ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1148/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 6 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea caracterului abuziv al contractului din perspectiva riscului valutar si constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 3.1 parțial și art. 6.3 teza finala din contractul de credit nr. x din 26 mai 2008; constatarea nulității absolute a acestor clauze; repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor încasate în temeiul acestor clauze abuzive, lovite de nulitate absolută sau compensarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive cu sumele rămase de achitat, precum și lipsirea de efect a acestor clauze pentru viitor, prin înghețarea cursului de la data tragerii creditului/stabilizarea cursului de schimb CHF/RON, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii contractului, până la finalizarea contractului, cu menționarea nivelului dobânzii din contract; constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în art. 4.2 din contractul de credit privind impunerea unui asigurător si anularea acestei clauze; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6379/2016 din 13 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 243/2018 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse la art. 4.2 din contractul de credit nr. x din 26 mai 2008 în ceea ce privește obligația împrumutatului de a încheia contract de asigurare cu una din societățile agreate în prealabil de către bancă, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a luat act că apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel în mod eronat a admis numai în parte apelul formulat de reclamantă și a menținut soluția de respingere a acțiunii pe capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Susține că riscul valutar este suportat exclusiv de împrumutat și că în contract nu se prevede mecanismul cursului de schimb astfel că recurenta nu a putut cunoaște și evalua costurile suplimentare impuse de contractatea unui credit în franci elvețieni. Se mai afirmă că respectivele clauze contractuale nu sunt redactate în mod clar și inteligibil și nu au fost negociate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa la aceeași lege.

În opinia recurentei, sunt aplicabile cele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Kasler, aspect ignorat de instanța de apel, deoarece tragerea și restituirea creditului s-au efectuat în monedă națională, echivalent sumelor de bani în CHF. Se susține că recurenta nu a știut, la momentul încheierii contractului de credit, că va trebui să plătească ca parte a ratelor și diferența dintre cursul de schimb valutar la vânzare și cel la cumpărare al francului elvețian, ceea ce încalcă prevederile Directivei 93/13. Menționează că a avut intenția de a încheia un contract de credit în RON și că a primit suma împrumutată în RON și nu în CHF, dar curtea de apel a reținut în mod nejustificat că ar fi primit efectiv creditul în CHF, întemeindu-se pe art. 2.1 și art. 2.2 din contract.

Autoarea căii de atac menționează că, deși banca a explicat din punct de vedere gramatical ce înseamnă riscul valutar, nu a arătat care sunt consecințele acestuia, ceea ce demonstrează caracterul abuziv al respectivelor clauze contractuale. Mai susține că banca a orientat consumatorii spre contractarea creditelor în CHF, deși ar fi putut prevedea, în calitate de profesionist, hipervalorizarea acestei monede.

Recurenta-reclamantă arată că suma suplimentară pe care consumatorul trebuie să o achite ca urmare a diferențelor de curs valutar nu este inclusă în obiectul principal al contractului, clauza respectivă putând fi analizată din perspectiva caracterului abuziv. Mai arată că instanța de apel trebuia să țină seama de aspectele stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, cu motivarea din respectiva încheiere, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243/2018 din 1 februarie 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 16 octombrie 2019, în ședință publică.

La termenul de la 16 octombrie 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care se susține că au fost încălcate prevederile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 și că nu au fost avute în vedere aspectele stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Kasler și Cauza C-186/16 Andriciuc în cadrul analizei caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar vor fi înlăturate întrucât aceste prevederi contractuale sunt excluse de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel cum s-a reținut în hotărârea atacată.

Instanța supremă constată că prin clauzele contestate se instituie obligația recurentei-reclamante de a suporta diferențele rezultate din convertirea sumei destinate refinanțării și suma efectiv necesară rambursării integrale a creditului refinanțat și obligația de a constitui suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, banca fiind îndreptățită să utilizeze disponibilitățile din contul recurentei pentru a cumpăra o sumă de bani egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb.

Analizând conținutul prevederilor contractuale în discuție, curtea de apel a reținut în mod corect că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă s-a obligat prin contractul de credit să constituie suma necesară rambursărilor în valuta prevăzută în graficul de rambursare care face referire la moneda CHF.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva C. a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., astfel cum a reținut și instanța de apel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractuale în discuție nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care se încearcă a se demonstra aplicabilitatea celor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Kasler întrucât recurenta solicită Înaltei Curți să reevalueze situația de fapt stabilită de instanța devolutivă, respectiv să analizeze modalitatea în care a fost acordat efectiv creditul și circumstanțele în care a fost încheiat contractul. Susținerile autoarei căii de atac sunt incompatibile cu structura recursului care nu permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. Curtea de apel a stabilit, în temeiul art. 2.1 și art. 2.2 din contract, că suma împrumutată a fost pusă la dispoziția recurentei în franci elvețieni. Față de acest aspect, se constată că statuările din decizia recurată sunt corecte în sensul că premisele din litigiul de față nu sunt identice cu cele din Cauza C-26/13 Kasler și că această hotărâre a instanței europene nu este aplicabilă în cazul recurentei.

Argumentele din memoriul de recurs ce vizează aspectele legate de informarea consumatorului cu privire la riscurile de hipervalorizare a monedei creditului și de caracterul nenegociat al clauzelor contestate reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243/2018 din 1 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.046 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243/2018 din 1 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.046 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.