ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1729/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să admită acțiunea și, în consecință, să dispună:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3654 din 13 iunie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1883 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3654 din 13 iunie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata C. S.A.

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 24 august 2018.

Prin recursul formulat, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea căii de atac și casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii pe fond a cererii, în sensul de a se constata ca abuzive clauzele de risc valutar și de a se dispune înghețarea cursului valutar.

În opinia recurenților, instanța de apel a respins, în mod eronat, apelul și a menținut sentința tribunalului, hotărârea fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speță.

Astfel, instanța de apel a reținut obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul, ca urmare a principiului nominalismului monetar, respingând ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor, fără a analiza cauza în raport de dispozițiile legale în materie și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că nu este întemeiată cererea reclamanților referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, fără să analizeze elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, deși acțiunea promovată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți au solicitat să se observe că instanța de apel, contrar dispozițiilor legale în materie, jurisprudenței naționale și celei europene, a reținut, prin hotărârea atacată, extrem de succint, faptul că împrumutații nu puteau afirma că nu înțeleg că rambursarea creditului se va face în franci elvețieni, nefiind analizată esența clauzei defăimate ca abuzivă.

În realitate, reclamanții au susținut faptul că nu au cunoscut că riscul valutar, astfel cum este el regăsit în clauza contestată (care este nenegociată), cade doar în sarcina lor, ca și împrumutați.

Clauza în discuție este una ce creează un dezechilibru contractual menit să avantajeze banca pârâtă care nu suferă nicio pierdere.

Banca a fost de rea-credință, întrucât nu și-a îndeplinit obligația de informare și, mai mult, a recurs la manopere dolosive pentru acapararea clientelei, prezentând în mod asumat francul elvețian ca fiind cea mai sigură monedă, cu cel mai mic risc de creștere pentru o perioadă foarte mare de timp, deși, ulterior, s-a dovedit că băncile cunoșteau la acel moment că va urma o creștere exorbitantă a francului elvețian, fiind de fapt o monedă extrem de nesigură.

Este total eronată afirmația, conform căreia nu are caracter abuziv clauza care obligă împrumutații să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere ceea ce au contestat reclamanții, respectiv riscul valutar reținut doar în sarcina lor, situație în care se află pe o poziție de inferioritate în raport cu instituția bancară.

Autorii căii de atac au solicitat instanței de recurs să observe că din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească), ce vizează creditele în franci elvețieni, rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, aspect pe care instanța de apel nu l-a reținut și nu l-a aplicat în speță, astfel cum a prevăzut directiva europeană.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, principiul nominalismului monetar.

Astfel, în decizia recurată, se reține că împrumutaților li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să se țină seama de împrejurarea că împrumutații nu au încasat franci, ci au încasat/tras RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Este de notorietate faptul că niciun împrumutat în franci elvețieni nu a ridicat de la bancă o sumă în franci elvețieni.

În speța dedusă judecății, reclamanții au primit suma împrumutată în euro, deși contractul a fost semnat ca având moneda de creditare în franci elvețieni.

Recurenții-reclamanți au menționat că este vorba despre un dezechilibru fundamental având în vedere creșterea cu 200% a gradului de povară financiară, raportat la momentul semnării contractului de credit.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt), recurenții-reclamanți au apreciat că obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului conform Curții de Justiție a Uniunii Europene», clauzele în discuție nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, așa cum au reținut instanțele anterioare.

În ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului, s-a arătat că există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, în condițiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai susținut faptul că instanțele au dreptul să examineze, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene la care au făcut trimitere în memoriul de recurs (C-484/08 și C-241/98), caracterul abuziv al clauzelor privind prețul contractului, chiar dacă sunt redactate în mod clar și inteligibil și, cu atât mai mult au acest drept atunci când acele clauze nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, dat fiind faptul că în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", dar această analiză se impune a fi făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie să se țină seama de faptul că ele nu au fost negociate.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, este eronată și în contradicție cu dispozițiile privind protecția consumatorului, dar și cu jurisprudența națională și cu cea europeană, reținerea instanței de apel care afirmă că trebuie să lipsească negocierea pentru a fi în prezența unui contract de adeziune.

Prin această afirmație, instanța de apel lasă fără efecte Legea nr. 193/2000, care prevede că este necesar să se dovedească negocierea de către banca profesionistă, pentru ca o clauză să nu fie considerată abuzivă, prezumția relativă fiind aceea de nenegociere, tocmai din cauza caracterului preformulat și prestabilit al contractelor de credit.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au solicitat Înaltei Curți să observe faptul că instanța de apel a reținut, în mod greșit, caracterul contractului de credit ca fiind unul de adeziune, întrucât prin legea privind protecția consumatorilor exact acest aspect se încearcă a fi evitat.

Contractul de credit este unul sinalagmatic, însă în condițiile în care clauzele nu sunt negociate, iar banca nu oferă posibilitatea consumatorilor de a interveni în conținutul clauzelor, acest contract devine un contract de adeziune.

În continuare, s-a arătat că de esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv că o parte se obligă să dea, să facă sau să se abțină de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților, rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele cu privire la riscul valutar și nu numai, prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi, fără să existe și obligații corelative.

Autorii căii de atac au mai solicitat Înaltei Curți să aibă în vedere, în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, ceea ce instanța de apel nu a analizat și anume buna-credință a băncii pârâte.

În acest sens, au învederat că la momentul încheierii contractului, pe fondul unei campanii publicitare agresive a băncilor în ceea ce privește siguranța francului elvețian, contractarea creditului în moneda CHF s-a prefigurat a fi cea mai avantajoasă față de alte oferte de creditare în RON sau în euro, în condițiile în care moneda elvețiană nu are o circulație efectivă pe piața românească, nu este folosită în tranzacții, în numerar sau virament.

Valoarea francului elvețian s-a dublat în raport cu moneda națională, cu consecințe directe asupra obligațiilor reclamanților de restituire a ratelor, ceea ce a produs un dezechilibru major cu privire la prestațiile reciproce ale părților, în detrimentul consumatorilor, cu efectul obținerii unui profit pentru bancă, fără să existe o contraprestație din partea acesteia.

Prin urmare, reclamanții sunt obligați la prestații vădit disproporționate în raport cu cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Față de aceste argumente, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat instanței de recurs să observe că banca pârâtă nu a respectat obligația de informare a împrumutaților, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu aceștia.

Pe cale de consecință, împrumutații nu au avut posibilitatea reală de a reflecta și de a analiza riscurile la care se expun în cazul accesării unui credit în moneda CHF, înainte de încheierea contractului.

Pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul producerii de efecte juridice, recurenții consideră că se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către împrumutați și înghețarea cursului de schimb valutar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susținerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B., stabilindu-se termen pentru soluționarea pe fond a acestuia la data de 5 decembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petenții A. și B. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părților, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la 25 februarie 2021.

La termenul din 25 februarie 2021 s-a suspendat judecata recursului, conform dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., iar la data de 18 mai 2021 recurenții-reclamanți A. și B. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 16 septembrie 2021, cu citarea părților pentru discutarea cererii de repunere pe rol și pentru recurs, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei civile nr. 1883 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și reținerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenții nu au formulat critici de nelegalitate, ci s-au limitat la a susține faptul că instanța de apel a reținut greșit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar, concluzionând în sensul că nu se poate da curs solicitării de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Cu alte cuvinte, autorii căii de atac susțin că hotărârea recurată conține motive contradictorii, în sensul că acțiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispozițiile legii speciale, dar și principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicție din punct de vedere juridic.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Raționamentul logico-juridic expus de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reținut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, față de natura contractului încheiat de reclamanții A. și B. cu pârâta C. S.A. (împrumut de consumație cu dobândă).

Soluția dată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenții-reclamanți nu sunt mulțumiți de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reține că nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamanții din prezenta cauză au încasat suma împrumutată în euro, și nu în franci elvețieni, atâta timp cât creditul a fost contractat în moneda străină.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta, contrar dispozițiilor legale în materie, jurisprudenței naționale și celei europene, a reținut, prin hotărârea atacată, extrem de succint, faptul că împrumutații nu puteau afirma că nu înțeleg că rambursarea creditului se va face în franci elvețieni, nefiind analizată esența clauzei defăimate ca abuzivă.

Prin recursul formulat în cauză, s-a arătat că reclamanții nu au cunoscut că riscul valutar, astfel cum este el regăsit în clauza contestată (care este nenegociată), cade doar în sarcina lor, ca și împrumutați și, pe cale de consecință, clauza în discuție este una ce creează un dezechilibru contractual menit să avantajeze banca pârâtă care nu suferă nicio pierdere.

S-a mai învederat faptul că banca a fost de rea-credință, întrucât nu și-a îndeplinit obligația de informare și, mai mult, a recurs la manopere dolosive pentru acapararea clientelei, prezentând în mod asumat francul elvețian ca fiind cea mai sigură monedă, cu cel mai mic risc de creștere pentru o perioadă foarte mare de timp, deși, ulterior, s-a dovedit că băncile cunoșteau la acel moment că va urma o creștere exorbitantă a francului elvețian.

Cu alte cuvinte, consideră că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențele de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzei de risc valutar și că prin aceasta s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 7 martie 2008.

Prin urmare, contractul de credit nr. x este guvernat, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la data încheierii (7 martie 2008), respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniștiși consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată reclamanții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceștia au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestuia, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data contractării împrumutului.

Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că autorii căii de atac reiau alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și la necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că prevederea contractuală ce obligă reclamanții să restituie suma împrumutată în valuta în care a fost acordată nu presupune dificultăți de înțelegere, fiind clară și inteligibilă.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, ținându-se seama de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16, Andriciuc și alții), soluție confirmată, ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în cauza C-81/19.

Așa cum s-a arătat mai sus, recurenții-reclamanți au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la contractării împrumutului.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să îi informeze pe împrumutați despre riscul hipervalorizării monedei CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind în sensul că francul elvețian era o monedă stabilă, motiv pentru care, era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare sau de înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegare pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE sau reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că recurenții-reclamanți pretind, în realitate, o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță.

Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea sau inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții-reclamanți care doresc stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, întrucât sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege, rezultă că legiuitorul a consacrat, în mod expres, teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte sau să beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, Andriciuc și alții, paragraful 29, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Așadar, rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a concluzionat în sensul că respectiva clauză, contestată de către reclamanți, este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, pronunțată în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al hotărârii anterior menționate s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri".

Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 s-a reținut, pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauză, se observă că prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în convenție a articolului 1578 din C. civ. de la 1864, ce reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenții-reclamanți, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii referitoare la obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1883 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.