ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2349/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamantul A. și alții au chemat în judecată pârâtele B. S.A., C. ȘI D., prin B. S.A. Reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 9.1, 9.2, 9.4 din contractul de credit x/25.04.2008; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 27 martie 2015 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a disjuns judecata cererilor formulate de reclamanți, ținându-se cont de raporturile juridice distincte dintre aceștia, dispunându-se formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre ei. Potrivit dispozițiilor instanței, s-a format dosarul nr. x/2015, privind pe reclamantul A..

Prin sentința nr. 6019 din 30 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. și D., ambele prin B. S.A., ca neîntemeiată și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 52,74 euro, cheltuieli de judecată în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății.

Prin decizia civilă nr. 756/A din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 6019 din 30 octombrie 2015, ca nefondat. A fost obligat apelantul la plata sumei de 1.718,4 RON cheltuieli de judecată către intimata B. S.A.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-reclamant arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește aplicarea deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, recurentul-reclamant arată că, pe lângă răspunsurile extrem de clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat și mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul național atunci când acesta este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

În opinia recurentului-reclamant, analiza efectuată de instanța de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în raport de hotărârea C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care apreciază că se impune casarea hotărârii.

Astfel, potrivit recurentului-reclamant, caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive, chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Clauzele sunt abuzive, potrivit recurentului-reclamant, și pentru că au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se și în timpul executării contractului.

Principiul nominalismului, astfel cum susține recurentul-reclamant, are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În aceste condiții, recurentul-reclamant consideră că revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, dar și în raport de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurentul-reclamant arată că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, așa cum a arătat C.J.U.E. în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiții: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Recurentul-reclamant susține că, dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din T.F.U.E.:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, așa cum arată art. 169, normele obligatorii din dreptul național în materia protecției consumatorului, trebuie să fie în mod obligatoriu mai stricte, adică să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin directivă).

Astfel, recurentul-reclamant arată că instanța trebuie să aplice prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, așa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituție și că, în cazul de față, principiul nominalismului, așa cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nu este instituit de norme obligatorii și nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Prin urmare, în opinia recurentului-reclamant, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din directivă.

Clauzele contestate, astfel cum susține recurentul-reclamant, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Totodată, recurentul-reclamant arată că instanța trebuia să verifice dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

O astfel de analiză, astfel cum susține recurentul-reclamant, este în acest moment superfluă, raportat la aspectele arătate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la paragrafele 37, 41 și 43 din decizia dată în speța Andriciuc.

Așadar, recurentul-reclamant arată că instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

Recurentul-reclamant consideră că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială și că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaționale, iar raporturile juridice inegale, de putere, dintre bancă și consumator îl fac pe acesta să fie dependent informațional de bancă. În acest sens, recurentul-reclamant arată că oferta de a contracta, precum și contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informațiile oferite de bancă pentru a-și forma un consimțământ în cunoștință de cauză și că lipsa sau disimularea informației determină vicierea sau lipsa totală a consimțământului.

Totodată, recurentul-reclamant arată că băncii îi revenea obligația de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, operând o prezumție de neinformare în favoarea consumatorului, care nu a fost răsturnată de către bancă prin prezentarea de probe.

Orice bancă vânzătoare de produse de creditare are, potrivit recurentului-reclamant, obligația să includă în caracteristicile creditului și avertizarea asupra riscului valutar, în raport de dispozițiile art. 15 și, respectiv, art. 48 din Codul consumului, iar față de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Recurentul-reclamant face trimitere și la Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, în ceea ce privește obligația de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a stabilit termen la data de 1 aprilie 2020, în ședință publică.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 8 iulie 2020, când s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din aceeași dată, pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 alin. (1) și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și a deciziei nr. 52/2018 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul A..

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot face obiectul analizei în recurs, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentului-reclamant referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispozițiilor din Codul consumului, a Legii nr. 363/2007, precum și a Regulamentului B.N.R. nr. 17/2012 și nr. 24/2011, acestea nereprezentând aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 756/A din 17 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 756/A din 17 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.