ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1245/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017 la 7 iunie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: 1. să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 3 noiembrie 2008 și, în consecință, nulitatea absolută a acestora, respectiv a clauzelor de la:

- art. 5, care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.., la care se adaugă 1,50 puncte procentuale, respectiv clauza nr. 2.11 teza a III-a din Condițiile generale de creditare, care stabilește că, dacă în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii, precum și orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor;

- art. 8, referitor la perceperea unui comision de acordare a creditului în cuantum de 2,50% flat (la termenul din 15 martie 2018 s-a îndreptat eroarea materială, numărul corect al articolului fiind 9, nu 8);

- art. 8 lit. b), care prevede perceperea unui comision de administrare de 50,00 Euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat;

- art. 7.4 lit. g) și h) din Condițiile generale de creditare, care permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului/a tuturor celelalte credite în cazul neîndeplinirii oricărei obligații contractuale.

A solicitat să se dispună modificarea contractului de credit bancar și să se emită un nou grafic de rambursare în conformitate cu noua formă a contractului, urmare a constatării nulității clauzelor indicate prin primul capăt de cerere, precum și obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobânzi și comisioane, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, plus dobânda legală aferentă acestora.

A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 193/2000 și pe cele ale Legii nr. 190/1999, dispozițiile art. 78 din Legea nr. 296/2004 și ale art. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Prin încheierea din 15 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a introdus în cauză, în calitate de intervenienți, pe coplătitorii A. și C., conform art. 78 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1993/2018 din 21 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza a II-a din contractul de credit, doar în ceea ce privește faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.. și a celei cuprinse în art. 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale de creditare, anexă la contract; a respins în rest cererea ca nefondată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul A., intervenienții forțați C. și A., cât și pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1736 din 28 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul și intervenienții au declarat recurs principal, iar pârâta a declarat recurs incident.

Recursul principal

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamant și intervenienți au dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 și art. 5 din C. civ. de la 1864, cu consecința înlăturării de la aplicare în mod greșit a Legii nr. 193/2000, precum și a art. 9

3

lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992.

Sub acest aspect, au relevat că atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva 93/13/CEE permit instanței de judecată modificarea clauzei referitoare la dobândă, în ceea ce privește modalitatea de calcul a acesteia, în sensul că aceasta se compune din marjă fixă la care se adaugă indicele Euribor.

Au mai arătat că în cauză nu pot fi reținute argumentele instanței de apel în sensul că ar fi încălcate prevederile art. 5 C. civ. cu privire la libertatea de a contracta, motivele invocate de recurenți excluzând această ipoteză, având în vedere că, la momentul semnării contractului de credit, exista în sarcina băncii obligația de a stipula în mod obiectiv variația dobânzii, potrivit art. 9

3

lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992.

O altă critică se referă la nesocotirea de către instanța de apel a efectelor nulității absolute conform Legii nr. 193/2000 și a principiului restitutio in integrum, fapt ce a condus în mod greșit la dispoziția de respingere a solicitării de restituire a sumelor achitate în mod nedatorat.

Sub acest aspect, recurenții au susținut că în cauză se impunea restituirea tuturor sumelor achitate în mod nedatorat, ca efect retroactiv, urmare a aplicării de către prima instanță a sancțiunii nulității absolute a clauzei referitoare la dobândă.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel nu a reținut incidența prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și a celor de la lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la clauzele de la art. 9 referitoare la comisionul de acordare și la cel de administrare, în sensul că acestea nu ar avea caracter abuziv.

În ceea ce privește comisionul de acordare prevăzut la art. 9 din convenție, recurenții au arătat că ceea ce au reclamat a fost chiar lipsa caracterului clar și inteligibil în sensul impus de Legea nr. 193/2000, deoarece acest comision reprezintă o dobândă mascată care lezează interesul economic al contractantului și care aduce atingere mediului concurențial bancar prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care în realitate disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

De altfel, nici consumatorul și nici instanța nu ar putea verifica pe parcursul relațiilor contractuale îndeplinirea obligațiilor de către bancă.

Referitor la comisionul de administrare, au susținut că, potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 249 C. proc. civ., băncii îi revine obligația de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze cu recurenții, aspect nedovedit.

Au mai susținut că dezechilibrul semnificativ există și datorită faptului că valoarea comisionului nu se corelează cu soldul creditului, în condițiile în care scopul comisionului declarat de bancă este acela de a acoperi cheltuielile de întreținere a aplicațiilor de gestiune și informarea clienților, iar soldul creditului scade lunar, cu fiecare rată achitată.

În concluzie, au arătat că instanța de apel în mod greșit nu a reținut caracterul abuziv al celor două clauze ce reglementează comisioanele de acordare și de administrare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la apelul principal, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Recursul incident

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei curții de apel pentru o nouă judecată.

După prezentarea detaliată a situației de fapt, recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată pe de o parte, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce privește reținerea faptului că între părți nu a fost încheiat niciun act adițional, deși pârâta a criticat acest aspect prin cererea de apel formulată, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii și străine cauzei, cu privire la aplicabilitatea în timp a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanța de apel nu a arătat motivele care stau la baza neluării în considerare a împrejurării existenței unui act adițional încheiat la contractul de credit atacat, deși a făcut dovada actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, prin înscrisul depus la Anexa nr. 2 la întâmpinarea de la fond, înscris menționat în mod frecvent în apărările făcute și care are o însemnătate majoră în ceea ce privește fondul cererii de chemare în judecată.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel în mod nelegal a constatat inaplicabilitatea în timp a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda variabilă, deși a analizat incidenta respectivelor dispoziții legale în privinta clauzei referitoare la comisionul de administrare, ceea ce a condus la pronunțarea unor considerente contradictorii și străine cauzei.

Apreciază că este nepermis ca pentru anumite clauze contractuale să se aplice excluderea de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar pentru altele nu, ca urmare a greșitei aprecieri a instanței cu privire la legea aplicabilă în timp.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a omis să analizeze dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele din convenție, acestea fiind excluse de la aprecierea caracterului abuziv din moment ce nu mai sunt în vigoare și nici nu mai produc efecte odată cu intrarea în vigoare a actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta a mai criticat decizia recurată sub aspectul omisiunii instanței de apel de a analiza incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă, în argumentarea criticii arătând că aceasta este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, fiindcă face parte din obiectul principal al contractului.

O altă critică vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece, susține recurenta, clauzele privind dobânda remuneratorie variabilă nu intră în domeniul de aplicare a articolului invocat.

Ultima critică se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce rezultă din împrejurarea că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunile de negociere și dezechilibru semnificativ, contrar cerințelor bunei-credințe. În realitate, prevederile referitoare la dobânda remuneratorie variabilă sunt rezultatul negocierii dintre părți și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Recurenții-reclamant și intervenienți au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea căii de atac și susținând că instanța de apel în mod corect a reținut caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă, precum și cele privind declararea scadenței anticipate a creditului, fiind întrunite cerințele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 3 februarie 2021 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. și de recurenții-intervenienți A. și C., precum și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., ambele împotriva deciziei civile nr. 1736 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul principal

O primă critică a recurentului-reclamant și a recurenților-intervenienți privește aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, precum și ale art. 5 din C. civ. de la 1864, cu consecința înlăturării de la aplicare a Legii nr. 193/2000 și a art. 9

3

lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, referitoare la solicitarea recurenților de înlocuire a formulei de calcul a dobânzii din contractul de credit încheiat între părți.

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinsă în art. 5 teza II-a din contractul de credit, doar în ceea ce privește faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișază la sediile B..

Prin cererea de apel, reclamantul a solicitat înlocuirea clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit după cum urmează: înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în contractul de credit încheiat între reclamant și B.. plus indicele EURIBOR.

Critica recurenților privind faptul că instanța de apel ar fi apreciat greșit că instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât nici legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, nici reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecății nu există o astfel de dispoziție supletivă.

Instanța supremă constată că în mod corect a reținut instanța de apel că neîndeplinirea condiției clarității clauzei reținută de prima instanță a avut drept consecință incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a art. 6 din Legea nr. 193/2000, ultimul text legal prevăzând:

"Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare de către instanță nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general și a interesului particular al consumatorului, sancțiune echivalentă nulității absolute a acestor clauze.

Potrivit hotărârii Curții Europene de Justiție, pronunțată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, "consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanței naționale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C 38/17, EU:C:2019:461, punctul 42)".

În plus, așa cum s-a arătat, recurenții au solicitat modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceștia, însă, în jurisprudența C.J.U.E. s-a reținut că, "atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța națională nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18)".

Fiind respinsă această solicitare a reclamanților, în mod corect instanța de apel a constatat că nu se poate da curs nici solicitării de a se restitui sumele plătite cu titlu de dobândă încasată nedatorat, cu motivarea că, dacă s-ar admite restituirea, ar însemna să se stabilească implicit sau explicit care este modul de calcul după expirarea perioadei inițiale, ceea ce nu este permis.

Înalta Curte reține că, în raport de dispozițiile art. 6 teza finală și art. 7 din Legea nr. 193/2000, fie contractul se derulează în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să solicite rezilierea lui.

Așa fiind, cum în cauză contractul este reputat a continua să își producă efectele (aspect necontestat de părți), iar instanțele de fond nu au intervenit în structura acestuia prin modificarea formulei de calcul al dobânzii, acest lucru rămânând la aprecierea părților contractante, restituirea prestației constând în dobândă încasată necuvenit, deja executată în temeiul unei clauze al cărei caracter abuziv a fost constatat, deși în principiu este admisibilă în conformitate cu principiul restitutio in integrum și cu normele legale care guvernează instituția plății nedatorate, în cauza de față nu poate fi dispusă, atât timp cât recurentul-reclamant are posibilitatea de a negocia conținutul clauzei al cărei caracter abuziv a fost constatat sau de a solicita rezilierea contractului.

În acest sens, trebuie notat și faptul că recurentul-reclamant nu contestă dreptul recurentei-pârâte de a percepe după primul an contractual o dobândă care să cuprindă o componentă variabilă, ci dreptul celei din urmă de a determina în mod arbitrar și netransparent partea de dobândă de referință variabilă, aspect ce relevă că nivelul dobânzii depinde de înțelegerea părților, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în ceea ce privește sumele încasate cu titlu de dobândă să nu fie posibil în acest stadiu procesual.

De asemenea, instanța supremă reține și că dispozițiile art. 5.2 din contract privind dobânda contractuală au fost constatate abuziv doar în parte, respectiv doar în ceea ce privește faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.., astfel că susținerile recurenților având ca temei nulitatea absolută a întregii clauze relative la dobândă sunt nefondate.

Totodată, criticile recurenților privind aplicarea dispozițiilor art. 13 și 14 din Legea nr. 190/1999, în sensul în care "instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 15 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz" sunt nefondate, întrucât, în speță, acțiunea a fost introdusă de consumator, iar constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă nu a fost consecința unei fapte contravenționale constatate de instanța de judecată, la sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Nu în ultimul rând, O.U.G. nr. 174/2008, prin care au fost introduse norme juridice privind explicitarea formulei dobânzii contractuale, potrivit art. 9

3

lit. g) a fost publicată în M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008, astfel că, potrivit principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 1 din C. civ. de la 1864 și de art. 15 alin. (2) din Constituția României nu se poate aplica contractului de credit încheiat la 3 noiembrie 2008.

Al treilea set de critici de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9 lit. a) și b) din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina recurenților obligația de a achita un comision de administrare de 50,00 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și un comision de acordare credit de 2,5% flat.

Recurenții au invocat interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 1 lit. c) și g) din Anexa la aceeași lege.

În esență, recurenții au motivat că aceste clauze nu au fost negociate, nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzelor prin arătarea contraprestației pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumelor de bani în temeiul celor două comisioane.

Recurenții susțin că se poate considera și că aceste comisioane disimulează o dobândă.

Criticile astfel formulate, întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că au fost invocate omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. c) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, astfel că nu va proceda la analiza acestora.

Instanța de recurs reține, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al celor două clauze care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare și a reținut, contrar susținerii recurenților, că există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul clauzelor contractuale contestate. Valoarea comisionului de acordare și de administrare, metoda lor de calcul și data perceperii acestora rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că " art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, iar aspectele factuale, care sunt aspecte de temeinicie, nu pot fi cenzurate în recurs, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurenților potrivit cărora cele două comisioane disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de acordare a fost perceput pentru operațiunile desfășurate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, iar comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că aceste comisioane ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Se observă că instanța de apel în mod corect a analizat caracterul abuziv al clauzelor ce instituie cele două comisioane nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauzele în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000, recurenții neputând invoca o vătămare a intereselor lor, critica fiind nefondată.

Susținerea privind lipsa negocierii este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanțe și menținută prin decizia pronunțată de instanța de apel, reținându-se că se prezumă a fi nenegociate clauzele contestate din contractul de credit, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme profesionistul nu a adus dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului.

Nu în ultimul rând, caracterul nenegociat al clauzei nu conduce de drept la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar să se constate dacă clauza contractuală în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei ce instituie cele două comisioane, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, instanța de prim control judiciar reținând că, prin perceperea acestor comisioane nu se creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților, întrucât aceștia au cunoscut, încă de la data încheierii contractului, faptul că vor achita un comision de administrare și unul de acordare, după cum au cunoscut și întinderea obligației de plată.

De asemenea, aspectele legate de afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate, care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 483 alin. (3) și cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele ce preced, reținând că în cauză nu se verifică motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a se respinge recursul declarat de recurentul-reclamant și de recurenții-intervenienți, ca nefondat.

Recursul incident

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, sub un prim aspect, faptul că decizia recurată este nemotivată, în privința reținerii faptului că între părți nu s-a încheiat un act adițional.

Critica astfel formulată, deși este întemeiată, nu are valența de a duce la schimbarea soluției din dispozitiv, prin care s-a menținut soluția primei instanțe, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit nr. x din 3 noiembrie 2008, respectiv doar în ceea ce privește faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B..

Aceasta întrucât obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit, care prevede că "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.., la care se adaugă 1,50 puncte procentuale", clauză care se regăsește doar în forma inițială a contractului de credit nr. x din 3 noiembrie 2008.

În continuarea motivării instanței de apel, Înalta Curte reține că este adevărat că, prin actul adițional din 21 iunie 2010, recurenta a modificat modul de calcul al dobânzii, însă dispozițiile acestui act adițional nu au format obiectul litigiului și nu au fost supuse analizei în cadrul etapelor procesuale anterioare.

Prin urmare, considerentul prin care instanța de apel a reținut că între părți nu a fost încheiat un act adițional nu are relevanță în contextul clauzei contractuale suspuse analizei, care și-a produs efectele până la intrarea în vigoare a actului adițional și asupra căreia instanța de apel în mod judicios s-a pronunțat, în considerarea efectului retroactiv al nulității, ca sancțiune aplicată clauzelor declarate ca fiind abuzive, astfel că recurenta nu justifică un interes legitim în formularea criticii.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susține că decizia cuprinde o motivare contradictorie cu privire la reținerea inaplicabilității dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauza referitoare la dobânda variabilă, deși, în considerente, ar fi analizat incidența respectivelor dispoziții legale în privința clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Criticile sunt nefondate, întrucât, chiar dacă, dintr-o eroare materială, instanța de apel a avut în vedere o altă dată a contractului de credit, în mod corect nu a aplicat excluderea la care fac referire dispozițiile evocate.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Or, instanța de apel a reținut faptul că acest text de lege face vorbire de caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, condiție care nu este întrunită în cauză.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, trebuie subliniat că susținerile recurentei-pârâte nu reliefează considerente contradictorii, de natura celor la care se referă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a căror gravitate să conducă, practic, la concluzia că hotărârea este nemotivată; ele se constituie într-o interpretare logică și judicioasă a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, criticile astfel dezvoltate fiind apreciate ca nefondate.

Criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât pe de o parte contractul de credit nr. x din 3 noiembrie 2008, care guvernează raporturile dintre părți, este încă în derulare (aspect pe care părțile nu îl tăgăduiesc), iar pe de altă parte reclamantul-consumator nu a solicitat, așa cum prevăd dispozițiile normative invocate de recurenta-pârâtă, rezilierea contractului.

Faptul că prin actul adițional din 20 septembrie 2010 la contractul de credit nr. x din 3 noiembrie 2008 s-a modificat, printre altele, clauza privind dobânda contractuală nu duce la încetarea contractului, cât timp între părți nu a intervenit unul dintre cazurile de încetare a contractului.

În plus, așa cum s-a arătat, soluția instanței privește clauza prevăzută la art. 5.2 din contractul de credit, pentru perioada în care ea și-a produs efectele.

Următoarea critică a recurentei-pârâte, încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește dobânda remuneratorie variabilă și la interpretarea eronată de către instanța de prim control judiciar a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil".

În argumentare, recurenta-pârâtă a susținut că, făcând parte din obiectul principal al contractului, dobânda nu poate face obiectul verificărilor instanței privind caracterul abuziv al clauzei ce o stabilește, iar clauza este exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C-143/13 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanțelor naționale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător. A apreciat că în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum s-a reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi și obligații și, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, căci contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumția instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În speță, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5.2 din contractul de credit conține o componentă variabilă, denumită Dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.. S.A. și un element fix, marja de 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate."

Or, în speță, așa cum se poate constata și cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă nu răspunde exigențelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcție de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condițiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, condiții care sunt, astfel, greu de evaluat și de anticipat.

Tot prin prisma prevederilor legale sus-evocate, nici argumentele autoarei căii de atac privind inexistența unui criteriu obiectiv în legislație la care să se raporteze banca în stabilirea cuantumului dobânzii nu pot fi primite. Lipsa unui astfel de criteriu nu reprezintă un caz de exonerare a băncii de la obligația legală de a stipula în contract motivul pentru revizuirea ratei dobânzii, prin prezentarea mecanismului de funcționare a acesteia, corespunzător descris, apt să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.

În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs referitoare la criteriul subiectiv, Înalta Curte reține că acesta vizează caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecințele posibile în funcție de care dobânda poate varia, în situația în care ipoteza modificării dobânzii prevăzute în clauză devine incidentă.

Față de aceste considerente, analizând decizia atacată și înscrisurile aflate în dosar, Înalta Curte constată că lipsa criteriului subiectiv a fost în mod corect reținută de către instanța de apel, întrucât, în redactarea criticată de consumator, clauza atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situației-premisă pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părți de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative și îndreptățesc banca la activarea clauzei.

Nici argumentele recurentei-pârâte referitoare la clauza inserată în contract privind însușirea contractului de către recurentul-reclamant nu pot fi primite, acestea având un caracter pur formal și nefiind apte, exclusiv prin ele însele, a complini lipsa caracterului inteligibil al clauzei contractuale și nici a o lămuri.

În temeiul acestor considerente, argumentele recurentei-pârâte privind exceptarea clauzei contractuale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă de la examenul caracterului abuziv nu pot fi primite.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din perspectiva faptului că în domeniul de aplicare a acestui articol nu intră clauza privind dobânda remuneratorie variabilă.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reține că la data semnării contractului de credit, forma în vigoare a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În Hotărârea din 21.03.2013 în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reținut de instanțele de fond aceasta și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referință variabilă care se afișa la sediile acesteia și care, potrivit acesteia, se modifica în funcțiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc în contract. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde de către consumator.

Pentru aceleași considerente, nici susținerile autoarei căii de atac privind lipsa unei reglementări la momentul încheierii contractului care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referință nu pot fi primite, atât timp cât textul de lege sus-arătat impunea indicarea de către profesionist în contract în mod transparent a metodei în raport cu care costurile aferente serviciului variau sau motivele acestei variații. Or, în lipsa îndeplinirii acestei cerințe, motivul invocat este neîntemeiat.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește noțiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerințelor bunei-credințe", prevăzute de acest text de lege, susținând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părți și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opțiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii, aceasta excluzând negocierea.

Pornind de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimatului-reclamant i-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză temeinică și legală a existenței negocierii și a conținutului acesteia în privința clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reținând că în speță contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanță susținerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-reclamante, existența clauzei privind însușirea clauzelor contractuale de intimatul-reclamant, posibilitatea acestuia de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecțiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenței unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul a conținutului clauzelor contractuale, apte