ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 290/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.: 1. constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c), din contractul de credit și de garanție nr. x, art. 5.1 lit. c), art. 5.2, art. 5.1 lit. c) pct. 1,3 din actul adițional nr. x/27.04.2012, referitoare la comisionul de acordare și administrare, cu refacerea graficelor de rambursare; 2. restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente; 3. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia (art. 9.1, art. 13.2 teza a II-a); 4. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; 5. denominarea în moneda națională a plăților; 6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2553/2017 din 21 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile invocate și cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat, în solidar, reclamanții la plata sumei de 3.238,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 3A din 08 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2553/2017 din 21 iunie 2017.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit x din 17.01.2008, privind comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 2.075,80 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare.

Împotriva evocatei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Recurenții-reclamanți B. și A. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prima critică, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori în examinarea clauzei privitoare la comisionul de administrare, inserată la art. 5 lit. c) din contractul de credit.

Această critică este susținută de următoarele argumente:

În condițiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea în contrapartidă, recurenții au fost puși în imposibilitatea de a înțelege clauzele contestate, comisionul de administrare nefiind definit.

Această omisiune îi este pe deplin imputabilă intimatei-pârâte întrucât referirea la acest comision s-a făcut în condițiile contractuale redactate în prealabil de către aceasta.

Chiar dacă instanța de apel a reținut că, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că, dacă sunt percepute astfel de comisioane, acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, caracter care se referă la perceperea consecințelor economice ale unei clauze contractuale și mai puțin la înțelegerea ei din punct de vedere gramatical.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultă din contract în ceea ce-l privește.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, poate fi calificată ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului cuprinse în art. 9.1 și art. 13.2 teza a II-a din contractul de credit și garanție x.

Această critică este susținută de următoarele argumente:

Raportat la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, operatorii economici nu au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic i-a asigurat pe recurenți de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură; de asemenea, materialele publicitare din aceea perioadă induceau subliminal această ofertă ca fiind cea mai bună alegere la momentul respectiv.

Nu a existat o solicitare explicită de acordare a unui împrumut în moneda CHF, banca a impus efectiv creditul în CHF, ca singura opțiune în care se putea obține un credit bancar la acel moment, care să satisfacă necesitățile reale ale recurenților.

Este adevărat că la momentul contractării unui credit în monedă străină recurenții și-au asumat un risc rezultat din creșterea sau scăderea cursului acestei monede însă, ceea ce este de reținut și important este că aceștia s-au raportat la alte monede și au înțeles acest risc la o valoare foarte mică.

Mai mult decât atât, la momentul contractării, banca a prezentat această monedă într-o lumină favorabilă, ca fiind una extrem de stabilă și care nu va înregistra diferențe de schimb valutar semnificative. Aceste argumente au avut un rol hotărâtor în contractarea unui credit în condițiile arătate și în moneda CHF.

Cea de-a treia critică se referă la modul în care instanța de apel, menținând soluția instanței de fond sub acest aspect, s-a raportat la solicitarea reclamanților, de a se dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

În susținerea acestei critici, recurenții invocă imprevizibilitatea schimbării condițiilor economice, lipsa unor cunoștințe de specialitate care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, faptul că banca nu le-a pus la dispoziție nicio informație din care să rezulte riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF. Apreciază recurenții că, în acest context, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Recurenții fac o serie de aserțiuni și cu privire la denominare.

Astfel, în susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții consideră că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

Se arată că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate numai în ceea ce privește soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. b) privind perceperea comisionului de acordare, precum și restituirea sumelor de bani percepute de Bancă în temeiul acestei clauze.

În susținerea acestei critici recurenta-pârâtă aduce următoarele argumente:

În mod greșit instanța de apel a reținut încălcarea de către bancă a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, considerând că este vorba de un contract de adeziune și pe cele ale art. 4 alin (3) din Legea nr. 193/2000, considerând că obligația de inițiere a negocierii aparține profesionistului.

Astfel cum rezultă și din interpretarea textului de lege, ceea ce definește o clauză contractuală ca abuzivă este neacordarea posibilității reale consumatorului de a influența efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilități. Ar fi excesiv să se concluzioneze în mod contrar, având în vedere că negocierea efectivă este un proces dificil, care depinde în egală măsura de voința și pregătirea consumatorului.

O negociere efectivă nu presupune obligarea băncii de a se asigura că implicarea consumatorului este reală, aspect ce nu poate fi acceptat, neputându-se impune consumatorului să fie diligent preocupat și să se implice în mod activ în negocierea clauzelor.

Mai mult, ar trebui să se realizeze o distincție între obligația băncii de informare a consumatorului și obligația de consiliere, de sfătuire a clientului, aceasta din urma neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligației de negociere. Pe de altă parte, comerciantul, în respectarea obligației sale de a oferi protecție consumatorilor, nu poate să se substituie clientului său în analiza oportunității contractării și chiar a negocierii.

În speță, ulterior prezentării de către bancă a ofertei sale, recurenții-reclamanți nu au prezentat/propus o contraofertă băncii, astfel încât în lipsa unei astfel de situații, banca nu putea din propria sa inițiativă să reducă costul, atât timp cât clientul nu solicitase să înlăture perceperea unor comisioane.

Contrar celor reținute de instanța de apel, acest argument este unul întemeiat, având în vedere că a existat disponibilitatea reală din partea băncii de a proceda la o negociere efectivă a contractului și de a influența conținutul clauzelor, ca urmare a voinței intimaților.

Recurenții-reclamanți au avut posibilitatea de a verifica în mod facil condițiile în care puteau contracta și de a decide în cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de bancă, cât și pentru a compara această ofertă cu cele asemănătoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Contractul de credit nu este unul de adeziune iar existența unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenta natura și conținutul prevederilor contractuale, lămuritoare în acest sens fiind și prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000.

În mod greșit instanța de apel a considerat că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare.

Contrar susținerilor instanței de apel, nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligația băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Din însăși denumirea dată clauzelor și comisioanelor percepute, rezultă în mod clar natura serviciilor pe care banca le prestează, care au fost înțelese și acceptate de către intimați prin asumarea lor.

În acest sens sunt și dispozițiile legale aplicabile speței, respectiv:art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Acest comision face parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă și care trebuie să fie remunerate.

În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de intimați prin semnarea contractului.

De asemenea, instanța de judecată, în aprecierea caracterului înșelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înșelătoare trebuia să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat și diligent, care este în măsură să analizeze consecințele unei tranzacții comerciale. Această noțiune este definită atât de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât și de dispozițiile din preambulul Directivei 2005/29/CEE.

Mai mult, în stabilirea gradului de inteligibilitate a clauzelor contractuale contestate, instanța de apel avea obligația de a se raporta la consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și avizat, capabil să evalueze consecințele economice și respectiv, prețul total al contractului.

Sub un al doilea aspect, modalitatea de redactare și de implementare a clauzelor contestate nu ar fi putut să pună probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care banca le suporta prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut), cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității băncii.

În speța dedusă judecății, instanța de apel a invocat lipsa unei obligații/prestații corelative a băncii față de obligațiile intimaților de a achita comisionul de acordare, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți, în contextul în care dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractelor. Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum.

Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția intimaților și intervalul de timp îndelungat acordat acestora pentru restituirea împrumutului, dispozițiile inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților și, în consecință, nu pot fi considerate abuzive.

Recurenta-pârâtă a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de reclamanți, întrucât nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 3 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 27 februarie 2019 a admis în principiu ambele recursuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul recurenților-reclamanți este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de precizat că, deși recurenții invocă drept temei al cererii și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile formulate nu poate fi analizată din această perspectivă, acest motiv de recurs fiind invocat în mod formal.

Criticile formulate de recurenții-reclamanți se circumscriu în totalitate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată de recurenți în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauza înscrisă în art. 5 1 lit. c) din contractul de credit.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit prevede faptul că împrumutații datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,10% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Așadar, clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) ce reglementează comisionul de administrare conține date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Rezumând, este de subliniat că dispoziția contractuală referitoare la comisionul de administrare îndeplinește criteriile legale de transparență, clauza fiind clară și inteligibilă, redactată în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar nu poate fi primită pentru motivele ce succed.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la critica ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenților, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Nici teza denominării propusă de recurenți nu este incidentă în cauză. Aceasta întrucât, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Recursul recurentei-pârâte este fondat.

Conform art. 5.1 lit. b), s)-a stabilit un comision de acordare în cuantum de 2075 CHF, reprezentând 2% din valoarea creditului.

Din lecturarea clauzei rezultă că cerința comprehensibilității lor este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul consumatorilor, astfel încât aceasta poate înțelege clauza din punct de vedere gramatical și poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o privește. Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare a creditului prin indicarea contraprestației specifice.

Valoarea comisionului de acordare și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenții-reclamanți au luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte mai reține că analiza aspectelor valorice, respectiv aprecierea că acest comision nu ar fi justificat din punct de vedere al costurilor este greșită având în vedere că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerințele de preț și de plată în contrapartidă cu produsele și serviciile oferite în schimb.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamanților B. și A. împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva aceleiași decizii pe care o va casa în parte numai cu privire la comisionul de acordare și la restituirea sumelor aferente și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmând a stabili în ce măsură aceste clauze, prin raportare la conținutul lor, definește prestații esențiale și poate fi inclusă sau nu în obiectul principal al contractului, precum și din perspectiva tuturor criteriilor prin aplicarea cărora se determină caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată numai cu privire la comisionul de acordare și la restituirea sumelor aferente.

Trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească recurentei - pârâte C. S.A. suma de 5.541,47 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.