ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1983/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 1 iunie 2016, sub numărul. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând, în cadrul primelor două capete de cerere, să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale din contractul de credit bancar nr. x din 24 iulie 2008:

1.1- clauza numărul 5 teza finală din contractul de credit, care prevede că, după o perioadă de 18 luni, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 0 puncte procentuale, și orice altă clauză care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor;

1.2.- clauza numărul 8 lit. a) din contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului, în cuantum de 2,5% flat, echivalent a 6750 Euro calculat la valoarea inițială a creditului;

1.3.- clauza înscrisă la pct. 6, care prevede că nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de Bancă, în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, fiind enumerate cazurile în care Banca stabilește nivelul dobânzii;

1.4.- clauza înscrisă la pct. 7, în raport cu care Banca stabilește nivelul dobânzii majorate, în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante;

1.5.- clauzele care permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului ce face obiectul contractului dedus judecății, în cazul neîndeplinirii oricăror obligații în legătură cu prezentul contract de credit sau contractele accesorii acestuia, cum ar fi clauzele din art. 9.1. și 9.3. din Condițiile generale.

A mai solicitat, în cadrul capătului de cerere 3, să se dispună modificarea contractului de credit bancar încheiat cu pârâta, prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1. - 1.5., după cum urmează:

- înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din indicele obiectiv EURIBOR 6M plus 0 puncte procentuale;

- eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare (în cuantum de 2,5% din valoarea creditului);

- eliminarea clauzelor înscrise la pct. 6 și pct. 7 prin care Banca stabilește nivelul dobânzii majorate;

- eliminarea clauzelor care prevăd declararea scadenței anticipate a contractului de credit în cazul neîndeplinirii oricăror obligații asumate prin prezentul contract.

În subsidiar, a formulat capătul de cerere 4, prin care a solicitat obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. x din data de 24 iulie 2008, în sensul celor expuse mai sus și la emiterea unor noi grafice de rambursare, conforme cu noua formă a contractului de credit bancar, dată de constatarea nulității clauzelor indicate la pct. 1.1.-1.5., sub sancțiunea penalităților în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligații.

Prin capătul de cerere 6, a solicitat obligarea pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1.-1.5., cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, iar capătul de cerere 6 a vizat obligarea pârâtei la acordarea dobânzii legale pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1. - 1.5.

Totodată, reclamantul a cerut instanței obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 13769 din data de 20 octombrie 2016, pronunțată în cauză, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetentei materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul x/2016, la data de 15 noiembrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 96 din 18 ianuarie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor menționate în art. 5 teza finală și art. 8 lit. a) din contractul de credit nr. x din data de 24 iulie 2008.

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 6750 Euro, încasată cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data încasării și până la data restituirii.

A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele percepute cu titlu de dobândă, peste procentul de 7,95% prevăzut la clauza 5 teza I din contract, până la data de 28 septembrie 2015, precum și dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării sumelor și până la data restituirii.

A respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A., apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 27 noiembrie 2017.

Prin decizia nr. 1179 din 6 iunie 2018, Curtea de Apel Bucuresti, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A..

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv și nulității clauzei prevăzute la art. 8 lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare, și a cererii privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95% și a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat apelantul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 4355,89 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea primului motiv de apel formulat de reclamant, încălcând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A arătat că, prin cererea de apel formulată, a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește înlocuirea clauzei referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, cu marja fixă de 7,95%, aspect ce nu a fost solicitat de către niciuna dintre părți, considerând, astfel, că Tribunalul București s-a pronunțat extra petita.

În acest sens, a precizat că în cuprinsul paginii nr. 22 din decizia recurată, instanța de apel a respins motivul de apel formulat de recurentul-reclamnt motivat de faptul că prima instanță a statuat asupra prevederilor art. 5 din contract.

Făcând referire la textul alin. (1) lit. b) din art. 425 C. proc. civ., a susținut că, în condițiile în care instanța nu a procedat la arătarea împrejurărilor pentru care argumentele părților au fost admise sau respinse, hotărârea atacată nu va putea fi supusă controlului instanței superioare, instanța neavând posibilitatea de a verifica legalitatea acesteia.

A mai susținut că, prin imposibilitatea atacării hotărârii, în lipsa motivării anumitor dezlegări date cu privire la motivele de apel, i-a fost încălcat dreptul la apărare și a fost înfrânt și principiul contradictorialității.

Recurentul-reclamant a mai considerat că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a cererii privind obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95%, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere faptul că instanța de apel a constatat temeinicia soluției pronunțate de prima instanță cu privire la procentul de 7,95% stabilit cu titlu de dobândă, soluția acesteia de respingere a restituirii sumelor percepute cu titlu de dobândă peste această valoare a dobânzii apare ca fiind una vădit eronată, în opinia recurentului fiind încălcat, astfel, principiul restitutio in integrum.

În lipsa unei motivări a acestei soluții, a arătat că se află în imposibilitate de a contesta legalitatea raționamentului juridic utilizat de către instanță, astfel că instanța de recurs nu are posibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și principiul contradictorialității și dreptul recurentului la apărare, sens în care a făcut trimiteri la jurisprudența în materie.

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) teza a II-a și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce privește clauzele menționate în art. 6, 7, 9.1 și 9.3 din contract.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, recurentul a considerat că sunt abuzive clauzele mai sus menționate, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A arătat că aceste clauze sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat și că acestea sunt veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă.

Recurentul a făcut trimitere la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, prin care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au decis admiterea recursului în interesul legii și au statuat în sensul că, o clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate, sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

A precizat că, în motivarea deciziei s-a arătat că, potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, părțile sunt libere sa stabilească, în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, iar prin art. 2 din aceeași ordonanță se prevede că, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi, fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală, iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, a arătat că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din ordonanța menționată, în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

În același sens, a susținut că, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. (2) din C. civ., clauza prin care, mai înainte și în momentul promovării unei convenții, alta decât o convenție comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puțin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă.

Tot astfel, a menționat că, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut, la art. 1, că "este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură, precum și că, judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din C. civ., sau în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din C. civ..".

Or, potrivit art. 1589 alin. (1) din C. civ., se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile și de șase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părți cuantumul ei.

Clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 din C. civ., contravine prevederilor legii.

A susținut că, și din perspectiva legislației specifice protecției consumatorului, clauzele prevăzute la art. 6 și 7 din contractul de credit sunt nule absolut, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Contrar celor învederate de instanța de apel, recurentul a susținut că în prezenta cauză, condiția rezolutorie trebuie interpretată din prisma legislației consumatorilor, ce impune ca o clauză contractuală să nu provoace consumatorului un dezechilibru, contrar exigențelor bunei-credințe.

În opinia recurentului, instituirea unei sancțiuni de asemenea natură, pentru neîndeplinirea celor mai insignifiante și lipsite de efect obligații, ba chiar a unor obligații străine de consumator, reprezintă tocmai transpunerea contractuală a acestui dezechilibru.

Recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) teza a II-a și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 8 lit. a) din contract.

A arătat că, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a reținut, în cuprinsul paginilor nr. 21-22 din decizia recurată, că problematica comisionului de acordare nu intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, dar că această chestiune poate fi analizată din punctul de vedere al caracterului abuziv din perspectiva limbajului clar și inteligibil.

A făcut trimitere la faptul că, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București a reținut, în mod eronat, că această clauză are un caracter clar și inteligibil, nefiind supusă analizei caracterului abuziv și a argumentat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CRR, deoarece dispoziția referitoare la comisionul de acordare nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

În acest sens, a considerat că instanța a omis să aplice mecanismul de verificare impus de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin cauza C-186/16.

Arătând că instanța de apel a conchis în sensul că dispoziția contractuală privind comisionul de acordare credit nu este abuzivă (deși instanța nu s-a considerat în măsură să analizeze acest aspect), a precizat că perceperea acestui comision, într-un procent raportat la valoarea creditului contractat, prezintă, în realitate, un caracter abuziv, întrucât acest comision este perceput doar de la cei care, în final, ajung să încheie contractul, deși se consumă aceleași resurse și în cazul verificării cererilor care nu se finalizează prin acordarea unui împrumut.

A menționat că valoarea acestui comision se calculează la valoarea creditului, deși efortul depus de bancă este același pentru orice consumator, iar cuantumul acestui comision, perceput pentru analiza documentației împrumutatului, este complet disproporționat față de activitatea depusă.

Astfel, a susținut că prevederea privind perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuzul de putere al intimatei-pârâte, care impune la momentul semnării contractului, contrar principiului bunei-credințe, clauze prin care își creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

A considerat că această clauză este abuzivă, atât din perspectiva textului art. 4 din Legea nr. 193/2000, cât și a prevederilor art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 16 mai 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 7 noiembrie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat recurentul-reclamant și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 privind instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În cauză, recurentul-reclamant a formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, solicitând, în esență: constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, considerate abusive, eliminarea acestora din contractul de credit bancar nr. x din 24 iulie 2008, înlocuirea clauzei privind dobânda cu o clauză în care să se prevadă că dobânda contractuală este formată din indicele EURIBOR la șase luni plus 0 puncte procentuale, obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit, în sensul eliminării clauzelor abuzive, și la emiterea unor noi grafice de rambursare, conforme cu noul conținut al contractului de credit bancar, sub sancțiunea penalităților în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligații. De asemenea, a solicitat restituirea sumelor percepute în baza clauzelor considerate abuzive privind dobânda și comisioanele, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării sumelor și până la data restituirii.

Sub aspectul situației de fapt, în cauză s-a reținut că la data de 28 septembrie 2015. ca urmare a unei cereri de credit formulate de recurentul- reclamant, părțile au semnat un nou contract de credit, destinat refinanțării împrumutului acordat prin contractul de credit din 2008, mai sus menționat, suma împrumutată fiind de 237,287.07 Euro, ce urma a fi rambursată în 203 luni, la o dobândă fixă de 4,95%/an în primii 5 ani, iar pentru restul perioadei de creditare, la un nivel reprezentat de indicele Euribor la șase luni+ 3 puncte marjă fixă pe an.

Prin obținerea acestui nou credit, reclamantul a rambursat anticipat întregul împrumut obținut prin contractul de credit bancar ce face obiectul prezentei cauze.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea primului motiv de apel formulat de reclamant, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că, din raportarea conținutului criticii la dispozițiile legale aplicabile, aspectele susținute de recurentul-reclamant se încadrează, în realitate, în cadrul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, se constată că motivul de apel formulat de recurentul-reclamant a vizat faptul că instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a motivului de apel privind greșita înlocuire, de către prima instanță, a clauzei referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, cu marja fixă de 7,95%, nici soluția respingerii cererii de obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95%.

Verificând apelul formulat de recurentul-reclamant, se constată că acesta a solicitat instanței de apel să constate, accesoriu motivului de apel privind greșita înlocuire de către prima instanță a clauzei nule referitoare la dobânda de referință variabilă cu marja fixă de 7,95%/an, că în cauză se impune și restituirea sumelor achitate cu titlu nedatorat, peste valoarea dobânzii calculate la rata Euribor la șase luni, nu restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95%, această din urmă problemă fiind invocată în cadrul apelului declarat de intimata-pârâtă, nemulțumită, sub acest aspect, de soluția primei instanțe.

Analizând critica recurentului-reclamant privind greșita instituire a dobânzii de referință variabilă de 7,95%/an, despre care recurentul a precizat că s-ar fi dispus extra-petita, instanța de apel a reținut, în considerente:

"Cu privire la motivul de apel reprezentând constatarea nulității clauzei 5 teza finală; Curtea în acord cu motivarea primei instanțe apreciază că, în mod corect a fost constatat caracterul abuziv al sintagmei "dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.". Alegațiile apelantului reclamant în sensul că prima instanță s-a pronunțat extra petita și a dispus înlocuirea unei clauze nule cu o marjă fixă nu pot fi primite deoarece prima instanță nu a statuat decât ceea ce era deja prevăzut în contract la art. 5. Iar cu privire la raportarea la indicele public Euribor se constată că acest aspect a fost reglat prin întocmirea actului adițional la contractul de credit din 20.09.2010 ca urmare a implementării O.U.G. nr. 50/2010. De altfel contractul în cauză a fost achitat în întregime prin contractul de credit de refinanțare cu nr. x."

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat împrejurările ce au condus la respingerea argumentelor recurentului-reclamant formulate în cadrul motivului de apel analizat, atât cel privind presupusa înlocuire a dobânzii de referință variabilă cu procentul de 7,95%/an, cât și cel referitor la solicitarea recurentului de restituire a sumelor achitate cu titlu nedatorat, peste valoarea dobânzii calculate la rata Euribor la șase luni.

În același timp, argumentul redat de instanța de apel, referitor la întocmirea actului adițional la contractul de credit din 20 septembrie 2010 și la achitarea, în întregime, a creditului contractat în 2008 prin contractul de credit de refinanțare semnat în 2015, a servit la justificarea admiterii motivului de apel formulat de intimata-pârâtă și respingerii solicitării formulate la fond de recurent, privind restituirea sumelor percepute de intimată cu titlu de dobândă, peste procentul de 7,95%.

În consecință, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sens în care Înalta Curte apreciază, totodată, că în raport cu cele reținute în considerentele soluției recurate, recurentul-reclamant avea posibilitatea de a formula obiecții sau critici referitoare la un eventual raționament greșit al instanței, în cadrul recursului său.

Așadar, este nefondată critica mai sus analizată, în speță nefiind încălcat dreptul recurentului la apărare.

În recursul formulat, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul-reclamant a formulat critici similare cu cele din apel, referitoare la greșita aplicare și încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 și a celor prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce privește clauzele menționate în art. 6 și 7 din contract, precum și a celor din art. 9.1. și 9.3. din Condițiile generale la contract.

Criticile formulate se referă, în esență, la caracterul nenegociat al acestor dispoziții contractuale, precum și la împrejurarea că aceste clauze reprezintă, în realitate, veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că acțiunea recurentului-reclamnt a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, lege specială în materie, prin care au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.

Această reglementare specială se aplică cu precădere față de dispozițiile dreptului comun, la care face referire recurentul în trimiterile sale la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, la textul art. 1089 alin. (2) din C. civ. din 1864 sau al art. 1589 alin 1 din C. civ. din 1864, precum și la dispozițiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunțat Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997.

Din această perspectivă, nu se poate susține, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, că, în privința clauzelor prevăzute la art. 6 și 7 din contract, precum și a celor din art. 9.1. și 9.3. din Condițiile generale la contract, instanța de apel ar fi aplicat greșit legislația specifică a protecției consumatorului, pentru motivul că această reglementare are un caracter special, derogator de la prevederile C. civ., acest din urmă act normativ găsindu-și aplicarea doar în lipsa unor prevederi ale legii speciale.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte apreciază corectă analiza instanței de apel, care a stabilit că prevederile art. 6 și 7 din contractul de credit sunt suficient de clare și inteligibil stipulate în contract (fiind agreate, la data încheierii contractului, dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, în situația neîndeplinirii culpabile a obligațiilor stabilite de către părți), astfel încât nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Tot astfel, în ceea ce privește dreptul declarării scadenței anticipate a creditului în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale prevăzute de clauzele conținute de art. 9.1 și 9.3 din Condițiile generale, Înalta Curte consideră corectă aprecierea instanței de apel, în sensul că aceste clauze reprezintă aplicații ale regulilor de drept civil prevăzute de art. 1020 și 1021 din C. civ., incidente în speță în lipsa unor prevederi exprese ale legii speciale, astfel că, aceste clauze nu au un caracter abuziv.

Ca atare, nu se poate considera că în cauză există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.

Cât privește caracterul nenegociat al clauzelor contractuale menționate, Înalta Curte constată, din analiza dezvoltării criticii, că deși ea este subsumată de recurentul-reclamant dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate, recurentul invocă o greșită evaluare a probelor administrate, prin ignorarea apărărilor recurentului, consecința fiind aceea a unei presupuse determinări incorecte a inexistenței elementului negocierii contractului.

În legătură cu problema existenței unei negocieri cu privire la clauzele contractuale, se invocă, de exemplu, împrejurarea că intimata ar fi trebuit să facă dovada negocierii clauzelor sau faptul că nu există acte emanate de la părți care să ateste, anterior încheierii contractului, existența unui schimb de oferte și contraoferte, nefiind posibilă răsturnarea prezumției de negociere.

Or, existența sau inexistența procesului de negociere reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speței, recurentul urmărind revizuirea acesteia, astfel cum rezultă și din conținutul criticilor relevante, formulate în recurs.

În acest context, critica privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată este, în realitate, o solicitare de reanalizare a situației de fapt conturate în speță, în cadrul căreia instanța de apel a stabilit că dispozițiile contractuale vizate de această critică au caracter negociat, fiind agreate, la data încheierii contractului.

Având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica analizată, referitoare la modul de stabilire a situației de fapt, apare ca inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptățită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

În consecință, critica va fi respinsă, ca neîntemeiată.

O altă critică invocată de recurentul-reclamant, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și ale art. 4 alin. (6) teza a II-a, ambele cuprinse în Legea nr. 193/2000, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce privește prevederea contractuală din art. 8 lit. a), referitoare la comisionul de administrare.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că:

"este evident că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activități, de negociere, întocmire și semnare a documentației contractuale (contracte de credit, contracte de garanție), de implementare în sistem a facilității de credit, de urmărire a prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziționate cu sumele acordate în temeiul facilității de credit, de urmărire a înscrierii garanțiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare, de punere a sumelor reprezentând facilitatea de credit la dispoziția clientului, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. În niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare. În consecință, conchide Curtea că:

"pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, și anume acordarea creditului. Această noțiune nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înțelegere nici măcar pentru cel mai puțin avizat consumator" și, pe de altă parte, că:

"menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului, coroborată cu data exigibilității. De asemenea, este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit".

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, acestea rezultând din denumirea serviciului prestat, constând în acordarea creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 8 lit. a) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe "un comision de acordare credit de 2,5% flat", scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menționat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate).

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele costuri contractuale și comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de intimata-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea posibilității consumatorului de a înțelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla denumire a serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare.

Se constată, astfel, că instanța de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit, reținând, în mod nefundamentat, că aceasta nu are un caracter abuziv.

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speță al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speță, rezultă că, în mod nelegal a reținut instanța de apel inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât analiza referitoare la clauza din art. 8 lit. a) din contractul de credit a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 8 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de acordare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 8 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama, pe de o parte, de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare credit, și, pe de altă parte, de criteriul stabilit de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19 privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților decurgând din contract, în cazul unei clauze care impune consumatorului plata unui comision de acordare, constând în necesitatea demonstrării, de către instituția financiară, că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1179 A din 6 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de intimata-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței nr. 96 din 18 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.