ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 52/2018

La data de 29 martie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Dosarul nr. 866/1/2018 având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, care, prin încheierea de ședință de la data de 21 martie 2018 dată în Dosarul nr. 41.380/299/2016, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și ale art. 27 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că hotărârile pronunțate în apel ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, dar în cauze a căror valoare nu depășește suma de 1.000.000 lei și care au fost înregistrate pe rolul instanțelor anterior datei publicării deciziei menționate sunt definitive, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), ori, dimpotrivă, sunt supuse recursului?".

La data de 2 aprilie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Dosarul nr. 902/1/2018, care a fost conexat cu Dosarul nr. 866/1/2018, avându-se în vedere obiectul sesizării, potrivit rezoluției vicepreședintelui instanței supreme din data de 4 aprilie 2018.

În acest dosar, prin încheierea de sesizare din 23 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 6.892/101/2014, s-a solicitat dezlegarea chestiunii de drept privind "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în sensul dacă efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, sunt aplicabile în privința hotărârilor date în apel, pronunțate după publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei menționate doar în litigiile începute ulterior sau și în procesele începute anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, astfel încât, în acestea din urmă, în cazul inaplicabilității efectelor aceleiași decizii, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 continuă să se aplice în forma anterioară publicării deciziei instanței constituționale?".

Ulterior, la data de 19 aprilie 2018 a fost înregistrat Dosarul nr. 1.048/1/2018, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 529/2/2018 al acestei instanțe. Prin încheierea de sesizare din 5 aprilie 2018 s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă prin coroborare cu dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, în sensul de a se stabili care este legea aplicabilă căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri judecătorești în situația în care, pe parcursul procesului, însă înainte de pronunțarea hotărârii, a fost publicată în Monitorul Oficial al României o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional un text de lege care limita accesul la o cale de atac, respectiv legea în forma în vigoare la data la care a început procesul ori legea în forma rezultată în urma admiterii excepției de neconstituționalitate."

Prin rezoluția din data de 20 aprilie 2018 a vicepreședintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus conexarea acestei sesizări, avându-se în vedere obiectul său, cu sesizarea înregistrată cu nr. 866/1/2018. II. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept menționată

În Dosarul nr. 41.380/299/2016 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 13 octombrie 2016, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.253 lei reprezentând plată nedatorată, sumă actualizată și indexată cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 682 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că reclamanta a executat de bunăvoie obligația de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu - hotărâre judecătorească, în cuantumul și în modalitatea convenite de ambele părți prin convenția de eșalonare din data de 2 aprilie 2014.

Instanța a constatat însă că nu se află în prezența unei plăți nedatorate, cererea reclamantei de restituire a prestației efectuate fiind neîntemeiată. Deși a invocat plata nedatorată ca temei al restituirii, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse pentru incidența acesteia.

Tribunalul București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, prin Decizia nr. 2.782/A din 14 septembrie 2017, reținând că, în lipsa anulării sau rezolvării contractului de tranzacție, apelanta-reclamantă nu poate pretinde restituirea vreunei sume cu titlu de plată nedatorată, întrucât temeiul plății există.

Împotriva acestei decizii, pronunțate ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 și care poartă mențiunea "cu drept de recurs", reclamanta a declarat recurs.

S-a pus în dezbatere, din oficiu, excepția de inadmisibilitate a recursului în raport cu obiectul litigiului - pretenții mai mici de 1.000.000 lei în materie civilă, litigiul decurgând dintr-o convenție civilă, iar nu din fostele raporturi de muncă dintre părți, excepție a cărei rezolvare va fi influențată de modul de soluționare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a problemei de drept cu care a fost sesizată.

În Dosarul nr. 6.892/101/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 24 septembrie 2014, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea lui B la plata sumei de 500.000 lei despăgubiri, reprezentând daune morale; obligarea societății C la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând daune morale; obligarea celor doi pârâți să publice conținutul dispozitivului sentinței ce se va pronunța în săptămânalul X, precum și într-un ziar de largă circulație; obligarea celor doi pârâți să procedeze la eliminarea articolelor postate în formatul electronic al ziarului X cu referire la persoana reclamantului și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 99 din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel Craiova a fost admisă cererea de strămutare formulată de către pârâtul B și s-a dispus strămutarea dosarului la Tribunalul Dolj.

Prin Sentința civilă nr. 125 din 10 martie 2015 Tribunalul Dolj a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții B și C, și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale. Au fost obligați pârâții să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul sentinței în săptămânalul X și să procedeze la eliminarea articolelor postate în formatul electronic al săptămânalului X cu referire la persoana reclamantului.

Împotriva sentinței au formulat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin Decizia nr. 71/2016 a Curții de Apel Craiova a fost anulată sentința și trimisă cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș.

Prin Sentința civilă nr. 88 din 8 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 6.892/101/2014 a fost admisă în parte acțiunea reclamantului și a fost obligat pârâtul B în solidar cu pârâtul C la plata sumei de 100.000 lei daune morale; au fost obligați pârâții să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul sentinței în săptămânalul X, fiind respinse celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat apel pârâtul B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 2.800 din 11 octombrie 2017 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă a fost respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B care s-a prevalat de motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind înregistrat pe rolul Secției I civile, în complet de filtru.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de pârâtul B, după expunerea succintă a motivelor de recurs, precum și a jurisprudenței și doctrinei relevante în cauză, raportorul și-a exprimat opinia, însușită de completul de judecată după analiza raportului în completul de filtru, în condițiile art. 493 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul că, față de opiniile conturate în jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-ar impune a se recurge la declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 din Codul de procedură civilă, în vederea lămuririi admisibilității căii extraordinare de atac a recursului în procesele înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, în scopul înlăturării riscului apariției unei practici neunitare cu privire la această chestiune.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2 februarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedură civilă, raport în cuprinsul căruia acestora li s-a pus în vedere atât posibilitatea formulării în termen de 10 zile de la comunicare a punctului de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, cât și formularea unui punct de vedere în condițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept enunțate în cuprinsul raportului, precum și asupra fondului chestiunii de drept invocate.

În Dosarul nr. 529/2/2018 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la data de 24 august 2016, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta bancă comercială, solicitând instanței să constate ca fiind abuzive următoarele clauze din contractul de credit încheiat la data de 15 mai 2007 între reclamanți și pârâtă, respectiv: - clauza referitoare la comisionul de risc/administrare și restituirea sumelor încasate în mod nelegal la care se adaugă dobânda legală până la data plății; - clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului și restituirea sumelor reținute la care se adaugă dobânda legală până la data plății; - stabilizarea dobânzii din dobândă variabilă calculată la EURIBOR/LIBOR/ROBOR la o dobândă fixă anuală și restituirea diferenței de dobândă achitate nelegal la care se adaugă dobânda legală până la data plății; - stabilizarea cursului CHF la cursul achiziționării creditului și restituirea sumei achitate ce rezultă din diferența celor două componente ale cursului CHF.

Prin Sentința civilă nr. 2.748 din 13 decembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Călărași, a fost respins, ca lipsit de obiect, primul capăt de cerere și ca neîntemeiată în rest cererea având ca obiect principal constatare clauze abuzive.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 876 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Călărași a respins apelul reclamanților.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții solicitând, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, modificarea deciziei și, implicit, a sentinței pronunțate, în sensul admiterii acțiunii privind constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit.

La termenul de judecată din data de 8 martie 2018, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 47/1992). III. Aspectele de admisibilitate reținute de titularii sesizărilor

Prin Încheierea de sesizare din data de 21 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 41.380/299/2016, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României și ale art. 27 din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât de modul în care se stabilește aplicarea în timp a modificărilor intervenite în regimul căilor de atac depinde dezlegarea recursului aflat pe rol: dacă Înalta Curte de Casație și Justiție va interpreta dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 27 din Codul de procedură civilă în sensul că statuările definitive și obligatorii pentru viitor ale deciziilor Curții Constituționale în materia sferei de cuprindere a căilor de atac privesc doar cauzele ce învestesc instanțele ulterior publicării deciziei instanței constituționale, soluția ce se poate da excepției de inadmisibilitate a recursului în speța pendinte va fi diferită de cea atrasă de o interpretare a textelor în sensul că decizia instanței de contencios constituțional se aplică și litigiilor în curs.

Trebuie menționat că obiectul litigiului este reprezentat de pretenții mai mici de 1.000.000 lei în materie civilă, litigiul decurgând dintr-o convenție civilă (tranzacție), iar nu din fostele raporturi de muncă dintre părți.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece asupra acestei probleme punctuale Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat (cu titlu principal) printr-o altă hotărâre dată publicității, astfel cum rezultă din consultarea jurisprudenței instanței supreme.

Astfel, chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări nu se circumscrie doar interpretării dreptului comun în materia legii aplicabile hotărârii din perspectiva căilor de atac, motivelor și termenelor (art. 27 din Codul de procedură civilă), ci și posibilității unui conflict punctual de aplicare generat de modul de interpretare a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție cu privire la semnificația sintagmei "pentru viitor".

În ce privește condiția noutății, în general, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat că, deși a existat o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a atins, incidental, în cadrul considerentelor, chestiunea în discuție (Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018, paragrafele 41-43), totuși, aceste considerente au fost cuprinse într-o hotărâre de respingere ca inadmisibilă a sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, iar sesizarea instanței supreme viza o problemă de drept diferită de cea în discuție, ceea ce ridică problema caracterului general și a obligativității considerentelor respective, jurisprudența și doctrina fiind neunitare în modul în care le recunosc sau nu aplicabilitate generală și obligatorie.

În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privința admisibilității unor astfel de recursuri (prefigurat de modul diferit de indicare în hotărârile pronunțate în apel a căilor de atac incidente, în pricini de natura celei din litigiul pendinte, la nivelul secțiilor și completelor instanței de sesizare) a căror declarare a fost stimulată de decizia Curții Constituționale și a căror judecată este iminentă, cu atât mai mult cu cât doctrina a exprimat deja două puncte de vedere opuse.

Pe de o parte, s-a exprimat opinia că deciziile Curții Constituționale produc efecte inclusiv în litigiile în curs, prevederile art. 25-27 din Codul de procedură civilă nefiind aplicabile decât în situația unei modificări legislative, iar nu în aceea a pronunțării unor decizii ale Curții Constituționale.

Pe de altă parte, s-a învederat atât că efectele deciziilor de neconstituționalitate sunt similare abrogării, neputând fi mai energice decât efectele abrogării, cât și că instanțele judecătorești sunt suverane să determine modul în care deciziile Curții Constituționale prin care se declară neconstituțional un text cu putere de lege se aplică în cazul litigiilor aflate în curs, realizând astfel o analiză proprie și directă a semnificației art. 147 alin. (4) din Constituție. Totodată, s-a apreciat că, de vreme ce atât abrogarea, cât și declararea neconstituționalității produc efecte numai pentru viitor, aplicarea în timp a deciziei Curții Constituționale nu poate fi desprinsă de regimul general conturat de art. 25-27 din Codul de procedură civilă, cu consecința aplicării deciziei numai proceselor începute în viitor.

Consistența opiniilor doctrinare divergente, pertinența argumentelor învederate în ambele opinii lasă să se întrevadă iminența unei consistente practici neunitare, cu consecințe păgubitoare pentru justițiabili și pentru cerința aplicării unitare, egale și predictibile a legii, motiv pentru care mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile este util și necesar pentru dezlegarea chestiunii de drept enunțate. Din aceste opinii divergente rezultă și că problema de drept este una concretă, serioasă și suficient de dificilă, neavând o dezlegare evidentă, univocă.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data formulării sesizării, respectiv 21 martie 2018.

Prin încheierea de sesizare din data de 23 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 6.892/101/2014, completul de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă învestit cu soluționarea recursului a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

Sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în complet de filtru, fiind învestită, în principiu, cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar dacă recursul exercitat ar fi considerat admisibil, Înaltei Curți de Casație și Justiție i-ar reveni competența de soluționare a căii de atac conform art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, obiect al recursului fiind o decizie pronunțată în apel de către o curte de apel.

Câtă vreme însăși chestiunea admisibilității recursului constituie obiectul întrebării prealabile, s-a considerat că această condiție trebuie a se constata îndeplinită, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (a se vedea, paragraful 49 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017).

Și cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin adresarea întrebării preliminare s-a considerat că este îndeplinită.

Deși problema supusă analizei instanței supreme în cadrul prezentei proceduri este exclusiv una de drept procesual civil, iar nu de drept material, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul competenței sale de soluționare a sesizărilor în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile este deja consacrată în sensul menționat, astfel încât de lămurirea chestiunii interpretării și aplicării art. 27 din Codul de procedură civilă și a aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 depinde soluționarea pe fond a cauzei, câtă vreme admisibilitatea recursului constituie o chestiune prioritară analizei pe fond a căii de atac.

Noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, de asemenea, constituie o cerință îndeplinită.

Chestiunea de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită a fost generată de publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, ceea ce, ca reper temporal, reprezintă un eveniment juridic de dată recentă.

Chiar dacă interpretarea efectelor unor decizii ale Curții Constituționale și modalitatea de integrare a acestora în cuprinsul corpului legii din care norma sau sintagma, prin ipoteză, declarate neconstituționale, fac parte, au fost analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în unele decizii pronunțate în cadrul competenței sale de soluționare a sesizărilor prin care își îndeplinește rolul de asigurare a practicii unitare (recurs în interesul legii și procedura hotărârii prealabile), chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării de față este diferită. În acest sens pot fi menționate Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii - sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă -, sau hotărârea prealabilă reprezentată de Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018, adoptată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost pronunțat sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă care consacra soluția aplicării imediate a legii noi și proceselor în curs de judecată, potrivit art. 725 alin. 1, în timp ce pentru căile de atac și termenele în care acestea puteau fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești funcționa regula aplicării legii în vigoare de la data pronunțării lor, conform art. 725 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, hotărârea prealabilă reprezentată de Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017 a dezlegat o problemă de drept diferită față de cea supusă dezlegării în sesizarea de față, anume - interpretarea și aplicarea în timp a dispozițiilor art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă, forma anterioară modificării prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 17/2017 în raport cu efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016.

Totodată, s-a apreciat că dezlegarea de principiu ce se solicită privește o chestiune de drept serioasă și veritabilă, cu impact semnificativ asupra practicii judiciare atât la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (vizând competența sa ca instanță de recurs, potrivit art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă), cât și al tuturor curților de apel din țară, întrucât problema se pune în aceleași coordonate de evaluare și în ceea ce privește recursurile declarate după data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 împotriva deciziilor date în apel de tribunale în litigiile având ca obiect cereri evaluabile situate sub pragul valoric de 200.000 lei; de aceea s-a considerat că această chestiune de drept are un mare și iminent potențial de a genera practică neunitară, astfel încât se impune prevenirea acesteia prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Chestiunea de drept asupra căreia se solicită o dezlegare de principiu nu a făcut obiectul pronunțării Înaltei Curți de Casație și Justiție pe cale principală într-o altă hotărâre prealabilă având acest obiect, nu este nici obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu a primit o dezlegare de principiu în jurisprudența instanței supreme vizând competența sa ca instanță de recurs, potrivit datelor consultate la momentul pronunțării încheierii de sesizare.

Cu toate acestea, s-a constatat că, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente decizorii - în analiza condiției de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, anume condiția referitoare la învestirea instanței de trimitere cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță - Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, la paragrafele 41-43, a făcut aprecieri pe acest aspect.

Având în vedere însă că nu există un punct de vedere unitar în doctrină și jurisprudență cu privire la valoarea obligatorie a unor considerente decisive și decizorii inserate în cuprinsul unei hotărâri prealabile prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, precum și împrejurarea că, și după publicarea Deciziei nr. 3 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept continuă controversa cu privire la interpretarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, în special din cauza celor inserate de instanța de contencios constituțional în paragraful 32 al deciziei, s-a considerat că prezenta sesizare ar trebui considerată admisibilă și din acest punct de vedere, în sensul de a se da o dezlegare de principiu acestei chestiuni de drept pe cale principală.

În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul competenței sale ca instanță de recurs, s-a arătat că nu au fost pronunțate decizii cu privire la admisibilitatea recursului declarat împotriva deciziilor date în apel de curțile de apel în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani de peste 200.000 lei.

Astfel, din verificarea evidențelor celor două secții civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a rezultat că acest segment de cauze se află în cursul procedurii de filtrare a recursului, în condițiile prevăzute de art. 493 din Codul de procedură civilă, stadiul acestora fiind diferit - fie procedura de întocmire a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fie de comunicare a acestuia după însușirea de către completul de judecată învestit cu soluționarea lui ori chiar de analizare a admisibilității în principiu.

Din cuprinsul rapoartelor asupra admisibilității în principiu se constată însă că, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu există un punct de vedere unanim cu privire la chestiunea admisibilității recursurilor; o a doua observație este aceea că punctul de vedere majoritar este în sensul inadmisibilității recursului în ipoteza supusă spre analiză în procedura întrebării prealabile.

În consecință, s-a apreciat admisibilă sesizarea formulată, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită având un mare potențial de practică neunitară care poate fi uniformizată pe această cale.

Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, prin încheierea de sesizare din 5 aprilie 2018 pronunțată în Dosarul nr. 529/2/2018 a apreciat, de asemenea, ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele aspecte:

Curtea de Apel București a fost învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea unei cereri de recurs împotriva unei decizii pronunțate în apel de către tribunal (ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017).

Astfel, s-a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 20 iulie 2017, iar decizia atacată cu recursul ce face obiectul dosarului pendinte a fost pronunțată la data de 26 octombrie 2017.

De lămurirea chestiunii de drept privind modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă coroborate cuart. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât dezlegarea dată influențează soluția ce urmează a fi pronunțată asupra recursului.

Astfel, în măsura în care textele de lege se interpretează în sensul că legea aplicabilă căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri judecătorești este legea în forma în vigoare la data la care a început procesul, inclusiv în ipoteza în care pe parcursul procesului, însă înainte de pronunțarea hotărârii, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional un text de lege care limita accesul la o cale de atac, recursul ar putea fi respins ca inadmisibil, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În concret, această instanță de sesizare a constatat că litigiul în care a fost pronunțată decizia atacată cu recurs are ca obiect o cerere de chemare în judecată ce cuprinde mai multe capete de cerere, a căror valoare, stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 98 și art. 101 din Codul de procedură civilă, se situează sub pragul valoric de 1.000.000 lei prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, text de lege declarat parțial neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Totodată, s-a constatat că decizia atacată cu recurs a fost pronunțată la data de 26 octombrie 2017, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, astfel încât modalitatea de interpretare a prevederilor art. 27 din Codul de procedură civilă este de natură a influența soluția ce se va pronunța asupra recursului declarat în cauză.

Chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate, întrucât, deși își are izvorul în prevederile Codului de procedură civilă actual și ale Legii nr. 47/1992, dificultățile reale de interpretare a acestor texte de lege au apărut după data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017.

În consecință, în funcție de efectele pe care Decizia Curții Constituționale le poate produce în concret în momentul de față în realitatea juridică și socială, implicit cu privire la admisibilitatea căilor de atac exercitate, chestiunea de drept supusă analizei justifică un caracter de noutate.

De asemenea, problema de drept pusă în discuție nu face obiectul unei jurisprudențe constante nici a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici a celorlalte instanțe de judecată învestite cu soluționarea unor recursuri declarate împotriva unor hotărâri judecătorești ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Din verificările efectuate s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanța supremă nu a statuat în mod direct prin pronunțarea unei hotărâri prealabile și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile din dosarele în care s-au formulat cele trei sesizări conexate nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept. V. Punctele de vedere exprimate de titularii sesizărilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În cadrul completului de judecată al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă sunt împărtășite două opinii, în sensul că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și ale art. 27 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, de declarare a neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", se va produce, astfel cum arată art. 147 alin. (4) din Constituție, "numai pentru viitor", așadar situațiilor juridice viitoare, iar nu și celor în curs - cu excepția însuși a litigiului în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate și, respectiv, opinia contrară.

Potrivit primei opinii, în această materie, "situația juridică" nu este hotărârea judecătorească, privită în mod izolat, ci însuși procesul civil (lato sensu), în ansamblul său, având în vedere și opțiunea de principiu a legiuitorului [art. 24, art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă], ca întregul proces să fie guvernat de o singură lege, aceea de la data pornirii sale, pentru a asigura respectarea previziunilor și intereselor legitime ale părților litigante. Modificarea regimului căilor de atac pe parcursul unor litigii concrete, aflate în curs de soluționare, prin adăugarea ori suprimarea unei căi de atac, a unor motive, condiții de admisibilitate etc., este de natură a avantaja o parte în detrimentul celeilalte, ceea ce rupe echilibrul procesual, egalitatea armelor și afectează, astfel, echitatea procesului, ca drept fundamental reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Numai în aparență conferirea unei căi suplimentare de atac este o soluție favorabilă, ea fiind favorabilă doar părții care a pierdut și defavorabilă părții care a obținut o hotărâre definitivă, în sistemul legii de la data începerii procesului. Totodată, soluția reținută cu valoare de principiu trebuie să fie unitară, indiferent dacă se adaugă ori se suprimă o cale de atac.

Așadar, chiar dacă se acceptă teza în sensul că efectele deciziilor Curții Constituționale trebuie determinate, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, în mod unitar, pentru toate ramurile de drept și fără a ține seama de diferitele norme de drept tranzitoriu specifice acestora, singura exigență constituțională este ca deciziile instanței constituționale să se aplice tuturor situațiilor juridice viitoare (ba chiar se accentuează ideea aplicării doar pentru viitor, prin cuvântul "numai" ce precede sintagma "pentru viitor"), nicidecum celor în curs.

Or respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil implică aplicarea deciziei Curții Constituționale numai cererilor de chemare în judecată formulate după data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 aDeciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, de vreme ce acest moment procesual fixează data începerii procesului (art. 192 din Codul de procedură civilă), iar potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătorești rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Totodată, s-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești sunt general competente să stabilească efectele în timp ale deciziilor Curții Constituționale în cauzele concrete pe care le judecă, din acest punct de vedere considerentele Curții Constituționale având valoare orientativă, iar nu obligatorie pentru instanțele judecătorești. Sunt, desigur, obligatorii considerentele care explică soluția de declarare a neconstituționalității și explică standardele constituționale care trebuie respectate în privința situațiilor juridice viitoare, însă nu sunt obligatorii aprecierile Curții Constituționale asupra manierei concrete în care deciziile sale se vor repercuta asupra cauzelor în curs de judecată. În acest sens, de altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat prin Decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018, că nu intră în sfera considerentelor necesare, care explică și justifică soluția adoptată cu privire la excepția de neconstituționalitate, acele considerente prin care instanța constituțională "indică în ce modalitate trebuie făcută aplicarea în timp a efectelor deciziilor sale de către instanțele de judecată în litigii concrete deduse judecății. Aceasta întrucât, aplicarea în timp a unei norme (căreia îi este asimilabilă, după data publicării, și decizia Curții Constituționale, prin valoarea obligatorie și de opozabilitate erga omnes pe care o are) intră în sfera de jurisdicție ordinară, cea care dă dezlegare raporturilor litigioase concrete deduse judecății" (paragraful 58, precum și paragrafele 54, 59-63 din decizie).

Această opinie subliniază că dezlegarea de principiu a chestiunii de drept enunțate nu are ca scop subminarea obligativității deciziei Curții Constituționale, obligativitate care este în afara oricărei discuții, ci realizarea unei interpretări obligatorii asupra unei chestiuni de drept noi și controversate, respectiv maniera în care respectiva decizie produce sau nu efecte (ratione temporis) asupra proceselor civile în curs la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Obiectul acestei sesizări privește numai acele cereri evaluabile în bani având o valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv pentru care legea (Codul de procedură civilă ori legile speciale) nu prevăd o exceptare de la dreptul la recurs în considerarea naturii cauzei (de exemplu, cereri formulate de asociațiile de proprietari, litigiile de muncă și asigurări sociale, contestațiile la executare, cereri privitoare la raporturile de vecinătate, evacuări, grănițuiri, obligații de întreținere etc.), aceste exceptări fiind în continuare în vigoare.

În opinia opusă, soluția care se impune este aceea că art. 27 din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se va produce, cu respectarea art. 147 alin. (4) din Constituția României, pentru viitor, dar imediat, asupra tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate ulterior, indiferent de data pornirii procesului.

Argumentele de interpretare pornesc de la împrejurarea că, fiind ridicată excepția într-un dosar în curs de judecată anterior (prin forța lucrurilor) deciziei de neconstituționalitate, o interpretare care ar impune aplicarea deciziei doar proceselor născute ulterior acesteia ar genera fie neaplicarea dispozițiilor Curții Constituționale tocmai în dosarul în care a fost ridicată, fie aplicarea discriminatorie doar în acest dosar, dar nu și în altele aflate în curs și în ipoteza similară de a fi fost declanșate anterior.

Mai mult, dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă privind cazurile de revizuire impun aplicarea deciziei de neconstituționalitate în cauza în care a fost ridicată excepția și tranșarea problemei în sensul aplicabilității imediate a deciziei într-un proces pornit anterior, astfel că nu se justifică o rezolvare diferită a problemei în cazul celorlalte procese aflate în ipoteze similare,art. 27 din Codul de procedură civilă urmând a fi interpretat în sensul că nu se întinde și asupra situațiilor generate de declararea neconstituțională a unor texte de lege.

Completul de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă a arătat că, în sistemul de drept românesc, efectele deciziilor Curții Constituționale se produc numai pentru viitor - ex nunc, ele neputând opera cu efect retroactiv - ex tunc, respectiv de la intrarea lor în vigoare.

De aici decurge consecința că, până la data publicării deciziei de neconstituționalitate, respectiva normă juridică se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât, dacă s-a făcut aplicarea acesteia în cadrul unei proceduri judiciare soluționate printr-o hotărâre definitivă, principiul neretroactivității legii civile ce se reflectă și în art. 147 alin. (4) din Constituție impune respectarea securității raporturilor juridice cu privire la aceste situații juridice finalizate - facta praeterita.

Chestiunea pe care o ridică întrebarea prealabilă ce constituie obiectul sesizării privește efectele deciziei de neconstituționalitate cu privire la procesele în curs, facta pendentia.

Această chestiune trebuie abordată, pe de o parte, prin prisma raportului dintre art. 27 din Codul de procedură civilă și art. 147 din Constituția României, iar pe de altă parte, în contextul caracterului obligatoriu al considerentului 32 din Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

Potrivit art. 147 din Constituția României, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curții Constituționale generează încetarea pentru viitor a efectelor juridice ale normelor constatate ca fiind neconstituționale.

Așadar, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și-a încetat efectele cât privește sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".

Ieșirea din vigoare a normei doar în privința părții din text constatate ca fiind neconstituționale este asimilată unei abrogări parțiale a normei, așadar unei modificări legislative.

În această situație se pune problema existenței unui conflict de legi, întrucât din perspectiva aplicării în timp a normei, dispoziția legală în forma reconfigurată ca urmare a deciziei Curții Constituționale reprezintă legea nouă.

În mod evident, regulile după care se soluționează conflictul de norme procesual civile se regăsesc în Codul de procedură civilă, respectiv în cuprinsul prevederilor art. 24-27, indicate în doctrină drept norme generale de drept tranzitoriu.

Din această perspectivă, principiul aplicării pentru viitor a deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție, nu împiedică, ci dimpotrivă, impune aplicarea dispozițiilor art. 24-27 din Codul de procedură civilă, atât timp cât diferitele situații juridice ce reclamă stabilirea în concret a legii aplicabile în cazul unui conflict de norme nu pot fi rezolvate doar prin raportarea la legea fundamentală.

Cât privește paragraful 32 din Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, s-a observat absența oricărei referiri în conținutul acestuia la normele Codului de procedură civilă, ceea ce denotă mai degrabă intenția de a se sublinia aplicarea pentru viitor aart. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma configurată după eliminarea sintagmei ce a generat constatarea de neconstituționalitate, decât aceea de a se tranșa în mod efectiv chestiunea aplicării în timp a legii de procedură civilă și doar prin raportare la legea fundamentală.

Mai mult decât atât, s-a constatat că instanța constituțională, în Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, nu a extins controlul de constituționalitate și asupra dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă în măsura în care s-ar fi considerat că admiterea excepției de neconstituționalitate nu putea fi disociată de acest text, astfel cum stabilește art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992: "În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare."

Din aceste motive, considerentul în discuție nu împiedică stabilirea legii incidente, din perspectiva aplicării în timp a legii, prin raportare la regulile de soluționare a conflictului de norme procesual civile, respectiv la dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă vizând legea aplicabilă hotărârilor.

Chiar acceptând fără rezerve caracterul obligatoriu și al acestor considerente ale Curții Constituționale (paragraful 32 din Decizia nr. 369 din 30 mai 2017), dincolo de caracterul incontestabil al obligativității generale a deciziei de constatare a neconstituționalității sintagmei menționate din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, s-a opinat că aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 va privi toate hotărârile pronunțate după data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, însă în procesele pornite ulterior datei de 20 iulie 2017.

S-a considerat că o atare soluție este impusă de dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă, întrucâtart. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 reprezintă o normă ce constituie legea aplicabilă hotărârilor pentru etapa tranzitorie reglementată de acest act normativ, până la intrarea în vigoare a tuturor dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă.

În condițiile în care - în forma în care este redactat de legiuitor - art. 27 din Codul de procedură civilă nu cuprinde vreo excepție și nici nu prevede posibilitatea recunoașterii unor excepții de la regula pe care o consacră (fie și pe calea unor considerente ale unor decizii ale Curții Co