ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1643/2019

Ședința publică din data de 4 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 un număr de 66 de reclamanți, între care și domnul A., au chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C., prin B. S.A. D. prin B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanți și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcție de cursul CHF - LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 24.02.2015, Tribunalul a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți și formarea de dosare distincte pentru fiecare.

În urma disjungerii s-a format și dosarul nr. x/2015 privind pe reclamantul A. și pârâta B. S.A.

Prin sentința civilă nr. 4137 din 7 iulie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat apel recurentul-reclamant A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 5 mai 2016, sub nr. x/2015.

Prin decizia nr. 1382 din 13 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a Civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant.

Decizia a fost comunicată apelantului-reclamant la data de 9 iulie 2018, iar intimatei-pârâte B. S.A la data de 10 iulie 2019.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., la data de 10 octombrie 2019, formulând, totodată, o cerere de repunere în termenul de formulare a recursului.

Recurentul-reclamant a solicitat, în cadrul recursului formulat, admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

A considerat că, raportat la exigențele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16, sens în care a făcut trimitere la obligațiile pe care instanța națională este obligată să le verifice, indicând paragrafele 26-31, 32-41, 43-51, 52-58 din evocata decizie.

A criticat decizia recurată arătând că instanța de apel, în analiza principiului nominalismului monetar, nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 20 alin. (2) din Constituție, în sensul că nu a aplicat excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C/186/16.

O altă critică s-a referit la faptul că instanța de apel a greșit atunci când a constatat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, în raport cu cerințele avute în vedere de decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16: redactarea clauzei (paragrafele 44, 45) și informarea, în faza precontractuală, privind consecințele economice ale clauzei (paragrafele 45, 49, 50, 51 din decizie).

Prin raportare la decizia anterior menționată, recurentul-reclamant a prezentat considerațiuni cu privire la: obligația de informare a consumatorului referitor la efectele economice ale clauzei, obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și, de asemenea, efectele unor astfel de variații.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de formulare a recursului, formulată în baza dispozițiilor art. 186 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că s-a întemeiat, cu bună credință, pe dispozițiile obligatorii erga omnes ale deciziei nr. 52 din data de 18 iunie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că nu a formulat calea de atac a recursului în termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

A menționat că împiedicarea de a formula recurs a luat sfârșit prin decizia nr. 484/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial din data de 1 octombrie 2018, care a ajuns la o soluție contrară celei dispuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei nr. 52 din data de 18 iunie 2018.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de repunere în termen și respingerea recursului, ca tardiv formulat.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului declarat de recurentul-reclamant, în cuprinsul căruia s-a apreciat că se impune respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, concomitent cu admiterea excepției tardivității formulării căii de atac.

Potrivit dispozițiilor instanței cuprinse în încheierea de ședință din data de 22 martie 2019, raportul asupra admisibilității recursului a fost comunicat părților din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea de repunere în termenul de formulare a recursului, concomitent cu excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol se arată că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

Din analiza prevederilor legale enunțate reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze cererea de repunere în termen în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării și, totodată, să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 30 de zile de la încetarea împiedicării.

Analizând cererea recurentului-reclamant, se constată că decizia recurată precizează, în mod expres, că este atacabilă cu recurs, în termen de 30 zile de la comunicare.

Prin decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat ca sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională, astfel încât, în condițiile prorogării aplicării, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României (20.07.2017), în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior, prin decizia nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018 (în interiorul termenului de declarare a recursului, de 30 de zile de la comunicarea deciziei atacate), Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Prin considerentele deciziei nr. 454 din data de 04.07.2018, Curtea Constituțională a României a reținut, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curții Constituționale și că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs, dacă a fost pronunțată după publicarea deciziei Curții Constituționale.

Statuările diferite din cuprinsul deciziilor anterior menționate au fost de natură a crea o situație incertă în ceea ce privește efectul concret al deciziei nr. 369/2017, astfel că, la data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 874, prin care a constatat că dispozițiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

Însă împrejurarea că la data de 9 iulie 2018, când decizia atacată a fost comunicată recurentului, Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțase decizia nr. 52 din 18.06.2018 nu poate fi considerată o împiedicare a părții în exercitarea căii de atac a recursului, astfel cum susține recurentul.

În nenumărate alte cauze, circumscrise aceluiași context juridic, părțile interesate și-au conservat dreptul la formularea căii de atac și au dat dovadă de diligentă, declarând recurs împotriva hotărârilor pronunțate în apel, chiar și în situația în care o asemenea cale de atac era prohibită (fie prin dispozitivul hotărârii atacate, fie prin interpretarea conferită de decizia nr. 52 din 18.06.2018 a Înaltei Curți în privința deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României), respectivele părți formulând, ulterior introducerii căii de atac, apărări și excepții procesuale sub acest aspect, inclusiv excepții de neconstituționalitate, în sprijinul declarării recursului ca fiind admisibil.

Împrejurările descrise de recurent nu se circumscriu unor "motive temeinic justificate", de tipul celor avute în vedere de textul art. 186 C. proc. civ., deoarece ele nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea unei căi de atac, recurentul având obligația de a manifesta un comportament procesual activ și diligent în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului, cu atât mai mult cu cât aceasta era expres indicată în dispozitivul deciziei atacate.

Cu privire la termenul de recurs, dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că acesta "este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin raportare la aceste texte legale, instanța supremă constată că decizia pronunțată de instanța de apel a fost comunicată recurentului-reclamant la 9 iulie 2018, astfel că termenul de recurs de 30 zile, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit în ziua de 9 august 2018.

Cum recurentul-reclamant a expediat prin poștă cererea de recurs, la data de 10 octombrie 2018, recursul a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 30 de zile prescris de lege, astfel că devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care sancționează cu decăderea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecința fiind aceea a pierderii de către recurentul-reclamant a dreptului de a-i fi examinate pe fond motivele invocate prin cererea de recurs.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de recurentul reclamant și, totodată, va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1382 din 13 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1382 din 13 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2019.