ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2085/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., solicitând constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în Convenția de credit nr. x la: 1) art. 3.3 referitor la dobânda, în raport de care "începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibila, Banca putând modifica valoarea acesteia in funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare" cât și art. I (1) din actul adițional implementat fără acordul reclamantului, prin care marja a fost modificată la 5,71%, art. 3.5 referitor la comisionul de procesare în cuantum "de 2.2 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționata la art. 1.1 lit. a) Comisionul se va plați integral, la data tragerii creditului" si art. 3.7 care stabilește ca "pentru monitorizarea de către Banca a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,23 % ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadentei fiecărei rate lunare"; 2) Obligarea pârâtei la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul inițial respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului - 4 decembrie 2007 și a indicelui de referința LIBOR, actualizat periodic; 3) Restituirea tuturor sumelor încasate in baza clauzelor contractuale nule și abuzive cu titlu de dobânda achitata excedentar, comision de administrare și cu titlu de comision de procesare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobânda legală, calculat de la data plății și până la momentul restituirii efective; 4) Constatarea caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 4.1; 5) Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului (2,1551 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; 6) Denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; 7) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4014 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și s-a constatat nulitatea clauzelor de la art. 3.3 în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica valoarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. și pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1245A din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4014 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

S-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a diferenței dintre dobânda percepută și dobânda de 4,9% pe an stabilită prin contract și dobânda legală la aceste sume de la momentul plății și până la restituirea efectivă, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 1245A din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate numai cu privire la legalitatea comisionului de administrare și al comisionului de procesare, precum și a constatării caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 4.1., stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractului (2,1389 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul susține, referitor la comisionul de procesare, în cuprinsul contractului, la art. 3.5, este prevăzut comisionul de procesare, astfel:

"Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2 %, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționata la art. 1.1, lit. a) Comisionul se va plăti integral, la data tragerii".

Art. 1.1, lit. (b), prevede în mod expres care este cuantumul acestui comision, astfel:

"Banca acordă împrumutatului un credit în valoare de 113953 CHF [...], iar (b) 2453 CHF vor fi utilizați pentru achitarea comisionului de procesare datorat in baza prezentului Contract". In ceea ce privește comisionul de procesare în cuantum de 2453 CHF=10,347.2446 RON (CHF=4.2182 la data promovării acțiunii) prevăzut la art. 1.1, lit. b), recurentul consideră că se află în prezența unei clauze abuzive întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

În concluzie, perceperea comisionului de procesare nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, urmând a fi restituite recurentului.

Cu privire la comisionul de administrare, în art. 3.7 din Convenția de credit, Banca a prevăzut expres faptul că începând cu al doilea an din contract aceasta poate renunța la încasarea lui în funcție de politica de credite a Băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului. Ori, în primul an, precum și ulterior, recurentul s-a achitat de toate datoriile stipulate în contract, inclusiv de acest comision de administrare pentru primul an (suma ce va rămâne la dispoziția Băncii pentru monitorizarea creditului), urmând ca din al doilea an Banca să renunțe la perceperea acestuia.

Clauza privind menținerea comisionului de administrare începând cu al doilea an este identică cu cea cu privire la dobânda revizuibilă începând cu al doilea an, clauza ce a fost constatată ca fiind abuzivă și de instanța de fond și de instanța de apel.

Banca a încasat în primul an acest comision de 0,23% din sold pentru fiecare lună, în total peste 2.500 CHF, suma ce era suficientă pentru orice cheltuială în vederea monitorizării creditului în continuare, până la momentul în care ratele nu vor mai fi achitate la zi.

Având în vedere aceste aspecte, recurentul consideră că acest comision de administrare este abuziv perceput încă din al doilea an de creditare, iar clauza prevăzută la art. 3.7 din Convenția de credit este abuzivă, nefiind clar exprimat motivul pentru care din al doilea an s-ar menține acest comision de administrare atâta timp cât împrumutatul și-a achitat toate datoriile prevăzute în convenția de creditare.

În concluzie, recurentul susține că perceperea comisionului de administrare începând cu cel de-al doilea an este nelegală, iar sumele de bani încasate până în acest moment de către bancă reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamantului.

Într-o altă critică, recurentul susține restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive cu titlu de dobânda penalizatoare, comision de administrare și cu titlu de comision de procesare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculate de la data plății și până la momentul restituirii efective.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 si urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, recurentul solicită instanței să constate întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți-solvens cu privire la comisionul de procesare și comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

În cazul de față este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu exista niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 4.1., recurentul face următoarele precizări:

Instanța de apel a reținut eronat din punctul său de vedere faptul că obligația de plata a ratelor creditului în CHF este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864, în sensul că împrumutatul are obligația de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

În acest context, recurentul arată că în cazul CHF se poate constata aplicarea prin extensie, datorită rarității sale ca moneda fizică, a art. 1579 din C. civ. de la 1864 și prin urmare, restituirea sumelor împrumutate să poată fi făcută în RON la echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate - respectiv cursul de la data acordării împrumutului.

Inclusiv legislația în vigoare nu prevede obligativitatea băncilor comerciale de a deține rezerve valutare în CHF, ci doar EUR și USD drept pentru care CHF ca și valută este prezentă doar scriptic în conturi de creditare pentru persoane fizice.

Având în vedere cele expuse, recurentul apreciază că instanța de apel a refuzat să analizeze caracterul abuziv al acestei clauze din Convenția de credit în mod nejustificat.

Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului (de 2,1389lei/CHR) curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului:

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către recurent, acesta consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

O altă critică vizează denominarea în moneda națională a plăților conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților, între rezidenți ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii în moneda națională.

Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.

De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă fata de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 24 septembrie 2018 prin care a solicitat pe cale de excepție: respingerea recursului ca inadmisibil raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constatarea nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 15 octombrie 2018, recurentul a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca fiind nefondate, răspunzând asupra fiecărei excepții în parte.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 7 decembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1245 A din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 22 octombrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu privire la legalitatea comisionului de administrare și al comisionului de procesare, precum și a constatării caracterului abuziv la clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 4.1., stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractului (2,1389 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a susținut critici privitoare la comisionul de procesare - art. 3.5. din contract - în contextul în care instanța de apel a reținut că toate argumente invocate de acesta cu privire la art. 3.5. care reglementează comisionul de procesare sunt neîntemeiate, deși acesta a arătat caracterul abuziv al comisionului de procesare.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluția instanței de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât reprezintă elemente ale costului contractului care au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispozițiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislației europene și interpretării date de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, clauzele contractuale privitoare la comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) si art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurent este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudența CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze și predictibilitatea dimensiunii economice a prestației consumatorului, în cauzele Matei împotriva C. și Kasler, unde s-a reținut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât și în cifre, potrivit art. 1.1 și art. 3.5 din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era ușor verificat, astfel că argumentele reclamantului în susținerea acestei critici sunt nefondate.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod legal acordând prioritate prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu mai prezintă relevanță analiza caracterului abuziv din perspectiva condițiilor de la art. 4 alin. (1).

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 4 decembrie 2007, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză, banca a încasat în primul an acest comision de 0,23% din sold pentru fiecare lună, în total peste 2.500 CHF, suma ce era suficientă pentru orice cheltuială în vederea monitorizării creditului în continuare, până la momentul în care ratele nu vor mai fi achitate la zi.

Nemulțumirile recurentului sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 3.7 nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurentul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, respectiv în cuprinsul graficului de rambursare pentru fiecare lună, astfel că recurentul a cunoscut de la început întinderea acestui cost.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Niciun text de lege nu a impus și nu impune băncilor criterii de cuantum și conținut în stabilirea costurilor ce urmează a fi percepute consumatorilor pentru produsele de credit, ci doar obligația de a specifica toate costurile datorate pentru respectivul credit. In acest context, a fost perfect legal ca banca să perceapă pe lângă dobânda (prețul "standard" al unui împrumut) și orice alt cost al creditului, cum este comisionul de administrare.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Din aceste rațiuni, aserțiunile recurentului privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

Cu privire la critica ce viza constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit la art. 4.1., recurentul susține că instanța de apel a reținut eronat că obligația de plata a ratelor creditului în CHF este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864, având în vedere că acesta susține că restituirea sumelor împrumutate poate fi făcută în RON, respectiv la cursul de la data acordării împrumutului.

Criticile recurentului sunt nefondate, urmând a fi respinse, în ceea ce privește riscul valutar, întrucât acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1245 A din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1245 A din 14 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.