reclamantă consideră că sancțiunea nerespectării obligației de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenta-reclamantă apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta-reclamantă, raportându-se la jurisprudența CJUE, arată că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurenta-reclamantă consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care pozițiile părților sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanța poate analiza caracterul abuziv al unor clauze și dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privință. Se face trimitere la jurisprudența CJUE în această materie și la studiile și buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autoarea căii de atac arată că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susține că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Astfel, în opinia recurentei-reclamante, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații. În opinia recurentei-reclamante, aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, potențial, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din contract. Ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, aceasta va fi obligată la convertirea creditului în RON și la emiterea unui nou grafic de rambursare.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ale Deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, față de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (3), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României, coroborate cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și a acordat termen la 2 octombrie 2019, în vederea recomunicării raportului către intimata-pârâtă D..

Prin încheierile de ședință de la 2 octombrie 2019, respectiv 6 noiembrie 2019 s-a dispus recomunicarea raportului către intimata-pârâtă D.. și s-a acordat termen la 15 ianuarie 2020.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018 și s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, cu citarea părților.

La acest termen s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I la cererea de chemare în judecată, respectiv a art. 1.1, 5.1, 5.11 din contractul de credit nr. x din 24 ianuarie 2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută se invocă, prin prisma caracterului lor abuziv, conțin următoarele prevederi:

"Art. 1.1 - (…) banca acordă împrumutatului un credit ipotecar în valoare de 69.870 CHF (…)."

"Art. 5.1 - Rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul (….)"

"Art. 5.5 - Împrumutatul va plăti lunar Băncii rata care cuprinde principal, dobânda și comision de administrare datorat conform graficului de rambursare."

Din perpectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Criticile sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esență, recurenta-reclamantă critică statuările instanței de apel prin care aceasta a reținut că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin art. 5.1 să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă și recurenta-reclamantă. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă C. împotriva deciziei nr. 810/2018 din 11 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.