ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 553/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 15.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care:

- să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.3, 3.5, 3.7 și 4.1 din contractul de credit nr. x din 23.11.2007;

- să fie obligată banca să mențină elementele componente ale dobânzii stabilite prin contractul inițial, respectiv valoarea marjei fixe de la data încheierii contractului și indicele de referință Libor actualizat periodic;

- să se dispună obligarea băncii la restituirea sumelor percepute abuziv în temeiul clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive;

- să se dispună obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute abuziv în temeiul clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive;

- să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - RON prin raportare la cursul de la momentul semnării contractului;

- să se dispună denominarea plăților în monedă națională.

Prin sentința civilă nr. 628 din 6 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 2526 din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 628 din data de 06.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 3.3 teza a II-a din contract. În complet de divergență, cu majoritate, a păstrat soluția de respingere a cererii de restituire a sumei încasate cu titlu de dobândă excedentară și a dobânzii legale aferente.

Cu opinia separată a doamnei judecător C., în sensul a se dispune restituirea către reclamantă a diferenței de dobândă dintre cuantumul de 5,90% pe an, aplicat în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă, și cuantumul de 4,90% pe an, stabilit inițial prin contract, pentru perioada începând cu al doilea an de creditare până în luna septembrie 2010, precum și plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit.

În complet inițial de apel, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că soluția prin care instanța a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzelor de la art. 3.3. teza a II-a referitoare la dobânda revizuibilă, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar motivarea instanței de apel contravine condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Astfel, arată că instanța a considerat a fi îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ, deși legea nu prevede nimic în sensul justificării oferite de instanțe, iar Legea nr. 193/2000 și jurisprudența CJUE prevede cu totul alte criterii, chiar contrare celor reținute în decizia atacată.

Prin urmare, recurenta consideră că soluția prin care instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă din contract, a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză a clauzelor prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza in care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speță există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Recurenta susține că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit și anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că "din modul cum au fost formulate aceste clauze, ce dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral dobânda, se poate costata că nu se da ca reper vreun indicator concret la care părțile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii."

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, în data de 23.11.2007 - data încheierii contractului de credit - nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau un alt criteriu, ci era suficient să se prezinte doar motivul care ar conduce la modificare dobânzii, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziției exprese din alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000:

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia", ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3. teza a II-a.

Prin urmare, recurenta apreciază că este greșită motivarea instanței de apel (pagina 9 și 10 din decizia recurată) în sensul că această clauză nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, "modificarea ratei anuale a dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar și previzibil prevăzut în contract."

Apreciază că sintagma "evoluția pieței financiare" sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, în plus se situează și la un nivel accesibil consumatorului mediu, fiind de notorietate pentru că în presă, periodic, erau publicate informații în legătură cu "creșterea" sau "scăderea" dobânzilor la bănci.

La data încheierii contractului, dobânda era calculată având în vedere mai mulți indicatori financiari, iar pentru a cuprinde toți acești indicatori într-o formulă care să fie înțeleasă și de un consumator fără cunoștințe de specialitate în domeniu, banca a decis folosirea sintagmei "evoluția pielei financiare" întrucât a apreciat că aceasta înglobează toți acești indicatori și semnifică un proces dinamic; sintagma este folosită doar în ceea ce privește dobânda curentă revizuibilă/variabilă.

Recurenta susține că modificarea dobânzii nu a avut loc în afara prevederilor contractuale, ci strict în aplicarea clauzei care a fost cunoscută și asumată de împrumutată, iar motivul întemeiat este clar prevăzut în cuprinsul art. 3 din contractul de credit.

Pe de altă parte, arată că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat și nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință; această obligație a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca a implementat aceste prevederi prin actul adițional la contractul de credit prin care a fost introdusă formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ: indicele LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii.

Mai arată că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe. Orice instituție de credit, atunci când acorda un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă, de aceeași mărime și cu o structură similară respectivului credit (depozite ale clienților pentru care banca plătește, la rândul sau, dobânda), prin urmare, pentru acordarea împrumutului, banca cumpără valută de pe piața externă. De aceea, apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin că dobânda se va modifica în funcție de aceste viitoare evoluții ale pieței financiare.

Așadar, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, recurenta consideră că această clauză de la art. 3 din contract nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv -trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică (Cauza C226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013).

După cum a statuat CJUE, "noțiunea «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă si, eventual, în ce măsură, contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare (Cauza C-415/11, Mohamed Aziz).

Totodată, recurenta susține că împrumutata nu a fost obligată să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului (lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000), fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor. Prevederea contractuală privind dobânda variabilă și motivul variației au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credință din partea băncii.

Astfel, în ceea ce privește fluctuația dobânzii, recurenta consideră că se încadrează în excepția stabilită la pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât prin contract s-a stabilit în mod clar și inteligibil că se va percepe o dobândă fixă în primul an de creditare și, începând cu al doilea an de creditare, o dobândă curentă revizuibilă și în contract a fost prevăzut în mod expres și într-un mod lesne de înțeles pentru orice consumator de nivel mediu modul în care se calculează rata dobânzii când aceasta va fi revizuibilă, fiind stabilit un criteriu foarte bine determinat: rata dobânzii în vigoare calculată conform formulei menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare -art. 3.3.

Recurenta mai arată și faptul că dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului trebuie să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut în mod obiectiv de consumator și să nu-i permită să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit. Or, atunci când se contractează un împrumut acordat pentru o perioada îndelungată de timp, orice consumator rațional se așteaptă sau ar trebui să se aștepte la o eventuală creștere în timp a ratei dobânzii.

De asemenea, susține că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu data de 01.06.2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor la 6M. Astfel, în iunie 2010, odată cu implementarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda în funcție de un indice unic de referință (LIBOR) la valoarea indicelui de referință din anul 2010 și a aplicat o marjă fixă, determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, învederează că se face o vădită confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație, nicio prevedere din legislația consumului, în vigoare la semnarea contractului, neinterzicând dobânda variabilă.

Astfel, prin O.U.G. nr. 174/2008, la O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului s-a introdus art. 9

3

care la lit. e), prevede că "fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract", prin urmare dobânda poate fi modificată unilateral de bancă, în condițiile prevăzute de lege și de contract. Inclusiv O.U.G. nr. 50/2010 prevede la art. 35 alin. (3) faptul că "pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului (dobânzii), creditorul este obligat să notifice pe consumator în scris".

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că obiect al controlului de legalitate nu îl poate forma nici clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobândă variabilă, nici clauza contractuală prin care banca și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, ci doar cel mult criteriul folosit de către bancă în momentul majorării ratei dobânzii (mai precis, respectarea acestui criteriu).

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2526 din 5 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilindu-se termen la 10 martie 2021, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:

În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situații care sunt precis determinate în actul juridic și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aprecierile recurentei că, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituțiile bancare au fost obligate să reflecte variația dobânzii în funcție de un indice de referință, în cauză Libor, este nefondată având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori prin care se prevede în alin. (1) al Anexei la aceasta, obligația menționării în contract a motivelor privind posibilitatea modificării unilaterale a contractului de către profesionist.

Trimiterile recurentei la faptul că revizuirea dobânzii în temeiul clauzei criticate a avut la bază elemente independente de voința acesteia, respectiv indicatori obiectivi și cu caracter determinabil, nu pot fi avute în vedere în raport cu obligația de transparență prevăzută de Legea nr. 193/2000, ce incumbă profesionistului, și care constă în stipularea în contract unor clauze clare și inteligibile al căror conținut să poată fi cunoscut independent de vreo explicație extrinsecă contractului.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

În aceste condiții, referitor la lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei 3.3 teza a II-a din contractul de credit, vor fi înlăturate și criticile prin care recurenta a menționat că, sintagma "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" este pe înțelesul unui consumator mediu informat, prin urmare, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Explicațiile date de recurentă cu ocazia judecății privind faptul că sintagma evoluția pieței financiare sintetizează o modalitate de calcul care se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, nu respectă obligația de transparență impusă de lege și respectiv stipularea unor clauze contractuale clare și inteligibile care să permită consumatorului exprimarea acordului de voință în deplină cunoștință de cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 3.3 teza a II-a din contract, "În primul an de creditare Rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs (indicele Libor, riscul de țară, cheltuielile de logistică, costurile privind rezerva minimă obligatorie), reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Critica privitoare la incidența în cauză a art. 9

3

lit. e) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și a prevederilor art. 35 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi reținută.

Înalta Curte constată că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu erau în vigoare la data încheierii contractului, iar art. 9

3

lit. e) din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin art. II punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit, 23.11.2007, și de principiul neretroactivității legii, nici această dispoziție legală nu este incidentă în cauză.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2526 din 5 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2526 din 5 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.